ICCJ. Decizia nr. 2171/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2171/2010
Dosar nr. 6221/2/2009
Şedinţa publică din 8 iunie 2010
Asupra recursului de faţă:
Examinând actele şi lucrările din dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 132 din 3 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis contestaţia la executare formulată de contestatorii J.I. şi J.A. împotriva executării silite începută de A.V.A.S. Bucureşti, în contradictoriu cu intimata A.V.A.S. şi a constatat prescris dreptul de a cere executarea silită. Pe cale de consecinţă, instanţa a anulat executarea silită începută de intimata A.V.A.S.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că prin convenţia de credit din 23 octombrie 1995, SC B.C.R. SA a acordat societăţii SC C.S.C. SRL un credit în valoare de 100.000 dolari S.U.A. ce urma să fie restituit în două rate egale la datele de 23 august 1995 şi 23 februarie 1996, creditul fiind garantat printr-o ipotecă de rang I, constituită de J.I. calitate de codebitor solidar şi indivizibil asupra unui imobil, renunţându-se la beneficiul de diviziune şi discuţiune.
S-a mai reţinut că acelaşi credit a fost garantat şi de A.J. – la data de 1 martie 1995 - aceasta renunţând la beneficiul de discuţiune şi de diviziune.
Ulterior, prin addendumul din 3 martie 1995 la convenţie, creditul s-a suplimentat cu suma de 200.000 lei, iar la data de 29 iunie 1995 - dolari S.U.A. s-a mai suplimentat cu 450.000 dolari S.U.A., fiind suplimentată şi garantarea creditului.
Instanţa a mai constatat că la data de 23 decembrie 1996, părţile au convenit reeşalonarea creditului, situaţie ce contrazice susţinerile contestatorului în sensul achitării integrale a creditului la 23 mai 1996, precum şi cu privire la lipsa caracterului cert al creanţei.
Referitor la excepţia prescripţiei de a cere executarea silită s-a constatat că, la data preluării creanţei de către A.V.A.S., societatea se afla în procedura reorganizării judiciare, procedură ce s-a închis la data de 4 februarie 2008 de către Tribunalul Constanţa şi că dispoziţiile art. 36 şi art. 40 din legea insolvenţei ce reglementează suspendarea cursului prescripţiei operează numai faţă de debitorul principal nu şi faţă de garanţi.
S-a mai reţinut că intimata a invocat faptul că, întrucât contestatorul J.I. este codebitor solidar şi indivizibil al obligaţiei, rezultă că o întrerupere a cursului prescripţiei contra unui debitor are ca efect întreruperea prescripţiei şi faţă de ceilalţi codebitori conform art. 1872 C. civ., precum şi dispoziţiile art. 1873 C. civ.
Pe aceste aspecte, instanţa apelului a statuat că instituţia întreruperii cursului prescripţiei nu este incidentă, faţă de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 64/1995 şi Legea nr. 85/2006.
Împotriva sentinţei, creditoarea A.V.A.S. Bucureşti a declarat recurs prin care a invocat prevederile art. 3041 pct. 9 C. proc. civ. şi ale art. 3041 C. proc. civ., susţinând următoarele:
Raportat la prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006, în perioada în care debitoarea principală s-a aflat în procedura falimentului, termenul de prescripţie a fost suspendat şi drept consecinţă, executarea silită pornită de A.V.A.S. împotriva garanţilor a fost făcută în termen.
Solidaritatea garanţilor, regăsită în speţă, este valabilă din punctul de vedere al asumării obligaţiei de plată ceea ce înseamnă că o întrerupere a prescripţiei contra unui debitor are ca efect întreruperea prescripţiei şi faţă de ceilalţi codebitori, invocând în acest sens prevederile art. 1045 C. civ. coroborate cu cele ale art. 1036 C. civ.
Reluând conţinutul prevederilor art. 1872 alin. (1) şi ale art. 1873 C. civ., recurenta conchide că, garanţia fiind accesorie datoriei pe care o garantează şi deplin subordonată acesteia, garantului îi pot fi opuse şi, acesta la rândul său poate opune toate excepţiile care vizează datoria principală.
Prin întâmpinare, intimaţii au solicitat respingerea recursului.
Recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Analizând Decizia atacată, Înalta Curte constată că, deşi în cuprinsul cesteia s-a reţinut că intimata a invocat în apărare întreruperea cursului prescripţiei şi incidenţa prevederilor art. 1872 C. civ. şi art. 1873 C. civ., instanţa de fond – fără a proceda la o analiză a cauzelor invocate – a apreciat că întreruperea cursului prescripţiei nu este incidentă faţă de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 64/1995 şi ale Legii nr. 85/2006.
Această menţiune din cuprinsul hotărârii atacate cu caracter generic şi cu trimitere la prevederile speciale ale legii insolvenţei care nu reglementează vreun caz special de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, ci vizează un caz special de suspendare a termenului de prescripţie a acţiunilor judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitului sau bunurilor sale împiedică exercitarea controlului judiciar de către instanţa de recurs mai ales, în contextul în care, criticile recurentei vizează toate aspectele pe care le-a invocat în apărare, în faţa primei instanţe.
Faţă de această situaţie se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare astfel încât instanţa fondului să analizeze pretinsele cauze de întrerupere a cursului prescripţiei din prisma prevederilor art. 1872 şi art. 1873 C. civ.
Cu prilejul rejudecării, instanţa de fond va avea în vedere şi celelalte susţineri ale recurentei a apărări.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de creditoarea A.V.A.S. Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 132 din 3 noiembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2160/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2261/2010. Comercial → |
|---|
