ICCJ. Decizia nr. 2261/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2261/2010
Dosar nr. 16222/3/2008
Şedinţa publică din 16 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 30 aprilie 2008, sub nr. 16222/3/2008, reclamanta SC F. SA Bucureşti a chemat în judecată pârâta SC A.T. SA Bucureşti, solicitând instanţei constatarea inexistenţei dreptului pârâtei de a emite acţiuni şi a inexistenţei drepturilor acţionarilor pârâtei de a subscrie acţiuni în urma hotărârii A.G.E.A. a SC G.A.F.T. SA (actuala SC A.T. SA) din data de 30 iulie 1997; constatarea nulităţii absolute a actului adiţional la contractul de societate şi statutul pârâtei SC A.T. SA (fostă SC G.A.F.T. SA) din data de 17 octombrie 1997, autentificat de către B.N.P. D.D. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestui act juridic lovit de nulitate.
La termenul de judecată din data de 2 iunie 2008, reclamanta SC F. SA Bucureşti a depus la dosar precizare a capătului 3 de cerere din acţiunea introductivă, prin care a solicitat instanţei constatarea repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii actului adiţional la contractul de societate şi statutul pârâtei SC A.T. SA din data de 17 octombrie 1997, lovit de nulitate, în sensul constatării întoarcerii dreptului de proprietate cu privire la bunurile aportate în patrimoniul SC F. SA.
La termenul de judecată din data de 8 septembrie 2008, reclamanta SC F. SA Bucureşti a depus la dosar o nouă precizare, a valorii bunurilor aportate de către aceasta la pârâta SC A.T. SA anterior încheierii actului adiţional la contractul de societate şi la statutul pârâtei din data de 17 octombrie 1997, bunuri cu privire la care a solicitat instanţei, prin capătul 3 de cerere, constatarea repunerii părţilor în situaţia anterioară, în sensul constatării întoarcerii dreptului de proprietate în patrimoniul SC F. SA.
Astfel, bunurile aportate odată cu încheierea actelor contestate şi valorile aferente acestor bunuri sunt următoarele: hala de producţie (clădire, construcţii speciale, utilaje şi dotări)- evaluată la data aportării la suma de 268.400 dolari S.U.A.; teren în proprietate hala în suprafaţă de 1541 m.p.- evaluat la data aportării la suma de 43.148 dolari S.U.A.; utilaje de producţie (36 bucăţi)- evaluate la data aportării la suma de 51.500 dolari S.U.A.
Prin sentinţa comercială nr. 12400, pronunţată la data de 17 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC F. SA, în contradictoriu cu pârâta SC A.T. SA, şi a constatat nulitatea absolută a actului adiţional din data de 17 octombrie 1997 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, în ceea ce priveşte condiţia suspensivă, inserată prin pct. 2 din hotărârea A.G.E.A. a SC G.A.F.T. SA din data de 30 iulie 1997, că acţionarii au condiţionat operaţiunea de majorare a capitalului social de îndeplinirea condiţiei suspensive constând în obţinerea unor aprobări din partea F.P.S. până la data de 10 septembrie 1997.
În cazul în care condiţia suspensivă nu s-a îndeplinit, părţile se găsesc în situaţia în care ar fi fost dacă nu ar fi încheiat actul juridic respectiv, astfel încât toate prestaţiile efectuate în temeiul acelui act trebuie restituite.
Din actele dosarului nu rezultă că până la data de 10 septembrie 1997 s-ar fi obţinut toate aprobările necesare din partea F.P.S.
Având în vedere faptul că nu s-a îndeplinit condiţia suspensivă, hotărârea A.G.E.A. este lipsită de efecte juridice.
În speţa de faţă, actul adiţional la contractul de societate şi statutul pârâtei are la bază o hotărâre lipsită de efecte juridice, astfel încât este dată cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative edictate pentru încheierea sa valabilă, sancţiunea fiind nulitatea absolută.
În ceea ce priveşte petitul referitor la repunerea părţilor în situaţia anterioară, instanţa a reţinut principiul restitutio in integrum, ca un efect al retroactivităţii efectelor nulităţii, în sensul că tot ce s-a executat în baza unui act juridic nul trebuie restituit, astfel încât să se ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta SC A.T. SA Bucureşti, la data de 27 martie 2009, motivele de apel fiind depuse în termen, la data de 12 mai 2009.
La termenul de judecată din data de 27 noiembrie 2009, instanţa de apel, din oficiu, în baza art. 297 C. proc. civ., a pus în discuţia părţilor nepronunţarea de către instanţa de fond asupra mai multor aspecte, respectiv, primul capăt din petitul cererii de chemare în judecată, şi anume, acţiunea în constatare şi cel de-al treilea capăt de cerere privind repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul că, deşi instanţa a solicitat părţilor să depună lista bunurilor, aceasta a omis a menţiona în ce sens operează repunerea părţilor în situaţia anterioară, precum şi nepronunţarea pe al doilea motiv de nulitate invocat în acţiunea de fond.
Prin Decizia comercială nr. 494, pronunţată la data de 27 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis apelul declarat de apelanta SC A.T. SA împotriva sentinţei comerciale nr. 12400 din 17 noiembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 16222/3/2008, în contradictoriu cu intimata SC F. SA; a desfiinţat în tot sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
Deşi reclamanta a înţeles să învestească instanţa cu 3 capete distincte de cerere, respectiv: acţiune în constatarea inexistenţei unor drepturi, acţiune în constatarea nulităţii absolute şi acţiune în repunerea părţilor în situaţia anterioară, instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra primului capăt de cerere indicat în petitul acţiunii de chemare în judecată, respectiv, constatarea inexistenţei dreptului pârâtei de a emite acţiuni, neintrând în cercetarea pe fond a acestuia, conform art. 297 C. proc. civ.
Nu poate fi reţinută susţinerea intimatei în sensul că numai intimata poate să se prevaleze de nepronunţarea instanţei de fond pe unul dintre capetele de cerere din acţiunea introductivă, întrucât, atâta timp cât instanţa de judecată este legal învestită cu mai multe capete de cerere, aceasta este obligată să se pronunţe pe toate capetele de cerere, în caz contrar, încălcând principiul contradictorialităţii, al transparenţei procesului civil şi, implicit, al dreptului la un proces echitabil, conform art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce afectează interesele tuturor părţilor implicate în proces, şi nu doar interesele părţii care a înţeles să învestească instanţa de judecată.
Cu privire la natura juridică a acţiunii având ca obiect repunerea în situaţia anterioară ca urmare a aplicării principiului restitutio in integrum, Curtea a apreciat că aceasta este o acţiune în realizare, iar nu o simplă acţiune în constatare, care reiese din dispozitivul sentinţei ce face obiectul apelului.
Ca atare, Curtea a retinut că, în soluţionarea unei atare acţiuni, instanţa de judecată este obligată, pe lângă dispoziţia de repunere în situaţia anterioară, să menţioneze în chiar cuprinsul dispozitivului- singura parte a unei hotărâri judecătoreşti care se bucură de autoritate de lucru judecat- şi în ce anume constă această repunere în situaţia anterioară, în sensul că trebuie identificate expres prestaţiile pe care părţile sunt ţinute să şi le restituie ca urmare a intervenirii sancţiunii nulităţii absolute. În caz contrar, instanţa de judecată, prin simpla constatare a repunerii în situaţia anterioară, lasă nesoluţionat acest capăt de cerere, care, faţă de cele anterior arătate, presupune parcurgerea a două etape de rezolvare.
Curtea a mai reţinut că, deşi în acţiunea introductivă reclamanta a invocat două motive de nulitate, prima instanţă de fond a omis să cerceteze cel de-al doilea motiv relativ la valabilitatea mandatului acordat reprezentantului reclamantei, fapt ce atrage incidenţa art. 297 C. proc. civ., instanţa de judecată fiind obligată să analizeze toate motivele invocate în susţinerea acţiunii în justiţie, cu atât mai mult cu cât este vorba despre motive de nulitate diferite, atât în ceea ce priveşte probele administrate, cât şi în ceea ce priveşte întemeierea în drept.
Nu se poate reţine că, prin reţinerea ca întemeiat a primului motiv de nulitate, instanţa nu mai era obligată să-l cerceteze pe cel de-al doilea, întrucât acţiunea de fond a fost formulată ca o acţiune unitară, reclamanta neînţelegând să invoce motive alternative în susţinerea acesteia.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta SC F. SA Bucureşti, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului Curţii de Apel Bucureşti.
În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta- reclamantă SC F. SA Bucureşti a invocat, în esenţă, următoarele motive: încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.); aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.); hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6), art. 295 alin. (1) şi art. 297 C. proc. civ.
Astfel, la pronunţarea soluţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., Curtea de Apel nu a analizat apelul şi/sau criticile formulate de către apelanta- pârâtă SC A.T. SA, ci s-a limitat să sublinieze „lacunele" hotărârii instanţei de fond, invocate din oficiu, raportat la petitul cererii de chemare în judecată.
Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, respectiv, dispoziţiile prevăzute de codul de procedură civilă în materia judecării apelului, şi anume: art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Cu privire la critica privind pretinsa omisiune a instanţei de fond de a se pronunţa asupra primului capăt de cerere indicat în petitul acţiunii, soluţia instanţei de apel este nelegală din două perspective: în primul rând, raportat la limitele învestirii sale prin cererea de apel formulată, potrivit art. 129 alin. (6) şi art. 295 alin. (1) C. proc. civ., şi, în al doilea rând, raportat la conţinutul şi corecta aplicare a dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte prima teză, instanţa de apel şi-a depăşit limitele învestirii atunci când a analizat pretinsa nesoluţionare a capătului 1 din cererea introductivă.
Astfel, în măsura în care am fi în ipoteza în care instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra unuia dintre capetele de cerere formulate de către reclamant şi/sau l-a respins, singura parte care are interes în formularea căii de atac este reclamantul, în deplină concordanţă cu principiul disponibilităţii.
În aceste condiţii, instanţa de apel era obligată să se limiteze exclusiv la criticile formulate pe calea apelului de către apelanta- pârâtă SC A.T. SA, critici care se raportau exclusiv la hotărârea instanţei de fond, astfel cum a fost aceasta pronunţată. De altfel, pârâta nici nu avea interes să atace soluţia cu privire la primul capăt de cerere, atâta timp cât îi profita.
Mai mult, pretinsa nepronunţare asupra unui capăt de cerere nu constituie motiv de ordine publică pentru a putea fi invocat de către instanţă din oficiu.
În ceea ce priveşte teza raportată la dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 297 C. proc. civ., raportat la modalitatea de soluţionare a prezentei cauze.
Or, în speţă, instanţa de apel nu a analizat în vreun fel apelul pârâtei SC A.T. SA pentru ca, admiţându-l, să poată constata că, referitor la critica formulată de apelanta- pârâtă şi apreciată ca fiind întemeiată de instanţa de apel, se impune rejudecarea cauzei faţă de necercetarea fondului în primă instanţă.
Cu privire la criticile referitoare la soluţia pronunţată asupra capătului de cerere privind repunerea părţilor în situaţia anterioară, soluţia instanţei de apel este nelegală, întrucât, în speţă, nu suntem în prezenţa unei cereri pentru restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul unui act juridic pentru care s-a cerut constatarea nulităţii, contrar celor reţinute de instanţa de apel.
Simpla constatare a nulităţii actului adiţional, însoţită de menţiunea repunerii părţilor în situaţia anterioară, este suficientă şi nu încalcă principiul autorităţii de lucru judecat, hotărârea nefiind susceptibilă de a fi pusă în executare.
Cu privire la critica referitoare la omisiunea instanţei de fond de a cerceta cel de-al doilea motiv de nulitate, referitor la valabilitatea mandatului acordat reprezentantului SC F. SA, susţine recurenta că instanţa de apel nu poate face aplicarea art. 297 C. proc. civ., decât ca o consecinţă a admiterii apelului cu care a fost învestită, adică în „limite litis".
Or, soluţia de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare, pronunţată de către instanţa de apel, nu este consecinţa admiterii apelului pârâtei SC A.T. SA- pe care nu l-a analizat în nici un fel-, ci exclusiv ca urmare a invocării, din oficiu, a unor pretinse motive de ordine publică, printre care şi cel privitor la neanalizarea unuia dintre motivele de nulitate invocate prin acţiune.
Analizând recursul reclamantei, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. „Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu".
În lumina acestui text, efectul devolutiv al apelului este limitat prin regula exprimată în adagiul „tantum devolutum quantum appellatum".
Această regulă, restrictivă, constituie o exigenţă a principiului disponibilităţii procesuale, care se aplică şi în faţa instanţelor de control judiciar ordinar. Ea exprimă tocmai ideea că instanţa ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în apel.
Prin urmare, instanţa de apel nu se poate pronunţa asupra altor motive decât acelea cuprinse în cererea de apel. Instanţa de apel va proceda la o nouă judecată asupra fondului numai în limitele criticii formulate de apelant, deci poate judeca doar atât cât i s-a cerut şi se va pronunţa, aşadar, numai în limitele strict determinate prin cererea de apel.
Apelul este, într-adevăr, o cale de atac devolutivă, dar aceasta nu presupune reanalizarea de către instanţa de apel a tuturor problemelor de fapt şi de drept care s-au ridicat în faţa primei instanţe, ci numai a acelora care sunt criticate de către apelant.
În speţă, apelanta- pârâtă SC A.T. SA Bucureşti, în susţinerea apelului său, nu a atacat hotărârea primei instanţe pentru nepronunţarea asupra mai multor aspecte, respectiv, „primul capăt din petitul cererii de chemare în judecată, şi anume: acţiunea în constatare, şi cel de-al treilea capăt de cerere, privind repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul că, deşi instanţa a solicitat părţilor să depună lista bunurilor, aceasta a omis a menţiona în ce sens operează repunerea părţilor în situaţia anterioară, precum şi nepronunţarea pe al doilea motiv de nulitate invocat în acţiunea de fond", astfel încât nu pot fi puse în discuţie în apel aceste din urmă chestiuni, acestea neconstituind motive de ordine publică.
Or, instanţa de apel, punându-le în discuţia părţilor, din oficiu, aspect consemnat, de altfel, în practicaua deciziei pronunţate, cât şi analizându-le, fără a constitui motive de ordine publică, a nesocotit regula înscrisă în art. 295 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce reprezintă o încălcare a acestor dispoziţii şi atrage incidenţa art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa de apel nu putea discuta decât punctele deduse judecăţii prin petiţia de apel sau cele de ordine publică, întrucât orice alte puncte neaduse în apel rămân definitiv judecate între părţi şi nu mai pot fi puse din nou în discuţie fără a ştirbi un drept definitiv câştigat de celălalt litigant.
Aşa cum s-a arătat mai sus, potrivit principiilor de procedură civilă, apelul făcut de o parte este devolutiv numai în privinţa punctelor atacate cu apel.
Acest principiu nu poate fi înlăturat de către instanţa de apel, cu atât mai mult cu cât, în speţă, reclamanta, vânzându-şi acţiunea admisă pentru unul din motivele arătate în cerere, deşi a discutat înaintea primei instanţe toate motivele, şi pârâta, introducând apel contra hotărârii de admitere, în apelul introdus de pârâtă instanţa de control judiciar nu poate repune în discuţie, din oficiu, întreaga acţiune din faţa primei instanţe, fără ca reclamanta să fi apelat acea hotărâre.
Şi aceasta cu atât mai mult cu cât ea nu putea să declare apel în contra unei hotărâri care îi dăduse câştig de cauză şi nicăieri legea şi nici echitatea nu cere ca în acest caz reclamanta să fie obligată a declara apel preventiv, eventual, pentru cazul când pârâta, nemulţumită de hotărârea pronunţată, ar apela-o.
Mai mult, instanţa de apel era obligată, conform art. 129 alin. final C. proc. civ. să se pronunţe strict asupra obiectului cererii de apel cu care a fost învestită.
Articolul 129 alin. final C. proc. civ. prevede imperativ că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, nefiind posibil ca instanţa, cu încălcarea principiului disponibilităţii, să schimbe cu de la sine putere obiectul cererii cu care a fost învestită, şi aceasta încă în faza de apel.
Câtă vreme cererea de apel a fost promovată în maniera mai sus arătată, instanţa de apel era obligată să se pronunţe asupra temeiniciei ori netemeiniciei respectivei cereri de apel, strict prin raportare la motivele de apel formulate.
Totodată, hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată şi cu încălcarea art. 297 C. proc. civ.
Astfel, potrivit prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., „În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.
Ipoteza avută în vedere de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. este aceea în care prima instanţă respinge sau anulează cererea de chemare în judecată, fără a intra în cercetarea fondului.
Dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., aşadar, îndreptăţesc concluzia potrivit căreia soluţia desfiinţării hotărârii atacate şi rejudecării cauzei de către prima instanţă se impune numai în cele două ipoteze prevăzute în mod expres de text.
În speţă, însă, din sentinţa Tribunalului Bucureşti rezultă cu claritate că instanţa de fond a soluţionat acţiunea reclamantei, în sensul admiterii acesteia, constatării nulităţii absolute a actului adiţional din data de 17 octombrie 1997 şi repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii actului.
Nu se încadrează, aşadar, în această ipoteză, situaţia în care prima instanţă a judecat cererea de chemare în judecată, pe fond.
Eventualele aspecte din petitul cererii de chemare în judecată pretins a nu fi fost analizate de către instanţa de fond şi nearătarea motivelor şi soluţiei date asupra acestora nu constituie motive suficiente care să ducă la desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
La rândul său, art. 297 alin. (2) C. proc. civ. vizează toate acele situaţii în care prima instanţă s-a pronunţat asupra fondului cauzei, dar instanţa de apel a constatat că a fost necompetentă, sau că ea însăşi este competentă sau a anulat hotărârea atacată pe baza altui „motiv de nulitate".
Soluţia adoptată de prima instanţă nu se încadrează nici în dispoziţiile art. 297 alin. (2) C. proc. civ., care are în vedere ipoteza în care prima instanţă s-a declarat competentă şi instanţa de apel stabileşte că a fost necompetentă ori a judecat cauza în fond, atunci când există vreun alt motiv de nulitate.
În realitate, instanţa de apel nu a statuat că soluţia pronunţată de prima instanţă ar fi fost dată cu nerespectarea normelor imperative privitoare la competenţă ori a dispoziţiilor legale incidente, respectiv, a nesocotirii vreunui alt motiv de nulitate, astfel încât Decizia instanţei de apel este criticabilă şi sub aspectul greşitei reţineri a art. 297 C. proc. civ.
Este de observat, aşadar, că ipotezele prevăzute de textul legal enunţat nu se regăsesc în speţă, întrucât tribunalul a soluţionat cauza în fond, cu legala citare a părţilor, şi că instanţa de apel - fără a identifica, în mod concret, vreun motiv de nulitate a sentinţei tribunalului-, a desfiinţat această hotărâre şi, contrar dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Aşa fiind, se constată că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., aspect ce induce incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
De asemenea, instanţa de apel greşit a soluţionat şi cererea de repunere a părţilor în situaţia anterioară, ca efect al admiterii cererii în constatarea nulităţii absolute a actului adiţional la contractul de societate şi statutul societăţii pârâte, iar acest efect intervine independent de caracterul unei acţiuni în justiţie, în temeiul principiului restabilirii situaţiei anterioare, „restitutio in integrum".
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza I, alin. (2), (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC F. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 494 din 27 noiembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2171/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2264/2010. Comercial → |
|---|
