ICCJ. Decizia nr. 2176/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2176/2010
Dosar nr. 25623/2/2005
Şedinţa publică din 9 iunie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Braşov, sub nr. 2865 din 6 decembrie 2004, reclamanta SC O.A. SA a chemat-o în judecată pe pârâta SC T.I. SA Bucureşti şi a solicitat ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta la plata sumei de 50.946.757.412 lei reprezentând penalităţi de întârziere şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a încheiat un contract de asociere cu pârâta, din 23 martie 2000, în baza căruia cele două părţi se asociau în vederea comercializării la export prin intermediul pârâtei SC T.I. SA. În baza contractului, reclamanta a susţinut că pârâta avea obligaţia să depună facturile externe pentru produsele expediate şi să răspundă de încasarea valutei pe durata circuitelor, iar în 5 zile de la încasarea valutei, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data livrării oţetului, să transfere producătorului diferenţa rămasă din valoarea F.O.B.
Reclamanta a învederat instanţei faptul că pârâta nu a efectuat decontările, datorând astfel penalităţi de întârziere de 0,3% din valoarea nedecontată.
În drept reclamanta a invocat dispoziţiile art. 969 – art. 1073 C. proc. civ. coroborate cu art. 1 şi art. 405 – art. 412 C. com. şi art. 7.5 coroborat cu art. 3, art. 11, art. 15 din contractul părţilor.
Pârâta a invocat excepţiile: necompetenţei teritoriale a Tribunalului Braşov faţă de dispoziţiile art. 5 C. proc. civ., prematurităţii cauzei faţă de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. (inadmisibilitate) şi prescripţiei dreptului la acţiune.
Prin sentinţa comercială nr. 2972 din 21 iunie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi, pe cale de consecinţă, s-a constatat prescris dreptul la acţiunea formulată de relamanta SC O.A. SA.
Totodată, s-a respins capătul de cerere privind obligarea reclamantei la cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 114C a Tribunalului Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, pronunţată la 7 februarie 2005, a fost admisă excepţia de necompetenţă teritorială şi a fost declinată competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, formându-se dosarul nr. 1167 din 3 martie 2005, iar în şedinţa publică din 17 mai 2005 s-a respins excepţia prematurităţii cererii ca neîntemeiată.
În legătură cu excepţia prescripţiei dreptului la acţiune instanţa de fond a reţinut în esenţă că debitul principal s-a stins prin compensare la 18 decembrie 2000 şi de la data compensării, pentru sumele neachitate şi pentru dobânzi a început să curgă un nou termen de 3 ani, care s-a împlinit la 18 decembrie 2003, or, acţiunea reclamantei a fost introdusă la 3 decembrie 2004, deci la un an după împlinirea termenului de prescripţie.
Cererea pârâtei privind cheltuielile de judecată a fost respinsă întrucât aceasta nu a prezentat actele justificative în baza cărora a solicitat cheltuielile de judecată până la data pronunţării - 21 iunie 2005.
Prin Decizia comercială nr. 173 din 1 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis apelul declarat de pârâtă şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 29.750.000 lei (rol) reprezentând cheltuieli de judecată şi a menţinut celelelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe.
Referitor la apelul pârâtei, prin care s-a criticat soluţia primei instanţe exclusiv sub aspectul respingerii cererii privind cheltuielile de judecată, se constată că acesta a fost admis şi cheltuielile de judecată au fost acordate de curtea de apel, în limita sumelor solicitate, apreciate ca fiind justificate şi dovedite.
În ce priveşte apelul reclamantei, instanţa de apel a reţinut că având în vedere că plata facturilor a fost făcută de pârâtă prin compensare, situaţie ce rezultă din procesele verbale încheiate între părţi la 18 decembrie 2000 şi din borderourile aferente fiecărui proces verbal de compensare, rezultă că la data efectuării compensării obligaţia principală de plata a mărfurilor livrate era scadenta. Prin urmare, de la aceasta data devenea exigibila obligaţia de plata a penalităţilor. În aceste condiţii, din moment ce SC T.I. SA a efectuat plata, rezultă că încasarea exportului s-a realizat, acesta fiind momentul în care începea să curgă dreptul de percepere a penalităţilor, potrivit clauzelor art. 7.5 din contract.
De altfel, obligaţia de desocotire cuprinsă în contract nu determina o răsturnare a sarcinii probei, aşa cum a susţinut reclamanta, ci presupune tocmai realizarea periodică a unor punctaje între societăţile participante la asociere şi întocmirea unor procese verbale de compensare ca modalitate de plată. Plata facturilor emise de producătorul de oţel sau cel de organe de asamblare s-a realizat prin compensare cu importurile făcute de societatea pârâtă, potrivit modalităţii stipulată de dispoziţiile art. 4.2. din contract.
Pentru facturile emise în anul 2001 şi cuprinse în anexa facturii fiscale din 12 iunie 2002, termenul de prescripţie este împlinit, având în vedere însuşi momentul la care reclamanta susţine în anexă că facturile sunt scadente.
Astfel, se observă că în anexa la factura menţionată sunt cuprinse facturi începând cu data de 4 septembrie 2000 până la 30 aprilie 2001, scadenţa lor fiind pretinsă la 20 de zile de la emitere fiind cuprinsă între 25 septembrie 2000 şi 21 mai 2001. Cum acţiunea a fost introdusă la data de 3 decembrie 2004 (data poştei), termenul de prescripţie a dreptului de a percepe penalităţi este împlinit, de la data sadenţei trecând mai mult de 3 ani.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta SC O.A. SA Braşov, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei şi deciziei şi retrimiterea cauzei spre rejudecare la instnţa de fond, avându-se în vedere că pricina s-a judecat pe bază de excepţie cu privire la prescripţia dreptului la acţiune.
În temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că hotărârea judecătorească s-a dat cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la împrejurarea că a fost soluţionată greşit cauza sub aspectul prescripţiei, prin raportare la termenul contractual, respectiv încetarea contractului şi desocotirea finală dintre părţi, întrucât alegerea procesului verbal de compensare din anul 2000, cu referire la data de 18 decembrie 2000, nu poate fi reţinută ca dată pentru calculul termenului de prescripţie, atât timp cât părţile se aflau înăuntrul cadrului contractual şi socotelile dintre acestea nu au fost făcute; cum contractul este legea părţilor apare evident că pentru instanţă erau obligatorii referirile la disponibilul valutar în conturile SC T.I. SA şi respectiv valoarea nedecontată.
Fundamentându-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă nelegalitatea hotărârii, susţinând că a fost răsturnată sarcina probei şi nu s-a cerut intimatei-pârâte să facă dovada că şi-a îndeplinit obligaţiile izvorâte din contractul de asociere, cu bună credinţă şi diligenţa unui bun comerciant care trebuie să răspundă şi pentru culpa uşoară cum este, în speţă, cea de plată a sumelor şi penalităţilor ce datorează, ca urmare a nedecontării la timp şi nedepunerii deconturilor la SC O.A. SA.
Recursul nu este fondat.
În ce priveşte motivul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este de precizat în primul rând că, din susţinerile recurentei-reclamante nu rezultă ce anume încălcări de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. i se reproşează deciziei Curţii de Apel.
În al doilea rând, se observă că recurenta-reclamantă acreditează ideea că instanţa de apel a reţinut o stare de fapt ce contravine realităţii, calculând termenul de prescripţie în raport de data de 18 decembrie 2000, deşi la acel moment părţile se aflau înăuntrul cadrului contractual şi în acel moment socotelile dintre părţi nu erau făcute.
Or, examinând actele dosarului, se constată că ambele instanţe au reţinut corect că la data de 18 decembrie 2000, când s-a efectuat compensarea, obligaţia principală de plată era scadentă, la aceeaşi dată devenind exigibilă şi obligaţia de plată a penalităţilor şi cum obligaţiile reciproce ale părţilor au fost compensate, în mod judicios s-a apreciat că la data introducerii acţiunii de către reclamantă, 3 decembrie 2004, termenul de prescripţie a dreptului de a percepe penalităţi era împlinit, conform art. 1 alin. (1) şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Drept urmare, primul motiv de recurs, formulat în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se va respinge, ca neîntemeiat.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs, prin care recurenta-reclamantă critică Decizia curţii de apel, raportându-se la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este întemeiat.
Susţinerea recurentei-reclamante cu privire la sarcina probei a fost examinată şi în apel, curtea de apel reţinând corect că obligaţia de desocotire cuprinsă în contract nu determină o răsturnare a sarcinii probei, ci presupune tocmai obligaţia de realizare periodică a unor punctaje şi de întocmire a unor procese verbale de compensare, ca modalitate de plată, - ceea ce s-a şi întâmplat în cauză.
Instanţele care s-au pronunţat în prezenta cauză au avut în vedere că potrivit clauzelor contractului părţilor, naşterea dreptului de a percepe penalităţi coincide cu scadenţa obligaţiei de plată a contravalorii mărfurilor exportate.
În speţă, debitul principal s-a stins prin compensare la 18 decembrie 2000, aceasta echivalând cu o recunoaştere de datorie prin plată, ceea ce determină conform art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 o înrerupere a cursului prescripţiei, iar consecinţa întreruperii termenului de prescripţie este ştergerea termenului curs şi începerea unui nou termen de prescripţie.
Astfel fiind, în speţă, de la data compensării, respectiv 18 decembrie 2000, pentru sumele neachitate şi dobânzi a început să curgă un nou termen de prescripţie, de 3 ani, care s-a împlinit la data de 18 decembrie 2003, în împrejurarea în care reclamanta a introdus acţiunea la 3 decembrie 2004 – acţiune ce a fost în mod corect respinsă, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei.
În consecinţă, reţinându-se că recurenta-reclamantă nu a formulat niciun motiv de recurs întemeiat, care în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. să conducă la casarea deciziei curţii de apel, aceasta va fi menţinută, ca fiind legală şi se va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4000 lei, către intimata-pârâtă SC T.I. SA Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC O.A. SA Braşov împotriva deciziei comerciale nr. 173 din 1 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta-reclamantă la 4.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC T.I. SA Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 21/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2177/2010. Comercial → |
|---|
