ICCJ. Decizia nr. 2185/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2185/2010
Dosar nr. 32405/3/2007
Şedinţa publică din 9 iunie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 26 septembrie 2007, pe rolul Tribunalului Bucureşti – Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamanta SC T.C.I. SRL Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta SC F.E. SRL Bucureşti solicitând instanţei să constate rezilierea contractului de proiectare şi asistenţă tehnică din 22 ianuarie 2006 încheiat între părţi ca urmare a neîndeplinirii de către pârâtă a obligaţiilor contractuale, să fie obligată pârâta la plata sumei de 171.360 lei, reprezentând avansul achitat de reclamantă către pârâtă, la plata sumei de 9.082,08 lei reprezentând penalizările de 0,01% pe zi de întârziere datorate în baza art. 6.4. din contract, să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale în valoare de 13.155,38 lei calculată până la data de 23 octombrie 2007 şi în continuare până la data plăţii efective a sumei de 171.360 lei.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 37.406 lei, reprezentând cheltuielile suportate de pârâta reclamantă cu organizarea de şantier. În baza prevederilor art. 1143 şi urm. C. civ., pârâta reclamantă a solicitat compensarea sumei de 16.676 lei, reclamanta urmând să achite efectiv suma de 20.730 lei (diferenţa dintre suma de 192.090 lei suportată de SC F.E. SRL în derularea contractului şi suma de 171.360 lei reprezentând avansul achitat de reclamantă), reprezentând cheltuielile proprii suportate în derularea proiectului B.T.C. cu organizarea de şantier şi cu plata salariaţilor care au lucrat efectiv la proiect.
De asemenea, pârâta reclamantă a solicitat obligarea reclamantei pârâte la plata de daune cominatorii de 50 lei/zi până la îndeplinirea obligaţiei.
Prin sentinţa comercială nr. 6864 din 4 iunie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-au respins ca neîntemeiate cererea principală formulată de reclamanta SC T.C.I. SRL şi cererea reconvenţională formulată de reclamanta SC F.E. SRL împotriva reclamantei pârâte SC T.C.I. SRL.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond, faţă de cererea principală, a avut în vedere faptul că pentru a verifica executarea sau neexecutarea obligaţiilor contractuale de către pârâtă, este necesar să se stabilească, în primul rând, existenţa contractului. Prima instanţă a reţinut că la momentul semnării contractului, părţile nu cunoşteau decât o parte din preţ, respectiv avansul în sumă de 144.000 lei plus TVA, dar preţul ce urma să fie plătit, se stabilea ulterior, în termen de 90 de zile de la semnarea contractului.
Acordul de voinţă al părţilor asupra preţului, ca element esenţial al contractului, nu s-a mai realizat însă, tribunalul apreciind că în aceste condiţii, nu se poate vorbi despre ceea ce au semnat părţile ca despre un contract, acesta având valoarea unui antecontract. De fapt instanţa de fond a reţinut că în lipsa preţului, nu se poate vorbi de un acord de voinţă însemnând contract, astfel că nici obligaţia de a preda proiectul la termenele stabilite nu există, şi, prin urmare, nu se poate vorbi de o neexecutare din partea pârâtei şi în consecinţă acţiunea principală nu este întemeiată, reclamanta putând eventual să solicite sumele pretinse pe un temei extracontractual, printr-o acţiune distinctă.
Faţă de cererea reconvenţională, tribunalul a reţinut că temeiul pretenţiilor pârâtei este unul contractual, dar ca şi în cazul cererii principale, trebuie examinată cu precădere însăşi existenţa contractului. Astfel, pârâta a arătat că încheierea contractului a intervenit prin simplul acord de voinţă al părţilor, chiar înainte de încheierea contractului de proiectare şi asistenţă tehnică, depunând înscrisuri privind achiziţionarea de materiale, iar martorii audiaţi au arătat că salariaţii au fost prezenţi pe şantier, fiind implicaţi şi în faza de execuţie a proiectului. Instanţa de fond a apreciat că niciuna dintre probele administrate de pârâtă, nu dovedeşte încheierea acordului de voinţă din partea fiecărei societăţi prin persoanele abilitate să se angajeze faţă de terţi, corespondenţa purtată între părţi nu are forţă probatorie în acest sens, pârâta nu a dovedit că pretenţiile sale provin dintr-un acord de voinţă exprimat de cele două societăţi prin reprezentanţii abilitaţi şi, prin urmare, pârâta trebuie să recurgă printr-o acţiune distinctă, la un temei extracontractual.
Împotriva sentinţei comerciale, în termen legal, atât reclamanta cât şi pârâta au declarat apel.
Prin Decizia comercială nr. 549 din 17 decembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti – Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis apelul declarat de apelanta SC T.C.I. SRL, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că, a admis cererea principală. A constatat reziliat contractul din 22 ianuarie 2006 şi a obligat pârâta SC F.E. SRL la plata către reclamantă a următoarelor sume: 171.360 lei reprezentând avans; 9.082,08 lei reprezentând penalităţi de întârziere şi 13.155,38 lei reprezentând dobânda legală calculată pentru perioada 23 octombrie 2006 - 23 octombrie 2007, precum şi în continuare până la data plăţii efective a debitului principal şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Pentru a se pronunţa astfel, curtea a reţinut, în esenţă, că în ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanta SC T.C.I. SRL, tribunalul, în mod greşit, a constatat inexistenţa contractului respectiv, şi, în consecinţă, lipsa de temei juridic, respectiv art. 969 şi urm. C. civ. a cererii reclamantului, întrucât chiar şi în situaţia calificării contractului părţilor drept un antecontract, dat fiind că şi acesta din urmă constituie o convenţie cu putere de lege între părţi, tribunalul era dator să procedeze la judecarea cererii în raport de temeiul juridic menţionat, astfel că sentinţa apelată este netemeinică şi nelegală în ceea ce priveşte respingerea cererii principale.
Privitor la apelul declarat de pârâta SC F.E. SRL, instanţa de apel a constatat că achiziţionarea materialelor, prezenţa personalului pârâtei pe şantier, ca fapte ulterioare nu sunt în măsură să justifice în sine realizarea lor în baza unui contract anterior. Curtea a apreciat că tribunalul a reţinut în mod corect faptul că pretenţiile pârâtei formulate prin cererea reconvenţională nu izvorăsc dintr-un acord de voinţă exprimat în numele celor două societăţi de persoaneleabilitate să le reprezinte legal, prin urmare sentinţa atacată este temeinică şi legală în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii reconvenţionale ca neîntemeiate.
Împotriva acestei decizii comerciale, pârâta SC F.E. SRL, în termen legal, a declarat recurs, solicitând instanţei admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului formulat de pârâta împotriva sentinţei comerciale nr. 6864 din 4 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi respingerii apelului reclamantei, iar pe fond respingerea cererii reclamantei şi admiterea cererii reconvenţionale cu consecinţa obligării reclamantei pârâte la plata sumei de 37.400 lei reprezentând cheltuieli suportate în derularea proiectului şi la plata de daune cominatorii de 50 lei/zi de întârziere până la îndeplinirea obligaţiei.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta critică Decizia atacată susţinând următoarele aspecte:
1. în mod greşit instanţa de apel a admis apelul reclamantei.
2. în mod greşit instanţa de apel a reţinut că pârâta nu justifică efectuarea niciuneia dintre lucrările pentru care s-a angajat prin contract, motiv pentru care a reţinut că se impune obligarea pârâtei la restituirea avansului.
3. în ceea ce priveşte contractul de execuţie, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au înlăturat de la aplicare principiul consensualismului.
4. în mod greşit instanţa de apel a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 9.082,08 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere
5. în mod greşit instanţa de apel a obligat pârâta la plata sumei de 13.155,38 lei cu titlu de dobândă legală.
Analizând Decizia recurată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce urmează.
În conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 modificarea unei hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Instanţa de apel în mod judicios a reţinut în esenţă că sub aspectul valabilităţii contractului preţul ca element esenţial „poate fi determinat sau determinabil, în speţa de faţă părţile stabilind în mod determinat suma plătită pârâtei cu titlu de avans, iar în ceea ce priveşte preţul integral caracterul determinabil al acestuia, întrucât din moment ce preţul a fost cel puţin determinabil în mod corect instanţa de apel a constatat că tribunalul eronat a considerat încheierea în mod nevalabil şi, de altfel, inexistenţa contractului respectiv.
În acest context, instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 969 şi urm. C. civ., reţinând că o convenţie între părţi are putere de lege, hotărârea recurată fiind pronunţată cu aplicarea corectă a textelor de lege menţionate.
Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei potrivit căreia instanţa de apel ar fi apreciat în mod greşit faptul că pârâta nu-şi justifica efectuarea niciuneia dintre lucrările pentru care s-a angajat prin contract, impunându-se astfel obligarea pârâtei la restituirea avansului.
Instanţa de apel, apreciind asupra valabilităţii convenţiei părţilor, din perspectiva principiului consensualismului, a analizat şi a interpretat corect clauzele contractului de proiectare şi asistenţă tehnică nr. 38A/2006 încheiat între SC T.C.I. SRL şi SC F.E. SRL, reţinând că aceasta a avut ca obiect furnizarea de către pârâtă a proiectului pentru executarea faţadei obiectivului B.T.C., precum şi acordarea de asistenţă tehnică, iar din moment ce pârâta nu justifică efectuarea niciuneia dintre lucrările pentru care s-a angajat prin contract, se impune obligarea acesteia la restituirea avansului primit.
Este de observat că pârâta supune spre analiză în cadrul fiecăreia dintre criticile aduse deciziei recurate motive de netemeinicie vizând probatoriul administrat şi analizat în calea devolutivă a apelului respectiv, corespondenţa dintre părţi, concluziile expertului tehnic, procese verbale, or, aceste critici nu pot fi examinate în recurs, întrucât această cale de atac îşi propune un control judiciar numai asupra nelegalităţii hotărârii atacate.
Totodată, în mod judicios curtea de apel a reţinut în sarcina pârâtei obligaţia de plată a sumei de 9.082,08 lei cu titlu de penalităţi de întârziere, considerând că pârâta nu a justificat efectuarea niciunei dintre lucrările pentru care s-a angajat prin contract, clauza inserată la art. 6.4. din respectivul contract prevăzând posibilitatea acordării penalităţilor de întârziere pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale.
Critica pârâtei în sensul aplicării greşite a legii de către instanţa de apel în ceea ce priveşte acordarea atât a penalităţilor de întârziere cât şi a dobânzii legale contrar dispoziţiilor art. 1088 C. civ. este vădit nefondată.
Într-adevăr, potrivit reglementărilor art. 1088, nu se pot cumula penalităţile de întârziere şi dobânzile legale, pentru aceeaşi obligaţie. Or, în speţa de faţă instanţa de apel în mod legal a acordat atât penalităţi de întârziere, cât şi dobânzi legale, dar pentru obligaţii diferite. Astfel, în raport de clauza contractuală prevăzută la art. 6.4. Curtea a dispus plata penalităţilor pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către pârâtă, iar dobânzi legale pentru nerestituirea la timp a avansului plătit de reclamantă intimatei pârâte.
În consecinţă, în mod absolut corect instanţa de apel a acordat atât penalităţi, cât şi dobânzi legale, în urma analizării situaţiei existente în vederea reparării prejudiciilor cauzate, neputând fi reţinută în cauză o încălcare sau aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1088 C. civ. ori art. 43 C. com., astfel cum consideră pârâta în dezvoltarea motivelor de recurs.
Pentru toate argumentele de fapt şi de drept care preced, recursul este nefondat, iar în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va fi respins, menţinându-se hotărârea instanţei de apel, ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC F.E. SRL Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 549 din 17 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2182/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2186/2010. Comercial → |
|---|
