ICCJ. Decizia nr. 2189/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2189/2010
Dosar nr. 1756/1/2010
Şedinţa publică din 9 iunie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 12201/3/2008 la Tribunalul Bucureşti, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în contradictoriu cu SC G. SRL Constanţa a solicitat instanţei să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare acţiuni din 23 noiembrie 1995 modificat prin actul din 18 februarie 1996 cu reţinerea de către A.V.A.S. a tuturor sumelor achitate în contul acestuia; obligarea pârâtei la plata daunelor interese constituite din: dividende încasate de cumpărător în perioada de valabilitate a contractului, alte prejudicii estimate provizoriu la suma de 500 euro la cursul leu/euro comunicat de B.N.R. în ziua plăţii, conform art. 21 alin. (3) din OG nr. 25/2002.
Tribunalul a pus în discuţie la termenul din 15 octombrie 2008 excepţia necompetenţei materiale, excepţie pe care a admis-o prin sentinţa comecială nr. 10586, apreciind că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 2 pct. 1 coroborat cu art. 1 C. proc. civ., raportat la Decizia nr. 32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justitţie, motiv pentru care cauza a fost declinată în favoarea judecătoriei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, recurs ce a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, care, prin Decizia comercială nr. 261, pronunţată la data de 13 februarie 2009, a dispus trimiterea cauzei la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a comercială, pentru continuarea judecăţii.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI a comercială, la data de 13 aprilie 2009.
În şedinţa publică din data de 28 mai 2009 a fost unită excepţia prescripţia dreptului material la acţiune cu fondul cauzei, apreciindu-se că pentru soluţionarea acesteia este necesară administrarea de probe comune fondului.
Prin sentinţa comercială nr. 10404 din 29 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti – Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca nefondată şi a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca nefondată.
Cu privire la excepţia mai sus menţionată, tribunalul a reţinut că acţiunea în rezoluţiunea contractului este o acţiune personală, iar dreptul de a cere rezoluţiunea este supus termenului de prescripţie de 3 ani de la data naşterii dreptului material la acţiune, conform art. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Faţă de considerentele expuse, prevalându-se în drept de dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, tribunalul a constatat că acţiunea a fost introdusă cu respectarea termenului de prescripţie, motiv pentru care, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca nefondată.
În ceea ce priveşte rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare menţionat anterior, a avut în vedere că din interpretarea dispoziţiilor art. 1020 – art. 1021 C. civ., rezultă că rezoluţiunea e o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, temeiul juridic al acestei sancţiuni fiind conferit de reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare din obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte.
Din materialul probator administrat în cauză, tribunalul a constatat faptul că societatea pârâtă şi-a îndeplinit în totalitate obligaţiile asumate prin contractul de vânzare cumpărare nr. 676.
Totodată, cu privire la terenul în cauză, a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 5 din HG nr. 834/1991 potrivit cărora certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor sunt supuse regimului de publicitate imobiliară.
Nici susţinerea reclamantei potrivit căreia societatea pârâtă ar fi încălcat dispoziţiile art. 7.3 din contract nu a putut fi reţinută de tribunal ca fiind pertinentă, ea fiind infirmată de bilanţul contabil depus la dosar, bilanţ din care rezultă că au fost menţinute cele 3 locuri de muncă, fiind create şi altele noi.
Că acţiunea reclamantei este neîntemeiată, o dovedeşte şi raportul de expertiză întocmit în cauză, raport din care rezultă că societatea pârâtă nu a înstrăinat active, acestea rămânând în proprietatea acţionariatului, cumpărătorul de acţiuni, fără a se constata în vreun fel existenţa vreunui prejudiciu – a reţinut tribunalul.
Şi cu privire la capătul doi al cererii de chemare în judecată, tribunalul a arătat că acesta este neîntemeiat, în condiţiile în care contractul de vânzare cumpărare de acţiuni nu se afla în derulare la momentul intrării în vigoare a OG nr. 25/2002, astfel că, potrivit principiului neretroactivităţii dispoziţiile acestui act normativ nu sunt aplicabile; aceeaşi situaţie este aplicabilă şi în privinţa Legii nr. 99/1999, adoptată ulterior încheierii contractului, aplicarea acesteia cu privire la plata penalităţilor de întârziere, contravenind principiului neretroactivităţii.
Având în vedere faptul că în cauza de faţă, nu au fost dovedite a fi îndeplinite cumulativ condiţiile necesare admisibilităţii rezoluţiunii, nefiind astfel probat nici existenţa vreunui prejudiciu cauzat reclamantei, instanţa, în baza art. 1020 – art. 1021 C. civ. cu referire la art. 1169 C. civ. a respins acţiunea formulată de reclamanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului în contradictoriu cu pârâta SC G. SRL Constanţa, ca nefondată.
Prin Decizia comercială nr. 518 din 30 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei mai sus menţionate, obligând-o pe apelantă la plata cheltuielilor de judecată către intimată în sumă de 450 lei, onorariu avocaţial.
Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte primul motiv de apel invocat de către apelanta reclamantă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti, referitor la neluarea în considerare de către instanţa de fond a obiecţiunilor formulate de A.V.A.S. la raportul de expertiză efectuat în cauză, curtea de apel a reţinut că dacă instanţa nu este lămurită, potrivit articolului 212 alin. (1) C. proc. civ., are posibilitatea să dispună completarea lucrării sau efectuarea unei noi expertize, din oficiu sau la cererea părţii interesate. Cererea de completare sau de efectuare a unei expertize poate fi însă formulată de partea interesată la primul termen de judecată după depunerea lucrării, sub sancţiunea decăderii din probă, faţă de prevederile art. 108 alin. (3) C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 108 alin. (4) C. proc. civ., nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt, astfel încât, faţă de dispoziţiile art. 212 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu dispoziţiile art. 108 alin. (3), (4) C. proc. civ., neinvocarea obiecţiunilor la raportul de expertiză la prima zi de înfăţişare după depunere şi înainte de a pune concluzii în fond, atrage sancţiunea decăderii apelantei reclamante.
Cel de-al doilea motiv de apel vizează aprecierea instanţei de fond în sensul aplicării principiului neretroactivităfii OG nr. 25/2002, ceea ce duce la concluzia că nu intră sub incidenţa acestei act normativ şi contractul din 23 noiembrie 1995 încheiat între părţi, la data intrării în vigoare a OG nr. 25/2002, contractul nemaifiind în derulare.
Potrivit propriilor afirmaţii ale apelantei, societatea privatizată „A.A." a fost radiată încă din anul 1996, astfel încât a dispărut şi obiectul contractului, acţiunea însăşi nemaiavând obiect, deoarece rezoluţiunea unui contract presupune restituirea prestaţiilor ori, o eventuală restituire a acţiunilor ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nu ar mai fi posibilă.
Susţinerea apelantei că a formula o astfel de cerere după aproximativ 13 ani de la încheierea contractului şi executarea acestuia, ca şi după dispariţia fizică a obiectului contractului, îi dă acesteia dreptul să considere că respectivul contract ar intra sub incidenţa unui act normativ apărut ulterior executării contractului (după aproximativ 6 ani), nu este decât expresia unei exercitări abuzive a drepturilor procesuale sancţionată de art. 723 alin. (1) C. proc. civ. care prevede că: „Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege".
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti, susţinând că hotărârea recurată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv a fost dată cu încălcarea art. 969 C. civ., care consacră principiul obligativităţii convenţiilor legal încheiate, art. 1, art. 2, art. 3 lit. c) şi art. 21 din OG nr. 25/2002 cu modificările ulterioare, art. 1 alin. (2) din HG nr. 489/2003.
Ca atare, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului formulat de A.V.A.S., schimbarea sentinţei comerciale apelate şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii formulate, cu cheltuieli de judecată.
Reiterând motivele de apel, recurenta-reclamantă arată, în esenţă, că:
Instanţa nu a luat în considerare obiecţiunile formulate de reclamanta A.V.A.S. şi nu a pus în vedere expertului să răspundă la acestea, ceea ce echivalează cu o încălcare a dreptului la apărare al A.V.A.S.;
II.Instanţa a apreciat greşit cu privire la contractul din 23 noiembrie 1995, în sensul că acesta nu se afla în derulare la apariţia OG nr. 25/2002, apreciere care este contrară dispoziţiilor acestei ordonanţe.
Recursul nu este întemeiat.
Din examinarea motivelor de recurs, în raport de actele dosarului, de dispoziţiile legale incidente în speţă şi de hotărârile pronunţate în cauză, se constată următoarele:
În ce priveşte primul motiv de recurs, se constată că este neîntemeiat, ambele instanţe reţinând judicios, în baza întregului material probator administrat şi făcând aplicarea dispoziţiilor art. 212 alin. (2) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 108 alin. (3), (4) C. proc. civ., că neinvocarea obiecţiunilor la raportul de expertiză la prima zi deînfăţişare, după depunerea raportului de expertiză şi înainte de a se acorda cuvântul pe fond, atrage sancţiunea decăderii părţii din probă.
Or, în speţă, se constată că obiecţiunile la expertiză formulate de reclamantă au ajuns la dosarul cauzei după punerea concluziilor în fond şi rămânerea cauzei în pronunţare.
Cel de-al doilea motiv de recurs nu este întemeiat, întrucât se constată că instanţele au reţinut, de asemenea corect, că din moment ce la data intrării în vigoare a OG nr. 25/2002, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nu mai era în derulare, potrivit principiului neretroactivităţii, dispoziţiile acestui act normativ nu-i sunt aplicabile, ca de altfel nici dispoziţiile Legii nr. 99/1999, adoptată ulterior contractului amintit, aplicarea acestora cu privire la plata penalităţilor de întârziere fiind contrară principiului menţionat.
În mod corect au reţinut instanţele care s-au pronunţat în cauză că nu au fost încălcate prevederile art. 7.3 din contract, atât timp cât din bilanţul contabil de la data de 31 decembrie 1996 rezultă că au fost menţinute cele 3 locuri de muncă şi chiar au fost create altele noi.
În ce priveşte prevederile art. 7.6 din contract, s-a stabilit corect că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 5 din HG nr. 834/1991 conform cărora certificatele de atestare a dreptului de proprietate sunt supuse regimului de publicitate imobiliară şi oricum, din extrasul de carte funciară rezultă că pârâta are doar un drept de concesiune asupra terenului.
În fine, tot corect s-a reţinut că reclamanta nu a probat existenţa vreunui prejudiciu în cauză, că pârâta a demonstrat că şi-a îndeplinit în totalitate obligaţiile asumate prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni şi că nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor necesare rezoluţiunii contractului. Mai mult, societatea privatizată „A.A." fiind radiată încă din anul 1996, a dispărut şi obiectul contractului, acţiunea însăşi rămânând fără obiect, de vreme ce o eventuală restituire a acţiunilor ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nu ar mai fi posibilă, astfel cum judicios a reţinut şi Curtea de Apel.
În consecinţă, întrucât reclamanta nu a formulat în recurs nicio critică întemeiată, care să conducă la modificarea sau casarea deciziei Curţii de Apel, în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă se va respinge, ca nefondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurenta-reclamantă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 5.000 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 518 din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta-reclamantă la plata a 5000 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2187/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2190/2010. Comercial → |
|---|
