ICCJ. Decizia nr. 2207/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 2207/2010
Dosar nr. 68/118/2009
Şedinţa publică de la 10 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta C.N.A.P.M. SA Constanţa a chemat-o în judecată pe pârâta SC U. SA Constanţa pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, instanţa să o obliga să-i achite suma de 186.065,24 lei reprezentând refuz la plata chiriei pentru suprafaţa de 4.647 mp şi a compensării neîntemeiate a unor sume recunoscute la plată.
Reclamanta a susţinut în cererea sa că între părţi a fost încheiat contractul de închiriere nr. 2 din 1 ianuarie 2004, că la 30 martie 2000 între aceleaşi părţi a fost încheiat un proces-verbal prin care s-a consemnat remăsurarea suprafeţelor din incinta portuară ocupată de SC U. SA Constanţa şi că pârâta nu i-a achitat un număr de 14 facturi emise în perioada 4 ianuarie 2006 â€" 4 decembrie 2007 în baza raporturilor juridice determinate de încheierea contractului de închiriere nr. 2 din 1 ianuarie 2004, care reglementa asigurarea de către reclamantă, contra cost, folosinţa unor bunuri imobile în schimbul unei plăţi lunare, în scopul desfăşurării activităţilor de încărcare/descărcare nave şi depozitare mărfuri sau orice activitate portuară care este autorizată legal.
A mai susţinut că întrucât prin Decizia nr. 5929/2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că pârâta este proprietara platformei în suprafaţă de 25.000 mp spate dana 44,2250 mp platformă spate dana 44 şi 6.400 mp platformă situată la vest de dana 44, pârâta a refuzat plata facturilor reprezentând chirie pentru suprafaţa de 4647 mp, refuz nefundamentat, deoarece hotărârea judecătorească pronunţată într-o acţiune în constatare nu constituie titlu executoriu neputând fi pusă în executare silită iar compensarea legală, conform art. 1143-1153 C. civ. nu operează decât dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: reciprocitatea obligaţiilor, creanţele să aibă ca obiect bunuri fungibile, să fie certe, lichide şi exigibile, simpla invocare a unor plăţi nedovedite, neconstituind titlu executoriu conform art. 371 C. proc. civ., iar Decizia nr. 5929/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a individualizat în dispozitiv niciun bun având suprafaţa indicată de pârâtă a fi proprietatea sa.
Odată cu întâmpinarea SC U. SA Constanţa a formulat cererea reconvenţională prin care a solicitat să se constate că în fapt platforma de depozitare cuantificată de către reclamantă ca având suprafaţa de 6.467 mp situată la vest de dana 44 sau vest depozit piei, este una şi aceeaşi cu platforma de depozitare în suprafaţă de 2.250 mp situată în spate dana 44.
La data de 20 august 2009 prin încheierea din şedinţa publică, Tribunalul Constanţa, secţia maritimă şi fluvială, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţională dedusă din prevederile art. 7205 C. proc. civ. şi a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtă ca inadmisibilă reţinând că pretenţiile reclamantei au ca temei răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998-999 C. civ., iar cele ale pârâtei se întemeiază pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. fiind evident că pretenţiile părţilor nu derivă din acelaşi acord juridic şi că pârâta doreşte ca prin cererea reconvenţională să-şi preconstituie un mijloc de apărare pe care ulterior să-l valorifice în acţiunea principală, cererea având în mod vădit natura juridică a unei apărări.
La data de 24 septembrie 2009 pârâta reclamantă SC U. SA Constanţa a declarat apel împotriva încheierii din 30 august 2009 a Tribunalului Constanţa, care a fost soluţionat prin Decizia nr. 16/MF din 18 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, în sensul că a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii apelului şi a fost respins ca nefondat apelul.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut incidenţa tezei a II-a a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., constatând admisibilă calea de atac a apelului împotriva acestei încheieri independent de soluţia ce urma a fi pronunţată pe fondul dreptului. De asemenea a reţinut că acţiunea principală este o acţiune patrimonială în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., iar cererea reconvenţională reprezintă o acţiune în constatarea unui fapt, fiind evidentă lipsa de identitate a temeiului juridic al celor două cereri ce implică raporturi juridice distincte.
Împotriva acestei decizii pârâta SC U. SA Constanţa a declarat recurs susţinând că instanţa de apel a greşit, îndepărtându-se de la cerinţele art. 7205 C. proc. civ., eroarea acesteia constând în faptul că a reţinut în mod greşit că ar exista o identitate între raportul juridic şi temeiul de drept, noţiunea de raport juridic netrebuind să fie privită în înţelesul strict al termenului ci, trebuie înţeleasă drept cauză a cererii de chemare în judecată, altfel spus atât cererea principală cât şi cererea reconvenţională trebuie să aibă aceeaşi causa petendi, neavând relevanţă temeiul de drept prin care părţile înţeleg să-şi valorifice pretenţiile ce ar decurge din acelaşi raport juridic, faptul cauzator de consecinţe juridice fiind acela că atât reclamanta cât şi pârâta se consideră proprietare ale uneia şi aceleiaşi suprafeţe.
A mai criticat soluţia instanţei de apel şi sub un alt aspect în sensul că în măsura în care reconvenţionala pârâtei ar fi avut o altă causa petendi decât cererea principală, soluţia logică nu ar trebui să fie respingerea reconvenţionalei ca inadmisibilă ci disjungerea acesteia de cererea principală şi judecarea reconvenţionalei ca o cerere de sine stătătoare.
Din dezvoltarea motivelor de recurs Curtea constată că acestea pot fi încadrate în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 7205 C. proc. civ. şi art. 111 C. proc. civ.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente.
Între părţile în litigiu a fost încheiat contractul de închiriere nr 2 din 1 ianuarie 2004 al cărui obiect consta în asigurarea contra cost a folosinţei bunurilor imobile arătate în anexele 1 şi 2 de către SC U. SA Constanţa.
Anexa 1 prevede închirierea unei platforme în suprafaţă de 65.239 mp pentru desfăşurarea activităţilor de încărcarea/descărcare marfă şi depozitare mărfuri sau orice activitate portuară autorizată, din totalul suprafeţei închiriate fiind prevăzute o platformă de depozitare, la vest de depozitul de piei, în suprafaţă de 4.647 mp.
Prin Decizia nr. 5929 din 9 decembrie 2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a admis recursul declarat de pârâta SC U. SA Constanţa şi în consecinţă a admis cererea reconvenţională a pârâtei constatând că este proprietara platformei construite pe suprafaţa de 25.000 mp. spate dana 44, 2250 mp. platformă spate dana 44 şi 6.400 mp platformă situată la vest de dana 44.
Având în vedere această constatare pârâta s-a apărat faţă de cererea principală în sensul că suprafaţa de 2.250 mp, constatată a fi proprietatea ei, este una şi aceeaşi cu suprafaţa de 4.647 mp, pentru care urma să plătească contravaloarea chiriei conform facturilor emise de reclamantă, considerând că nu este obligată să plătească această chirie pentru terenul asupra căruia deţine titlul de proprietate, astfel că prin cererea reconvenţională a solicitat să se constate acest fapt.
Conform art. 111 C. proc. civ. partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept.
Ca urmare prin cererea sa reconvenţională pârâta reclamantă a solicitat să se constate situaţia de fapt conform căreia suprafaţa de 2.250 mp pentru care deţine titlul de proprietate, este una şi aceeaşi cu suprafaţa de 4.647 mp pentru care i se solicită prin cererea principală să achite chirie. Pârâta reclamantă nu a solicitat să se constate că este titulara dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu ci, să se constate o situaţie de fapt.
Faţă de împrejurarea că art. 111 C. proc. civ. vorbeşte despre cererea pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, rezultă în mod clar că, în cazul în care se solicită constatarea unei situaţii de fapt, în temeiul art. 111 C. proc. civ., cererea este inadmisibilă întrucât textul mai sus menţionat se referă strict la constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept astfel că în mod corect cererea reconvenţională a fost respinsă ca inadmisibilă aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă de la 20 august 2009.
Pe de altă parte corect au reţinut cele două instanţe că pretenţiile din cererea reconvenţională nu derivă din acelaşi raport juridic.
De reţinut este faptul că cererea principală a avut ca izvor contractul de închiriere, pe când cererea reconvenţională s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ. care nu are nicio legătură cu raporturile contractuale existente între părţi, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 7205 C. proc. civ.
Rezolvarea cererii reconvenţionale formulată de pârâta reclamantă tinde spre crearea unor probatorii pe care pârâta să le folosească pentru a înfrânge apărarea reclamantei din cererea principală şi nicidecum revendicarea unor drepturi proprii izvorâte din acelaşi raport juridic, astfel că în mod corect s-a constatat că cererea reconvenţională are în mod vădit natura juridică a unei apărări.
Faţă de aceste considerente motivele de recurs referitoare la existenţa aceluiaşi fapt cauzator de consecinţe juridice care constă în aceea că atât reclamanta cât şi pârâta se consideră proprietare ale uneia şi aceleiaşi suprafeţe, este nefondat, dreptul de proprietate neputând fi dovedit printr-o cerere reconvenţională prin care se solicită constatarea unei situaţii de fapt şi având natura juridică a unei apărări.
Pentru aceleaşi considerente se va respinge motivul de recurs prin care se critică soluţia instanţei de recurs pentru faptul că nu a fost disjunsă cererea reconvenţională, cerere constatată de instanţă a fi inadmisibilă.
În acest context, Curtea apreciază hotărârea instanţei de apel ca fiind legală şi la adăpost de orice critică şi conform dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC U. SA Constanţa împotriva deciziei nr. 15/MF din 18 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2105/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2212/2010. Comercial → |
|---|
