ICCJ. Decizia nr. 221/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 221/2010
Dosar nr. 6872/285/2008
Şedinţa publică de la 22 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Rădăuţi, reclamanta Comuna Volovăţ prin P. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună evacuarea pârâtei SC M. SRL VOLOVĂŢ din imobilul intitulat „brutărie”, spaţiu care face parte din domeniul privat al Comunei Volovăţ şi care se află în administrarea acesteia, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că între părţi s-a încheiat un contract de închiriere în anul 1992, contractul fiind reînnoit, la data de 27 noiembrie 2006, pentru o perioadă de 6 luni, termen care a expirat la data de 27 mai 2006, aspect comunicat pârâtei. Prin Hotărârea C.L. Volovăţ nr. 33/2007 s-a dispus demolarea brutăriei, iar prin sentinţa civilă nr. 3279/2007 a Tribunalului Suceava, rămasă irevocabilă, a fost respinsă acţiunea pârâtei pentru anularea acestei hotărâri.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1436 alin. (1) C. civ.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la restituirea cheltuielilor ocazionate de reparaţiile făcute clădirii, arătând că acest cheltuieli se ridică la valoarea de 25.000 Euro, precum şi contravaloarea cuptorului.
Judecătoria Rădăuţi, prin sentinţa civilă nr. 457 din data de 9 februarie 2009, a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Rădăuţi, excepţie invocată de către pârâtă prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a dispune astfel, judecătoria a reţinut că în raport de obiectul acţiunii, respectiv evacuarea unei societăţi comerciale, dintr-un spaţiu de producţie, acţiune care nu este evaluabilă în bani, şi având în vedere dispoziţiile art. 56 C. com., raportate la art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., competenţa aparţine Tribunalului Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Tribunalul Suceava, secţia comercială, contencios, administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1263 din 22 iunie 2009, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Rădăuţi; a sesizat Curtea de Apel Suceava în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.
Tribunalul Suceava a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei materiale faţă de dispoziţiile Deciziei nr. 32 din 9 iunie 2008 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (M. Of. nr. 830/10.12.2008). A apreciat că în cauza de faţă, fiind vorba despre desfiinţarea unui contract de locaţiune, contract care a dat naştere unor drepturi patrimoniale, lipsirea de efecte a acestuia are tot consecinţe patrimoniale, acţiunea prin care se valorifică drepturile fiind patrimonială. Prin raportarea celor statuate prin decizia evocată, care are conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., putere obligatorie pentru instanţe şi efect retroactiv, la obiectul litigiului evaluat de către reclamant la suma de 25.000 Euro, a constatat competenţa de soluţionare a cauzei a Judecătoriei Rădăuţi.
Curtea de Apel Suceava, secţia comercială contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 51 din 16 octombrie 2009, a admis sesizarea şi a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Rădăuţi.
În considerentele sentinţei, Curtea de Apel a reţinut că deşi decizia nr. 32/2008, nu conţine în dispozitivul său menţiuni cu privire la acţiunea în evacuare, considerentele sale converg fără echivoc în sensul că această acţiune este una evaluabilă în bani. Pe de altă parte, dreptul subiectiv a cărui protecţie se solicită prin acţiunea de faţă este un drept de creanţă, pentru că evacuarea se cere ca urmare a nerespectării unui contract de închiriere, motiv pentru care Curtea a apreciat că acţiunea este una evaluabilă în bani, iar raportat la valoare acestuia, mai mică de 100.000 lei, competenţa aparţine Judecătoriei Rădăuţi.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs V.M., în calitate de moştenitor legal al defunctului V.G., fost administrator al SC M. SRL VOLOVĂŢ, decedat. Recurentul a invederat instanţei că societatea pârâtă, în prezent este dizolvată şi lichidată judiciar, justificând calitatea sa în baza dreptului de moştenire asupra bunurilor defunctului.
Recursul nu a fost încadrat în motive de nelegalitate, conform cerinţelor art. 304 C. proc. civ., însă prin criticile formulate, recurentul a susţinut că în raport de capătul principal al cererii, acţiunea de faţă este neevaluabilă în bai, motiv pentru care apreciază competenţa de soluţionare în cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.
Prin întâmpinare, intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Suceava.
Recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
Examinarea criticilor recurentului privind modul de soluţionare a excepţiei de necompetenţă materială, impun câteva precizări prealabile cu privire la efectele deciziilor pronunţate urmare soluţionării recursurilor în interesul legii de către instanţa supremă, precum şi cu privire la aplicarea lor în timp prin raportare la particularităţile speţei.
Potrivit art. 329 C. proc. civ., scopul declarat al recursului în interesul legii este de a asigura interpretare şi aplicare unitară a legii pe teritoriul României. Recursul în interesul legii este aşadar instrumentul cel mai eficace spre a asigura unitatea jurisprudenţei şi a interveni atunci când unele instanţe se abat de la interpretarea corectă a normelor legale. Scopul recursului în interesul legii nu este acela de a retracta, anula sau reforma o decizie, ci acela de a determina o jurisprudenţă unitară cu privire la acele probleme de drept substanţial sau procedural care au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti, acţionând ca un mecanism de înţelegere a consecinţelor aplicării unei anumite legi şi făcând previzibile efectele unui anumit comportament.
În considerarea caracterului lor obligatoriu, deciziile pronunţate în interesul legii au valoarea unui izvor de drept secundar, apropiindu-se de actele normative, întrucât au caracter general abstract şi un caracter de obligativitate.
În ceea ce priveşte rezolvarea problemei privind aplicarea în timp a dezlegărilor date asupra problemelor de drept de către recursurile în interesul legii, trebuie pornit, prin analogie de la principiile care guvernează aplicarea legii în timp şi de la excepţiile pe care acestea le comportă: principiul neretroactivităţii legii civile noi şi principiul aplicării imediate a legii civile.
Principiul neretroactivităţii legii civile noi, consacrat de art. 1 C. civ., este impus de stabilitatea ordinii de drept, de echitatea şi legalitatea aplicării normei respective.
În ceea ce priveşte principiul aplicării imediate a normei noi, în situaţia de faţă acesta prezintă unele nuanţări, problema conflictului în timp al normelor prezentând interpretări diferite în funcţie de speţa concretă dedusă judecăţii.
Cu aceste precizări, revenind la analiza competenţei materiale, pentru litigiul comercial de faţă, Înalta Curte observă că obiectul acţiunii de faţă este reprezentat de o acţiune în evacuare, întemeiată pe lipsa titlului locativ, urmare expirării termenului locaţiunii. Acţiunea a fost introdusă pe rolul instanţei la data de 5 decembrie 2008. În cauză, pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat pretenţii în valoare de 25.000 Euro.
În acest context, acţiunea principală în evacuare de faţă, reprezintă o acţiune nepatrimonială, având în vedere că lipsirea de efecte a contractului juridic de locaţiune nu are consecinţe patrimoniale. În situaţia în care s-ar admite opinia potrivit căreia litigiul de faţă este unul evaluabil în bani, la stabilirea criteriului valoric nu ar putea să fie avută în vedere, în nici un caz, evaluarea despăgubirilor solicitate de către societatea pârâtă, prin intermediul cererii reconvenţionale, reprezentând cheltuieli efectuate cu reparaţii.
Este adevărat că aparent dreptul subiectiv care se cere a fi protejat prin acţiunea de faţă nu se încadrează în categoria drepturilor personale nepatrimoniale, însă evaluarea litigiului la suma de 25.000 Euro, în funcţie de pretenţiile solicitate prin cererea reconvenţională, nu este corectă, această cerere urmând a fi judecată de instanţa competentă să judece cererea principală, potrivit art. 17 C. proc. civ.
Având în vedere că dreptul subiectiv, în funcţie de natura conţinutului său, nu poate fi exprimat în bani, neputând fi evaluate consecinţele patrimoniale ale împlinirii termenului de locaţiune, prin ajungere la termen, rezultă că instanţa sesizată cu acţiunea principală îşi va prelungi competenţa şi asupra cererii accesorii formulată de către societatea pârâtă. Contractul de locaţiune a unui bun necesar desfăşurării obiectului de activitate al pârâtei, constituie un fond de comerţ, în condiţiile art. 3 şi 4 C. com., prin urmare competenţa revenind potrivit art. 56 C. com., instanţei comerciale.
Într-o altă ordine de idei, trebuie avut în vedere şi faptul că decizia nr. 32 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost publicată în M. Of. al României la data de 10 decembrie 2008, iar în raport de data introducerii acţiunii, respectiv 5 decembrie 2008, dispoziţiile acesteia nu pot fi aplicate cu efect retroactiv.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că instanţa sesizată cu soluţionarea regulatorului de competenţă a pronunţat o hotărâre nelegală, rezultat al unei greşite interpretări a legii, motiv raportat la care, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul promovat de V.M. urmând a fi admis şi pe cale de consecinţă, sentinţa urmează a fi modificată în sensul că urmează a fi stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ, potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte chestiunile legate de justificarea interesului recurentului V.M. precum şi justificarea calităţii procesuale în cauză, acestea urmează a fi analizate în instanţa competentă material să soluţioneze pricina în primă instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de V.M., împotriva sentinţei nr. 51 din 16 octombrie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială contencios administrativ şi fiscal, modifică decizia recurată, în sensul că stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2183/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2333/2010. Comercial → |
|---|
