ICCJ. Decizia nr. 2241/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2241/2010
Dosar nr. 2895/118/2007
Şedinţa publică din 15 iunie 2010
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Constanţa, sub nr. 2895/118/2007, reclamantul D.Ş. a chemat în judecată pe pârâta SC E. SRL Eforie Sud, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 400.000 lei cu titlu de împrumut acordat în baza contractului din 2 septembrie 2004 şi a hotărârii A.G.A. din aceeaşi dată, dobânda legală calculată conform OG nr. 9/2000 pe perioada cuprinsă între 23 februarie 2007 şi data plăţii efective, evaluată provizoriu la 1.917,80 lei, cu cheltuieli de judecată.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul aceleiaşi instanţe sub nr. 8699/118/2007, reclamantul D.Ş. a solicitat obligarea pârâtei SC E. SRL Eforie Sud la plata echivalentului în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii, a sumei de 435.000 euro, ce reprezintă valoarea creditată de către reclamant în scopul definitivării construcţiei hotelului „E.", dobânda legală pentru perioada cuprinsă între 15 martie 2007 şi data plăţii efective, evaluată provizoriu la suma de 51.631,72 lei, cu cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din 9 octombrie 2007, Tribunalul Constanţa a dispus conexarea cauzelor, potrivit art. 163 C. proc. civ., iar prin sentinţa civilă nr. 4887/COM din 16 decembrie 2009 a admis în parte acţiunile conexate.
În consecinţă, a obligat pârâta la restituirea sumei de 100.000 euro în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloare împrumut acordat conform contractului încheiat la 2 septembrie 2004, cu dobânda legală aferentă, calculată conform OG nr. 9/2000 de la data punerii în întârziere (23 februarie 2007) şi până la achitarea integrală a debitului.
S-a admis excepţia prescripţia dreptului la acţiune în ce priveşte obligarea pârâtei la restituirea creditărilor efectuate în perioada 2000 – 30 august 2002.
Pârâta a fost obligată la plata sumei de 566.584,33 lei contravaloare creditări ulterioare anului 2002, cu dobânda legală aferentă calculată conform OG nr. 9/2000, începând cu data punerii în întârziere – 1 martie 2007 şi până la achitarea integrală.
Totodată, pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată constând în 8.555,27 lei onorariu avocat şi 25.174,7 lei taxă de timbru şi timbru judiciar, precum şi a onorariului de expertiză majorat, în cuantum de 700 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamantul i-a împrumutat pârâtei la 2 septembrie 2004 suma de 100.000 euro pe o durată de un an, înscrisul reprezentând chitanţă de primire a sumei, conform clauzelor exprese din contract, fără ca suma să-i fie restituită şi pe care pârâta o datorează în baza art. 969, art. 970, coroborat cu art. 1584 C. civ., împreună cu accesoriile, conform art. 1082, art. 1586 C. civ., coroborat cu art. 43 C. com.
În legătură cu suma de 435.000 euro s-a reţinut că, în lipsa unor convenţii a asociaţilor privind modalitatea efectivă de creditare a societăţii şi termenul de rambursare, devin incidente dispoziţiile art. 7 alin. (2) Decretul nr. 167/1958 pentru creditările aferente perioadei 2000 – 30 august 2002, fiind înlăturate apărările privind întreruperea cursului prescripţiei conform art. 16, deoarece recunoaşterea a operat după împlinirea termenului de 3 ani.
Părţile au declarat apel împotriva acestei sentinţe, soluţionate prin Decizia civilă nr. 85/COM din 15 iulie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, în sensul respingerii ca nefondat a apelului reclamantului şi admiterii apelului pârâtei, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei, în sensul obligării pârâtei la restituirea sumei de 400.000 lei cu titlu de împrumut acordat în baza contractului încheiat la 2 septembrie 2004, la plata sumei de 61.500 lei contravaloarea creditărilor efectuate în anul 2004, cu dobânda legală aferentă, calculată conform OG nr. 9/2000 de la data punerii în întârziere, 1 martie 2007 şi până la achitarea integrală a acestuia.
Pârâta a fost obligată la 8.555,27 lei onorariu avocat şi 7.807 lei taxe de timbru în favoarea reclamantului, cu cheltuieli de judecată în primă instanţă, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Totodată, reclamantul a fost obligat la 12.580 lei cheltuieli de judecată în apel.
În considerentele deciziei s-au reţinut dispoziţiile art. 129 alin. (6) conform cărorajudecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii, relativ la împrejurarea că, deşi reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 lei, instanţa a acordat suma de 100.000 euro.
Pe fond însă, au fost menţinute cele reţinute de tribunal conform art. 969, art. 970 C. civ., atunci când a înlăturat susţinerea pârâtei potrivit cu care suma din contractul de împrumut a reprezentat, de fapt, aportul reclamantului la capitalul social.
Curtea a reţinut, cu privire la sumele solicitate de reclamant cu titlu de creditare că, tribunalul i-a acordat reclamantului o sumă mai mare decât cea solicitată prin acţiune.
Astfel, suma de 566.584,33 lei a fost stabilită printr-o expertiză ca reprezentând creditări pe perioada 20 august 2001 – 29 august 2007, ori, reclamantul a solicitat contravaloarea acestora doar pe perioada 2000-2004.
Cum pentru creditările efectuate până la data de 30 august 2002 excepţia prescripţiei a fost corect aplicată, Curtea a reţinut că pârâta mai datorează reclamantului doar suma de 61.500 lei reprezentând creditări efectuate în perioada 15 octombrie 2004 – 11 noiembrie 2004, cu dobânda legală aferentă, calculată potrivit OG nr. 9/2000, începând cu data punerii în întârziere şi până la plata integrală a debitului.
În ceea ce priveşte apelul reclamantei, pentru motivele expuse în analizarea cererii conexe prin care acesta a solicitat suma de 435.000 euro, apelul a fost respins ca nefondat.
Împotriva deciziei reclamantul a declarat recurs, solicitând modificarea acesteia în parte, în sensul admiterii apelului formulat de reclamant şi admiterii în parte a apelului pârâtei. Pe cale de consecinţă, solicită schimbarea în parte a sentinţei, în sensul obligării pârâtei la restituirea sumei de 400.000 lei cu titlu de împrumut acordat conform contractului încheiat la 2 septembrie 2004 şi totodată, obligării acesteia la plata sumei de 858.997,67 lei reprezentând diferenţa dintre suma de 1.425.582 lei (echivalentul sumei de 435.000 euro la data promovării acţiunii) şi suma de 566.584,33 lei acordată de prima instanţă. Totodată, solicită obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale aferente debitului de 858.997,67 lei calculate conform OG nr. 9/2000, începând cu 1 martie 2007 – data punerii în întârziere şi până la achitarea integrală, cu cheltuieli de judecată.
În subsidiar, cererea recurentei vizează modificarea doar a cuantumului sumei din cererea conexă, solicitând suma de 183.920,63 lei, ca diferenţă dintre cea stabilită prin expertiză pentru întreaga perioadă de creditare, 566.584,33 lei, şi suma de 382.663,70 lei prescrisă.
Recurenta critică Decizia pronunţată în apel sub următoarele aspecte:
1. aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 vizând întreruperea cursului prescripţiei, prin ignorarea efectelor recognitive ale procesului-verbal din 30 august 2005 prin care pârâta, prin reprezentanţii săi, a recunoscut investiţiile reclamantului din perioada 2000-2004, în valoare de 435.000 euro.
2. raportul de expertiză în baza cărora instanţele şi-au fundamentat soluţiile nu poate constitui proba supremă, deoarece se bazează exclusiv pe contabilitatea pârâtei, care nu s-a ţinut în mod corespunzător, astfel încât prevalează recunoaşterea reprezentanţilor pârâtei, din actul datat 30 august 2005.
Sub aspectul cererilor formulate în subsidiar, recurenta critică Decizia din apel pe motivul că a exclus din calculul sumei creditate şi neprescrise, perioada 30 august 2002 – 2004, solicitând obligarea pârâtei la suma de 183.920,63 lei, ca diferenţă dintre suma totală stabilită prin raportul de expertiză, 566.584,33 lei, şi cea apreciată fiind prescrisă pentru perioada 2000 – 30 august 2002, respectiv 382.663,70 lei.
Prin întâmpinarea înregistrată la 14 mai 2010, intimata SC E. SRL a solicitat respingerea recursului şi menţinerea obligării sale la plata sumei de 61.500 lei, iar ca prescrise celelalte sume solicitate prin acţiune, respectiv ca fiind ulterioare perioadei indicate în acţiune.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reţine următoarele:
Dezlegările în drept ale instanţei din apel sunt corecte, cu privire la aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, în speţă.
Astfel, în privinţa creditărilor pentru edificarea hotelului „E." şi care au avut loc în mod succesiv, fără ca părţile să prevadă termenul de restituire, s-a stabilit corect incidenţa art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, conform căruia prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept, restituirea putându-se cere în termen de trei ani de la data încheierii fiecărui contract de împrumut, în acord cu art. 3 din actul normativ menţionat.
Prin urmare, efectele recognitive ale procesului verbal din 30 august 2005 nu se pot produce, prin raportare la data promovării acţiunii, actul de recunoaştere fiind efectuat după împlinirea termenului de prescripţie, al cărui curs nu a fost întrerupt, aşa cum în mod neîntemeiat susţine recurenta.
Din această perspectivă, statuările instanţe conform cărora sunt prescrise pretenţiile reclamantei pentru creditările efectuate în perioada 20 august 2001 – 30 august 2002 sunt corecte, reclamantul fiind îndreptăţit doar la cele ulterioare acestei perioade.
Cuantumul sumelor pe care reclamantul le are de încasat de la pârâtă reprezentând contravaloarea creditărilor se impune însă a fi clarificat.
Astfel, pentru a se stabili dacă în perioada 30 august 2002 – 2004 recurentul a efectuat operaţiuni de creditare a societăţii pârâte, şi care este cuantumul total al acestora, urmează ca instanţa de apel să administreze noi probe, ori să le suplimenteze pe cele deja administrate.
În mod întemeiat recurentul evocă această perioadă, precum şi faptul că din totalul sumei cu care s-a reţinut în apel că reclamantul a creditat societatea, în cuantum de 566.584,33 lei, scăzând suma reţinută ca fiind prescrisă - 382.663,70 lei – rezultă o diferenţă de 183.920,63 lei care nu a fost suficient clarificată din care anume creditări provine.
Această diferenţă, în sumă de 183.920,63 lei este invocată, de altfel, de însăşi pârâta în memoriul cuprinzând motivele de apel, ca sumă efectiv datorată ca diferenţă dintre total creditări şi sume prescrise.
În consecinţă, reţinând dispoziţiile art. 304 pct. 9, raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., care reglementează casarea hotărârii atacate atunci când modificarea nu este posibilă fiind necesară administrarea de probe noi, se va admite recursul reclamantului, cu consecinţa casării deciziei nr. 85 din 15 iulie 2009 a Curţii de Apel Constanţa şi trimiterii spre rejudecare în limitele precizate, reţinând că raportul juridic întemeiat pe contractul de împrumut din 2 septembrie 2004, care a făcut obiectul dosarului nr. 2895/118/2007 a fost dezlegat în mod irevocabil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul D.Ş. împotriva deciziei nr. 85 din 15 iulie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2021/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2243/2010. Comercial → |
|---|
