ICCJ. Decizia nr. 2550/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2550/2010
Dosar nr. 5666/120/2008
Şedinţa publică din 1 iulie 2010
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată sub nr. 5666/120/2008 pe rolul Tribunalului Prahova la data de 4 noiembrie 2008, reclamanta SC T. SA, sucursala E. Doiceşti, a chemat în judecată pe pârâta SC E. SA, solicitând obligarea acesteia la plata sumei totale de 442.955,26 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale din 24 iunie 2008, precum şi obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a precizat că între cele două părţi s-a încheiat contractul de lucrări înregistrat din 26 septembrie 2003 având ca obiect executarea unui depozit de zgură şi cenuşă în termen de 76,2 luni de la data predării amplasamentului.
A mai precizat reclamanta că, potrivit dispoziţiilor contractuale din capitolul VII pct. 7.2, pârâta s-a obligat să actualizeze preţul contractului, folosind formula de actualizare cu indicii statistici, conform legislaţiei în vigoare, ulterior părţile convenind, prin actul adiţional din 2006 la contract, să actualizeze preţul contractului începând cu 1 iunie 2006, prin folosirea formulei de calcul prevăzută la pct. F 3.2 modelul 2 din Ordinul Comun MF-MLPATL nr. 1014/874/2001, astfel cum rezultă din menţiunile existente la art. 2 din Actul adiţional susmenţionat, adică actualizarea să se facă în funcţie de cursul leu - euro.
Urmare a unui control intern s-a constatat că pârâta nu a întocmit situaţiile de lucrări potrivit celor convenite, actualizând greşit valoarea acestora şi în consecinţă, au fost facturate şi încasate sume de bani nelegale, iar după finalizarea controlului, procedând la recalcularea valorii lucrărilor efectuate de pârâtă, a rezultat un debit de 442.955,26 lei calculat nelegal, pe care reclamanta l-a refacturat pârâtei.
În termenul prevăzut de art. 115 C. proc. civ., pârâta a formulat o întâmpinare, susţinând, pe cale de excepţie, anularea cererii reclamantei, ca insuficient timbrată, excepţie respinsă ca neîntemeiată, întrucât cererea a fost legal timbrată, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, susţinând că formula de actualizare a preţurilor în raport de cursul leu-euro a fost corect aplicată la momentul întocmirii calculelor privind lucrările efectuate.
La cererea părţilor, instanţa a admis efectuarea unei expertize tehnice contabile, având ca obiectiv verificarea plăţilor efectuate de reclamantă în baza contractului de lucrări încheiate între cele două părţi şi a actului adiţional nr. 2 la contract, privind modul de calcul al sumelor datorate, în raport de cursul de referinţă dintre leu şi euro, potrivit modelului 2 din Ordinul Comun al MF - MLPATL Nr. 1014/874/2001.
Prin sentinţa nr. 706 din 3 noiembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia comercială şi de contencios administrativ, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC T. SA, sucursala E. Doiceşti, în contradictoriu cu pârâta SC E. SA şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 442.955,26 lei, debit restant şi la cheltuieli de judecată în sumă de 9.377 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, din raportul de expertiză contabilă întocmit de expertul contabil Ş.M.A., rezultă că prin aplicarea incorectă a coeficientului de actualizare, calculat potrivit ordinului susmenţionat, a rezultat o diferenţă facturată în plus de pârâtă, în valoarea totală de 442.955,26 lei, cu TVA, că pârâta, în calitate de prestator a efectuat calculele de actualizare a situaţiilor de lucrări şi a aplicat incorect coeficientul de actualizare, prin luarea în considerare a unor documente de achiziţie de la furnizori care nu se regăsesc în oferta iniţială.
S-a reţinut prin sentinţă că, în raport de concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, cererea reclamantei este justificată, motiv pentru care în baza dispoziţiilor art. 969 – art. 970 şi art. 1073 C. civ., a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei pretinse de reclamanta, astfel cum a rezultat din raportul de expertiză contabilă şi a cheltuielilor de judecată de 9377 lei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC E. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că în mod greşit instanţa de fond a validat raportul de expertiză efectuat în cauză, atâta timp cât acesta nu a răspuns obiecţiunilor formulate, astfel că nu sunt respectate dispoziţiile unei încheieri interlocutorii date de instanţă, expertul, făcând diferenţa, într-o manieră personală şi lipsită de temei convenţional dar şi legal, între furnizor şi subcontractant, stabilind că mărfurile livrate de către furnizorii care nu au fost notificaţi reclamantei, nu reprezintă baza de recalculare a preţului, motivare nefondată, dat fiind că părţile au statuat prin actul adiţional din 2006, ca preţul contractului să se actualizeze începând cu data de 1 iunie 2006, după formula de calcul prevăzută la pct. F.3.2.
A arătat apelanta că problema de drept ce trebuie cenzurată de instanţa de apel este, în ce măsura noţiunea de furnizor este similară noţiunii de subcontractant, întrucât voinţa părţilor la încheierea contractului a fost ca fiecare subcontractant să fie notificat achizitorului, prin subcontractant înţelegându-se persoana juridică care execută total sau parţial obiectul contractului, iar prin furnizor se înţelege acea persoană care, fără a fi subcontractant, furnizează orice bunuri necesare realizării obiectului de activitate şi în aceste condiţii, nu există obligaţia notificării noilor furnizori, ci doar a noilor subcontractanţi, prin prisma dispoziţiilor convenţionale prevăzute la art. 20 din contract.
A mai arătat apelanta că dacă se acceptă punctul de vedere al intimatei reclamante şi al raportului de expertiză efectuat în cauză, ar rezulta să legitimăm îmbogăţirea fără justă cauză şi, în situaţia în care subzistă notificarea furnizorilor, această obligaţie a fost executată.
Intimata reclamantă SC T. SA, sucursala E. Doiceşti, cu actul înregistrat din 28 ianuarie 2010, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat, deoarece între părţi s-a încheiat un contract de lucrări, înregistrat din 26 septembrie 2003, având ca obiect execuţia unui depozit de zgură şi cenuşă, şi, potrivit contractului, la capitolul 7 pct. 7.2, apelanta s-a obligat să actualizeze preţul contractului, folosind formula de actualizare cu indici statistici, potrivit legislaţiei în vigoare la acel moment.
Ulterior părţile au convenit prin actul adiţional din 2006, să actualizeze preţul contractului după formula de calcul prevăzută la pct. F.3.2. adică actualizarea să se facă în funcţie de cursul leu-euro şi urmare unui control intern, s-a constatat că apelanta a întocmit situaţii de lucrări a căror valoare a fost actualizată greşit, rezultând un debit de 442.955,26 lei, debit constatat şi în raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză.
A arătat intimata că, expertul contabil a răspuns la obiecţiunile formulate de apelantă, prin raportul suplimentar de expertiză contabilă, toate aceste verificări şi constatări ale expertului înserate în raportul de expertiză, fiind concludente, astfel încât a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Cu actul înregistrat din 3 februarie 2010, apelanta a invocat excepţia de prematuritate a acţiunii, arătând că la data de 11 septembrie 2008, intimata a iniţiat procedura concilierii prealabile, prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., pentru data de 17 septembrie 2008, nefiind respectate dispoziţiile art. 7201 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că procedura de conciliere a fost viciată, deoarece data convocării pentru conciliere, potrivit acestor dispoziţii, nu poate fi mai devreme de 15 zile de la data convocării pentru conciliere, adresa de conciliere fiind din 11 septembrie 2008, iar data stabilită pentru conciliere fiind 17 septembrie 2008, astfel încât acţiunea este prematur formulată.
Totodată, apelanta a mai invocat că, în raport de dispoziţiile Legii nr. 554/2001 contractul de lucrări încheiat între părţi, este un contract administrativ şi competenţa de soluţionare revine Tribunalului Dâmboviţa, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Prin Decizia nr. 18 din 24 februarie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins apelul declarat de pârâtă, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţia de prematuritate a acţiunii, invocată de către apelantă, instanţa de apel a constatat că excepţia este nefondată.
Potrivit disp. art. 7201 alin. (1) C. proc. civ., înainte de introducerea cererii de chemare judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte, în acest scop, alin. (2) arătând că reclamantul va convoca partea adversă, comunicându-i în scris pretenţiile sale şi temeiul lor legal, precum şi acte doveditoare pe care se sprijină acestea, iar alin. (3) prevede că data convocării pentru conciliere, nu se va fixa mai devreme de 15 zile de la data primirii actelor comunicate potrivit alin. (2).
În speţă, intimata reclamantă a respectat procedura concilierii directe cu apelanta-pârâtă, dovada în acest sens fiind procesul-verbal din 17 septembrie 2008 privind concilierea directă a litigiului cu privire la refuzul la plata facturii din 24 iunie 2008, în valoare de 442.955,26 lei, sumă aflată în litigiu şi pentru care intimata a formulat acţiunea cu care a fost investită prima instanţă.
Susţinerea apelantei că nu au fost respectate dispozițiile art. 7201 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că, data convocării pentru conciliere este mai devreme de 15 zile, faţă de data stabilită pentru convocare, prin adresa din 11 septembrie 2008, este nefondată, termenul de 15 zile prevăzut pentru conciliere fiind un termen de recomandare, nerespectarea acestuia nu poate să ducă la nulitatea concilierii directe, astfel că, în speţă, s-a făcut dovada concilierii directe între reprezentanţii ambelor părţi din litigiu, potrivit procesului verbal din 17 septembrie 2008.
Critica adusă sentinţei de către apelantă că, contractul încheiat de părţi este un contract administrativ şi că îi sunt aplicabile disp. Legii nr. 554/2004, nu este fondată.
Contractul din 26 septembrie 2003, încheiat între părţi, este un contract comercial, având ca obiect executarea de lucrări, constând în depozit zgură şi cenuşă şi nu un contract administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, deoarece contractul nu este încheiat cu o autoritate publică locală sau centrală, aşa cum este definit de disp. art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 554/2004, cele două părţi contractante fiind două societăţi comerciale, astfel că nu sunt aplicabile disp. Legii nr. 554/2004, ci ale Codului comercial coroborat cu dispoziţiile C. proc. civ.
Criticile aduse sentinţei pe fondul litigiului, sunt nefondate.
Între părţi s-a încheiat contractul din 26 septembrie 2003, având ca obiect execuţia depozitului de zgură şi cenuşă şi la punctul 7.2. din capitolul 7 din contract, părţile au stabilit că preţul contractului se actualizează folosindu-se formula de actualizare cu indici statistici, conform legislaţiei în vigoare şi ulterior, prin actul adiţional din 2006 s-a prevăzut că preţul contractului se va actualiza, începând cu data de 1 iunie 2006, folosind formula de calcul prevăzută la pct. F.3.2. modelul 2 din Ordinul comun MF-MPATL nr. 1014/874/2001, adică actualizarea să se facă în funcţie de cursul leu-euro.
Prin procesul-verbal de control financiar de gestiune din 28 martie 2008 s-a constatat că apelanta pârâtă a întocmit situaţii de lucrări, în care valoarea a fost actualizată greşit, rezultând un debit de 442.955,26 lei pentru care intimata a formulat acţiunea cu care a fost investită prima instanţă.
Şi din raportul de expertiză contabilă, efectuat în cauză de expert Ş.M.A. lucrare aflată la dosar fond, rezultă că apelanta pârâtă a actualizat greşit situaţiile de lucrări, rezultând o diferenţă facturată în plus, de către aceasta, în valoare de 442.955,26 lei, exact suma din procesul-verbal de control intern.
Criticile apelantei că expertul contabil nu a răspuns la obiecţiunile formulate de apelantă la raportul de expertiză, sunt nefondate, expertul răspunzând la obiecţiunile apelantei, prin raportul de expertiză suplimentar aflat la dosar, expertul menţinându-şi punctul de vedere din raportul de expertiză contabilă, arătând modul cum au fost decontate şi actualizate preţurile materialelor procurate de apelantă de la terţi furnizori şi nicidecum de la subcontractanţi, cum greşit a susţinut apelanta.
Susţinerea apelantei că nu ar fi avut obligaţia notificării prealabile a intimatei în situaţia schimbării furnizorului de produse, ci numai obligaţia notificării schimbării subcontractanţilor, nu este fondată, această obligaţie rezultând din actele normative aplicabile în materie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC E. SA, aducându-i următoarele critici:
1. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre prin care a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat natura şi înţelesul vădit neîndoielnic ala acestuia, în sensul că a caracterizat contractul încheiat între părţi ca un contract comercial şi nu ca unul administrativ aşa cum este de fapt, deoarece intimata reclamantă este o societate privată cu capital integral de stat, acţionar unic fiind M.E.
Recurenta mai susţine că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 2 lit. b) şi c) din Legea nr. 554/2004, contractul dedus judecăţii fiind încheiat în cadrul procedurii de achiziţie publică, ceea ce dovedeşte că acest contract are caracter de act administrativ.
Prin urmare, consideră reclamantul, instanţa competentă era cea de contencios administrativ şi nu cea comercială, fiind necesară aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
2. Legat de aspectul competenţei de soluţionare a cauzei, recurenta a invocat faptul că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, în sensul că acţiunea trebuia introdusă în termen de 6 luni de la data încălcării obligaţiilor contractuale, termenul de 6 luni fiind un termen de prescripţie.
În raport de aceste susţineri recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
3. Hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., deoarece în mod greşit a reţinut instanţa de apel că termenul prevăzut de alin. (3) al acestui articol, este un termen de recomandare, recurenta susţinând că acest termen este unul prohibitiv, legal şi absolut, astfel încât acţiunea trebuia respinsă ca prematur formulată.
4. Recurenta susţine că instanţa de apel nu a motivat de ce trebuia să notifice reclamantei şi schimbarea furnizorilor, nelămurind problema relaţiei furnizor-subcontractant, arătând că, în opinia sa, potrivit dispoziţiilor art. 20 din contract, nu există obligaţia notificării noilor furnizori, ci doar a noilor subcontractanţi.
Mai mult, recurenta susţine că odată cu întocmirea devizelor de lucrări şi emiterea facturilor aferente, au fost înscrişi în respectivele facturi şi furnizorii, acest fapt echivalând cu o notificare a reclamantei în legătură cu respectivi furnizori.
Prin urmare, recurenta consideră că a fost respectată obligaţia de a face, respectiv obligaţia notificării schimbării furnizorilor.
Recurenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
La dosarul cauzei, a fost depus un certificat emis de către O.N.R.C. privind situaţia juridică a SC T. SA.
Analizând Decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
1.Prima critică nu poate fi reţinută.
Potrivit certificatului constatator depus la dosarul cauzei chiar de către recurentă, reclamanta este o societate comercială înregistrată în registrul comerţului având ca asociat unic o persoană juridică şi anume M.E.C.M.A.
Este indiscutabil faptul că o societate comercială este, potrivit dispoziţiilor codului comercial, un comerciant iar actele sale sunt supuse legislaţiei comerciale, neavând nicio importanţă faptul că deţinător al capitalului social este Statul Român, prin M.E.C.M.A., important fiind doar faptul că reclamanta este o societate comercială.
Mai mult, chiar recurenta este o societate comercială, iar potrivit art. 56 C. com., chiar dacă numai una dintre părţi ar fi comerciant, în cazul relaţiilor contractuale dintre un comerciant şi un necomerciant s-ar aplica legea comercială, în speţa de faţă nefiind însă cazul de aplicare a dispoziţiilor acestui articol de lege, ambele părţi fiind comercianţi.
Reclamanta, fiind o societate de drept privat (chiar dacă este cu capital de stat) şi cu scop lucrativ, poate să-şi aleagă orice modalitate de selectare a partenerilor de afaceri, inclusiv în cazul execuţiei depozitului de zgură şi cenuşă.
Chiar dacă a ales o procedură de selectare a executantului, prevăzută şi în cazul achiziţiilor publice, aceasta nu înseamnă în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 554/2004, ci dispoziţiile de drept comun privind relaţiile contractuale dintre doi comercianţi.
Prin urmare, în mod legal s-a reţinut de către instanţa de apel că litigiul este de natură comercială şi nu de contencios administrativ.
2. Având în vedere cele de mai sus, este evident că şi cea de-a doua critică este nefondată, în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, termenul de prescripţie fiind cel general, şi anume, termenul de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
3. Nici cea de-a treia critică nu poate fi reţinută.
Procedura concilierii directe a fost introdusă de legiuitor pentru a evita litigiile în materie comercială (încă un argument că litigiul este de natură comercială) instituind această procedură pentru a se încerca stingerea litigiului pe cale amiabilă.
În ce priveşte această procedură, este obligatoriu ca ea să fie parcursă, însă dispoziţia prevăzută la alin. (3) a art. 7201 C. proc. civ., are caracter dispozitiv, nerespectarea ei atrăgând o nulitate relativă a actului respectiv, dar numai în cazul în care partea care invocă nerespectarea ei dovedeşte o vătămare.
În speţa de faţă, recurenta nu a dovedit că a fost vătămată prin nerespectarea acestui termen, cu atât mai mult cu cât s-a prezentat la data fixată şi a semnat procesul-verbal din 17 septembrie 2009.
4. Recurenta este în eroare atunci când susţine că esenţa problemei constă în lămurirea problemei dacă furnizorul are acelaşi regim cu subcontractantul şi că nu era obligată să notifice schimbarea furnizorilor, sau că, prin faptul comunicări facturilor această obligaţie a fost îndeplinită.
Instanţa de apel arată în mod clar faptul că recurenta nu a respectat obligaţiile contractuale, respectiv prevederile din capitolul 7 pct. 7.2 din Contract şi prevederile din Actul adiţional din 2006, potrivit cărora, preţul, contractului se va actualiza începând cu data de 1 iunie 2006, folosind formula de calcul prevăzută la pct. F.3.2 modelul 2 din Ordinul comun MF-MLPATL nr. 1014/874/2001, în sensul că actualizarea preţului să se facă în funcţie de cursul leu-euro.
Esenţa litigiului constă tocmai în nerespectarea acestei obligaţii contractuale de către recurentă, fapt constatat atât prin procesul-verbal de control financiar de gestiune, cât şi prin raportul de expertiză întocmit în cauză.
Prin urmare, susţinerile recurentei legate de relaţia furnizori - subcontractanţi şi cele legate de faptul notificării sau nenotificării schimbării acestora, nu au legătură cu fondul cauzei.
Având în vedere cele arătate mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC E. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 18 din 24 februarie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 1 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2243/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2552/2010. Comercial → |
|---|
