ICCJ. Decizia nr. 2276/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASA ŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2276/2010
Dosar nr. 8015/105/2008
Şedinţa publică din 16 iunie 2010
Asupra recursurilor de faţă:
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 217 din 22 iunie 2009, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC C.L. SRL Ploieşti, în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL, prin care a solicitat plata sumei de 205.000 lei reprezentând daune interese ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că între pârâtă – în calitate de furnizor şi reclamantă în calitate de beneficiar s-au încheiat 4 contracte de vânzare-cumpărare prin care s-au stabilit condiţiile vânzării, fiind inserată şi a doua clauză penală în care s-a stabilit cu anticipaţie cuantumul sumei cu titlu de prejudiciu cauzat beneficiarului în caz de nerespectare a obligaţiilor de către furnizor.
S-a mai reţinut că marfa aferentă celor 4 contracte de vânzare-cumpărare a fost integral furnizată însă cu o întârziere ce a variat de la contract la contract, în condiţiile în care ridicarea produselor era în sarcina reclamantei, care avea obligaţia să facă dovada culpei furnizorului.
Constatându-se că reclamanta – căreia îi revenea sarcina probei – nu a dovedit nici existenţa prejudiciului material în patrimoniul său şi nici legătura de cauzalitate între fapta culpabilă a pârâtei şi prejudiciu, instanţa a apreciat că nu sunt întrunite elementele pentru operarea clauzei penale inserată de părţi în contracte.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat, iar apelul incident declarat de pârâtă împotriva aceleiaşi sentinţe a fost respins ca inadmisibil prin Decizia nr. 149 din 20 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut aceeaşi situaţie de fapt şi a constatat că prin convenţiile încheiate între părţi nu s-a convenit locul predării obiectului contractelor şi nici asupra regulilor speciale privind cheltuielile de ridicare a acestuia, fiind incidente regulile generale în materie, reglementate de art. 1104 C. civ. şi art. 1317 C. civ.
De asemenea, s-a reţinut că livrarea produselor s-a făcut la un depozit al pârâtei, reclamanta fiind cea care asigura transportul acestora însă în lipsa oricărei dovezi din care să rezulte că, deşi s-a prezentat la depozitul pârâtei la datele stipulate în contracte, pârâta nu i-a pus la dispoziţie produsele.
În consecinţă, Curtea a constatat că prezumţia de culpă a debitoarei este înlăturată prin faptul ridicării produselor de către reclamantă fără a formula obiecţiuni cu privire la termenele şi cantităţile predate.
În ceea ce priveşte cererea de aderare la apel formulată de pârâta s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 293 C. proc. civ., netinzându-se la schimbarea hotărârii primei instanţe.
Împotriva deciziei, ambele părţi au declarat recurs.
Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., susţinând în esenţă următoarele:
Decizia este dată cu încălcarea art. 295 alin. (2) C. proc. civ. în condiţiile în care, în practicaua deciziei s-a menţionat că probele în completarea probatoriilor au fost respinse, iar în considerente s-a reţinut că nu s-au administrat probe din care să rezulte temeinicia susţinerilor sale.
Decizia conţine considerente străine de natura litigiului, întrucât în cauză nu s-a pus problema obligaţiei de transport ori a locului predării mărfii, ci livrării cu întârziere şi a unor cantităţi mai reduse decât cele convenite.
Instanţa de apel a constatat incidenţa prevederilor art. 1082 C. civ., care instituie o prezumţie de culpă, în executarea obligaţiei de livrare dar pe care o înlătură printr-o prezumţie relativă justificată prin lipsa unei corespondenţe scrise între părţi, inventând o obligaţie în sarcina reclamantei – aceea de a formul obiecţiuni pentru livrările făcute în mod necorespunzător.
Recurenta susţine că raţionamentul instanţei este eronat şi contradictoriu în contextul în care se reţine că, chiar dacă există un prejudiciu acesta i-ar fi imputabil ei.
În loc să se aplice prevederile art. 1082 C. civ., precum şi clauza penală din contract, instanţa de apel s-a mulţumit să constate că în cauză nu sunt întrunite cerinţele răspunderii civile delictuale, făcând o confuzie nepermisă între cele două instituţii.
Pe lângă prejudiciul dat de cheltuielile suplimentare de transport, recurenta susţine şi un alt prejudiciu rezultat din livrările efectuate peste termenele contractuale şi din degradarea mărfii.
Recurenta-pârâtă a criticat Decizia, susţinând că nu s-au acordat cheltuielile de judecată, cu toate că acestea au fost dovedite şi solicitate.
Recursul reclamantei este nefondat pentru următoarele considerente.
Contrar celor susţinute de recurentă, în cauză nu se poate reţine o încălcare a dispoziţiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ. - potrivit cu care instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi, în condiţiile art. 292, dacă considră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei.
Conform dispoziţiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ. – părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare instanţa, putând încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.
Potrivit prevederilor textelor evocate rezultă că instanţa de apel este datoare a se raporta la dovezile şi apărările invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului, având posibilitatea de a administra probe noi sau de a dispune completarea probelor de la prima instanţă dacă necesitatea acestora rezultă din dezbateri.
În cauză, se constată că apelanta a indicat prin cererea de apel ca probe pe acelea cu înscrisuri, martori şi orice alte probe a căror necesitate ar rezulta din dezbateri.
Se omite a se observa însă că este atributul instanţei de apel în a aprecia asupra necesităţii, utilităţii şi concludenţei probei solicitate asupra soluţionării cauzei. Or, această instanţă a considerat motivat că proba cu expertiza contabilă şi cea testimonială nu sunt utile cauzei, putându-se depune înscrisuri în demonstrarea faptului că pârâta nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale.
Cum rolul instanţei de recurs se limitează la analizarea doar a aspectelor de nelegalitate, neputând să cenzureze aprecierile instanţei de apel cu privire la stabilirea situaţiei de fapt, aceasta fiind singura în măsură să aprecieze asupra utilităţii probelor solicitate asupra cauzei, criticile pe acest aspect nu pot fi primite.
Nici critica potrivit cu care Decizia ar conţine considerente străine de natura pricinii nu poate fi primită, câtă vreme nu se arăta în concret în ce au constat acestea.
Decizia nu conţine nici considerente contradictorii sub aspectul prejudiciului.
Raţionamentul instanţei respectă logica juridică, reţinându-se în mod clar că, chiar dacă prin actele emise se constată întârzieri în livrarea produselor, acestea nu sunt de natură a dovedi culpa pârâtei în exeutarea obligaţiei de predare, mai ales în situaţia în care transportul produselor revenea reclamantei.
Recurenta este în eroare şi atunci când susţine – fără a dezvolta – că instanţa de apel ar fi analizat în cauză, condiţiile răspunderii delictuale, făcând confuzie între răspunderea contractuală şi cea delictuală.
Din considerentele deciziei rezultă în mod explicit că obiectul analizei instanţelor a constat în convenţiile părţilor.
Cu privire la ultimul aspect sesizat, acela al prejudiciu se constată că nu reprezintă un veritabil motiv de nelegalitate, vizând mai degrabă situaţia de fapt, neputând face obiectul cenzurii instanţei de recurs.
Cu privire la recursul declarat de pârâta SC S. SRL şi care vizează doar aspectul cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care nu se invocă niciun motiv de nelegalitate dintre cele reglementate de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., Înalta Curte va da eficienţă prevederilor art. 3021 lit. c) C. proc. civ.
În consecinţă, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei şi va constata nulitatea cererii de recurs a pârâtei, conform art. 3021 lit. c) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC C.L. SRL Ploieşti împotriva deciziei nr. 149 din 20 noiembrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Constată nulitatea cererii de recurs formulată de pârâta SC S. SA Sibiu împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2260/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2284/2010. Comercial → |
|---|
