ICCJ. Decizia nr. 2284/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2284/2010
Dosar nr. 1006/118/2007
Şedinţa publică din 16 iunie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată că reclamanta M.L. Inc Delaware a chemat în judecată pe pârâta SC M.S.S.R. SA (ulterior şi-a schimbat denumirea în SC A.T.P.R. SA) solicitând:
- obligarea acesteia la plata sumei de 175.333 dolari S.U.A., în echivalent lei la data plăţii, reprezentând daune ca urmare a reţinerii navei I.T. pe perioada 05 decembrie 2006-22 ianuarie 2007,
- virarea în contul pretenţiilor menţionate a sumei de 112.948,92 lei şi a dobânzilor aferente plătită cu titlu de cauţiune pentru suspendarea provizorie a executării în recursul declarat împotriva hotărârii de respingere a sechestrului;
- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru suma principală, rămasă după virarea cauţiunii;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat achitate în dosarele 64/MF/2006 a Tribunalului Constanţa, nr. 6409/36/2006 şi 6504/36/2006 ale Curţii de Apel Constanţa, precum şi a celor aferente acţiunii de faţă.
În motivarea acţiunii, reclamanta învederează că în dosarul nr. 64/MF/2006 al Tribunalului Constanţa pârâta a solicitat instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra navei I.T., proprietatea sa. Pârâta a arătat că există pe rolul arbitrajului londonez o acţiune în pretenţii derivate din indisponibilizarea navei prin ordonanţa emisă de Parchetul de pe lângă I.C.C.J.-D.I.I.C.O.T. în dosarul nr. 628/P/2006. Ordonanţa de instituire a sechestrului asigurător a fost desfiinţată prin sentinţa penală nr. 78 din 31 octombrie 2006 a Curţii de Apel Constanţa şi a rămas definitivă prin respingerea recursului la data de 05 decembrie 2006 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pe fond, cererea de instituire a măsurii sechestrului asigurător asupra navei I.T. a fost respinsă şi cu toate acestea autoritatea navală a procedat la reţinerea în continuare a navei până la soluţionarea cererii de suspendare provizorie a executării. Curtea de Apel a admis prin încheierea nr. 3/MF din 28 decembrie 2006 cererea de suspendare provizorie, obligând pârâta la plata unei cauţiuni de 10% din valoarea reclamată, iar la termenul de judecată din 22 ianuarie 2007, intimata a renunţat la cererea de suspendare, în aceeaşi şedinţă fiind respins totodată şi recursul.
In aceste condiţii, reclamanta apreciază că are pretenţii justificate pentru reţinerea nelegală a navei de la data de 5 decembrie 2006 şi până la 22 ianuarie 2007, solicitând suma de 5.000 dolari S.U.A. pentru fiecare zi de staţionare. Daunele înregistrate se referă la cheltuieli portuare, combustibil, salarii echipaj, asigurare, taxe salubritate, pierdere navlu şi daune comerciale.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ., art. 7231 alin. (3) C. proc. civ., OG 9/2000.
Prin sentinţa civilă nr. 28/MF din 28 aprilie 2009, Tribunalul Constanţa a admis cererea formulată de domnul expert P.Ş.; a încuviinţat majorarea onorariului expertului cu suma de 3.750 lei ce va fi suportată de pârâta SC Arcelor Mittal Tubular Products Roman SA; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta M.L. Inc. Delaware U.S.A., în contradictoriu cu pârâta SC A.T.P.R. SA a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 2.300+TVA lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. 64/MF/2006 al Tribunalului Constanţa (nr. nou 4280/118/2006) şi nr. 6504/36/2006 al Curţii de Apel Constanţa; a dispus restituirea către reclamantă a sumei de 1.427,82 lei reprezentând taxa judiciară de timbru plătită peste cuantumul legal, sumă ce a fost achitată cu ordinul de plată din 31 ianuarie 2007 la B. Bank Egypt; a respins celelalte capete de cerere, ca nefondate; a fost obligată pârâta către reclamantă la plata sumei de 5.231 lei reprezentând cheltuielile de judecată aferente pretenţiilor admise.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că reclamanta a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei reglementată de dispoziţiile art. 998 C. civ. care presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, existenţa culpei autorului faptei ilicite.
În ce priveşte prima cerinţă, instanţa constată că pârâta, prin promovarea acţiunilor pe rolul instanţelor judecătoreşti (reţinerea şi sechestrul asigurător al navei) nu a săvârşit o faptă ilicită, având în vedere că aceste demersuri au fost justificate de prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării contractului încheiat cu partenerii contractuali din Egipt.
Astfel, pârâta a încărcat la bordul navei I.T. cantitatea de 594,313 tone laminate cu destinaţia Egipt, dar datorită întârzierilor foarte mari în livrarea mărfii cumpărătorii au reziliat contractul.
Ca urmare a neexecutării contractului de transport, în vederea obţinerii de despăgubiri, pârâta a acţionat la arbitrajul londonez pe armatorul navei cunoscut în acel moment, respectiv SC A.S. SRL, partea susţinând că aceasta din urmă nu i-a adus la cunoştinţă calitatea în care a încheiat contractul de navlosire, mai mult, a primit comunicarea tuturor actelor din procedura arbitrajului.
Instanţa nu poate examina dacă acţiunea în pretenţii formulată de pârâta SC M.S.S.R. SA pe rolul arbitrajului londonez putea fi promovată împotriva SC A.S. SRL, acest aspect fiind de competenţa instanţei sesizată, însă, ceea ce interesează în cauza de faţa este dacă, formal, pârâta era îndreptăţită să formuleze cele două acţiunii adresate Tribunalului Constanţa, or dacă a exercitat acest drept cu intenţia de a o vătăma pe reclamantă.
Cât timp pârâta a dovedit că a încărcat marfă pe nava I.T. cu destinaţia Egipt, iar transportul nu a fost efectuat din cauza măsurii sechestrului asigurător în perioada 6 august-5 decembrie 2006 aplicat de către instanţele penale, fapt ce a avut drept consecinţă rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, instanţa apreciază că pârâta a justificat un interes legitim în promovarea acţiunilor la Tribunalul Constanţa prin care a urmărit doar conservarea drepturilor sale creanţă împotriva armatorului, care aparent este SC A.S. SRL, astfel cum rezultă din contractul de navlosire.
Aşadar, nu se poate susţine că cele două cereri ale pârâtei au fost formulate în scop de şicană, cu intenţia doar de a o prejudicia pe reclamantă, ci dimpotrivă au avut o bază plauzibilă, astfel că exercitarea unui drept nu poate constitui un fapt ilicit, pentru simplul motiv că ceea ce este conform cu legea nu poate totodată să-i fie contrar.
Pentru considerentele prezentate, instanţa a respins primul capăt de cerere referitor la daunele aferente reţinerii navei ca nefondat şi, în consecinţă şi cel de-al doilea şi al treilea capăt de cerere, având în vedere caracterul lor accesoriu în raport cu primul capăt.
Referitor la cheltuielile de judecată pretinse de reclamantă pentru dosarele nr. 64/MF/2006 al Tribunalului Constanţa şi nr. 6409/36/2006 şi 6504/36/2006 ale Curţii de Apel Constanţa, instanţa a reţinut că reclamanta a dovedit onorariul achitat avocatului doar pentru primele două dosare, cu contractele de asistenţă juridică din 11 decembrie 2006 (2.000 lei +TVA) şi din 5 ianuarie 2007 (300 lei+TVA) şi facturile, pentru celălalt dosar nefăcând dovada cuantumului onorariului cu contractul de asistenţă juridică.
Reclamanta a depus într-adevăr şi contractul de asistenţă din 29 ianuarie 2007 în valoare de 4.000 lei+TVA, însă este pentru o acţiune în pretenţii, or dosarul 6504/36/2006 al Curţii de Apel a avut ca obiect recursul împotriva încheierii nr. 82/MF/2006 prin care s-a respins cererea de instituire a măsurii sechestrului asigurător.
Prin urmare, în temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâta, fiind partea căzută în pretenţii în dosarele 64/MF72006 al Tribunalului Constanţa şi nr. 6409/36/2007 al Curţii de Apel, va suporta cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă în sumă de 2.300 lei+TVA, constând în onorarii de avocat.
În privinţa taxei judiciare de timbru aferentă pretenţiilor afirmate, plătită cu ordinul de plată din 31 ianuarie 2007 la B. Bank Egypt, s-a constatat că reclamanta a achitat mai mult cu suma de 1.427,82 lei, astfel că, în temeiul art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea 146/1997, urmează să-i fie restituită.
In ceea ce priveşte cererea domnului expert P.Ş. de Majorare a onorariului cu suma de 3.750 lei, instanţa a apreciat că este întemeiată, numărul de ore necesare expertului pentru studierea dosarului (12 ore), pentru culegerea datelor pentru rezolvarea obiectivelor (10 ore), Pentru întâlnirile cu părţile (3 ore), pentru redactarea lucrării (5 ore) şi multiplicarea ei (o oră) fiind justificate de complexitatea şi volumul expertizei întocmită.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă, proporţional cu valoarea pretenţiilor admise (0,2866%).
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta M.L. Inc Delaware solicitând admiterea acestuia, modificarea în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 13/MF din 26 octombrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Instanaţa de apel a reţinut că, în cauză, s-a invocat ca temei juridic art. 998 C. civ. referitoare la antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei intimate. Pentru angajarea acestei răspunderi trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii şi anume: existenţa unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi culpa autorului faptei ilicite.
Curtea de apel a considerat că prima condiţie, respectiv săvârşirea unei fapte ilicite nu este îndeplinită în cauza de faţă. La rândul ei această condiţie, potrivit literaturii juridice de specialitate, trebuie să îndeplinească trei condiţii cumulative: fapta să fie ilicită, să nu constituie o greşeală pentru cel care a comis-o; fapta să fie imputabilă autorului şi ca aceasta să cauzeze un prejudiciu material sau moral. Când una din aceste trei condiţii nu este îndeplinită, în cauză cererea trebuie respinsă.
Instanţa de fond în mod judicios a analizat admisibilitatea unei asemenea condiţii, rezultând că prin acţiunile promovate şi aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pârâta-intimată nu a săvârşit o faptă ilicită.
Astfel, neexecutarea culpabilă a contractului de transport de către reclamanta-apelantă, a condus în final la promovarea acţiunii de sechestru asigurător.
Pârâta era îndreptăţită să formuleze cele două acţiuni înregistrate la Tribunalul Constanţa, justificând un drept legitim şi urmărind, totodată, conservarea drepturilor sale de creanţă împotriva armatorului.
Aşadar, scopul acestor acţiuni promovate de către pârâta-intimată nu a fost acela de a-i crea reclamantei un prejudiciu, exercitarea dreptului neconstituind un fapt ilicit.
In aceste condiţii nu se poate reţine că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 300 alin. (3) şi art. 591 şi urm. C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 907 – art. 908 C. com. cât şi cu Convenţia de la Bruxelles din 1952, privitoare la sechestrul navelor maritime sub aspectul regimului cauţiunii (art. 5 şi art. 6).
Referitor la cheltuielile de judecată care au fost solicitate de reclamantă, instanţa de fond a analizat în succesiune toate înscrisurile depuse la dosar de către aceasta, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., ea a fost obligată la 5.231 lei cheltuieli de judecată aferente pretenţiilor admise.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamanta M.L. Inc. Delaware USA care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a adus elemente noi în ceea ce privreşte motivarea soluţiei, cu excepţia că a reţinut expres culpa reclamantei în neperformarea contractului de transport maritim.
Recurenta a mai criticat soluţiile instanţelor inferioare pentru că acestea nu au sesizat faptul că acţiunea are ca obiect daune nu pentru un sechestru abuziv, ci pentru un sechestru neinstituit. Recurenta consideră că, pentru armatorii navei, instituirea abuzivă a unui sechestru asigurătoriu penal prin forţa coercitivă a statului, reprezintă o cauză de forţă majoră în ceea ce priveşte executarea contrcatului de transport maritim de mărfuri. Recurenta este nemulţumită de faptul că instanţele inferioare acreditează ideea că armatorii trebuie să suporte daunele din iniţiativele procesive ale unor pretinşi creditori.
În cuprinsul recursului s-a mai susţinut şi încălcarea regimului cauţiunii şi al cheltuielilor de judecată.
Pârâta a depus la dosar întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând Decizia prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Înalta Curte va reţine că SC A.T.P.R. SA a încarcat la bordul navei I.T., cantitatea de 594,313 tone laminate, cu destinaţia Egipt. Ulterior, respectiv la data de 6 august 2006, prin Ordonanţa nr. 628/D/P/2006, Parchetul de pe langa Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia D.I.I.C.O.T., a instituit măsura sechestrului asigurător asupra navei I.T. Măsura a fost ulterior confirmata de Tribunalul Constanta, iar apoi desfiinţată de către Curtea de Apel Constanta, soluţia fiind menţinută după judecarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, respectiv nava fiind eliberata de sub sechestru la data de 5 decembrie 2006.
Având in vedere întârzierea foarte mare in livrarea mărfii aflate la bordul navei către partenerii contractuali din Egipt, primitorii mărfii in cauza au reziliat contractul de vanzare-cumparare, SC A.T.P.R. SA fiind responsabila pentru plata de daune către aceştia ca urmare a imposibilităţii de a livra marfa la timp la destinaţie, din motive independente de voinţa proprie, respectiv indisponibilizarea de lunga durata a navei in portul Constanţa.
Partenerul comercial din Egipt a reziliat contractul de vânzare-cumpărare, marfa fiind o comanda speciala, tubulatura respectivă având caracteristici tehnice comandate direct de partenerul extern, fiind foarte dificil a se găsi un alt cumpărător pentru aceasta marfa. Având in vedere aceasta situaţie, SC A.T.P.R. SA a acţionat in procedura arbitrajului englez armatorul navei, respectiv cel cunoscut in momentul respectiv, SC A.S. SRL, conform menţiunilor din contractul de navlosire aflat la dosarul cauzei. Nici un moment, in momentul negocierii si semnării contractului de navlosire, SC A.S. SRL, nu a adus la cunoştinţa paratei, identitatea adevăratului armator al navei.
Jurisdicţia aplicabilă in conformitate cu menţiunile existente in contractul de navlosire aparţinea arbitrajului englez. Avocaţii englezi angajaţi in vederea declanşării arbitrajului la Londra au învederat faptul ca singura acţiune posibila in conformitate cu prevederile contractului de navlosire era acţiunea arbitrala împotriva SC A.S. SRL si nu împotriva altei parti care nu era menţionata in contract.
S-a făcut dovada legii străine in conformitate cu prevederile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. Avocaţii englezi care au formulat cererea in arbitraj la Londra au confirmat faptul ca proprietatea reclamantei din prezentul dosar asupra navei I.T., respectiv M.L. Inc. nu a fost adusa la cunoştinţa niciodată paratei din prezentul dosar.
De asemenea, a fost formulata cerere de instituire a sechestrului asigurător asupra navei I.T. la Tribunalul Constanta, solicitandu-se, pe calea ordonanţei presedintiale, reţinerea navei pana la momentul judecării cererii de sechestru asigurător. S-a solicitat avocaţilor englezi angajaţi sa lărgească sau sa modifice cadrul procesual in sensul introducerii in proces a armatorilor M.L. Inc. dar opinia acestora a fost ca este imposibil acest lucru conform legilor care guvernează arbitrajul maritim englez, singura parte menţionata in contractul de navlosire fiind SC A.S. SRL, fara precizarea expresa a identităţii armatorului.
S-a depus la dosarul cauzei contractul de navlosire in cauza din care rezulta ca parata SC A.S. SRL nu a adus la cunoştinţa navlositorului-reclamant SC A.T.P.R. SA la momentul încheierii contractului de navlosire si nici anterior încheierii acestuia identitatea adevăratului armator al navei respective, cazând astfel sub incidenţa prevederilor art. 1545 C. civ. si respectiv art. 384 C. com., acţiunea arbitrala declanşata împotriva sa fiind astfel perfect valabila, conform prevederilor legale citate.
De asemenea, după cum rezulta si din inscrisurile aflate la dosarul cauzei, deşi intimata-parata SC A.S. SRL a primit comunicarea tuturor actelor de procedura din arbitrajul englez, acceptând începerea arbitrajului respectiv, nu a indicat in mod expres către recurenta-reclamanta identitatea adevăratului armator al navei, pe care recurenta-reclamanta întâi a aflat din propriile cercetări in momentul declanşării acţiunii de sechestru asigurător. Neindicarea identităţii mandantului-armator de către parata SC A.S. SRL atrage astfel aplicabilitatea prevederilor art. 1545 C. civ. si respectiv art. 384 C. com., cu consecinţa perfectei valabilităţi a acţiunii arbitrale declanşate.
Literatura juridica in materie respinge in unanimitate fundamentarea unei acţiuni in răspundere civila delictuala in cazuri similare cu cel de fata, justificarea fiind întemeiata pe posibilitatea exercitării unui drept legitim in instanţa de judecata.
"Faptul de a introduce o acţiune in justiţie sau de a se apara contra reclamatiunii introduse de altul nu este, in regula generala decât exerciţiul unui drept legitim. Cu toate acestea, independent de cheltuielile de judecata pe care le suferă partea care a pierdut procesul, recursul la instanţele judecătoreşti poate sa constituiasca o culpa si poate sa deie loc la daune, de cate ori exerciţiu unei acţiuni constituie un act de răutate si de rea credinţa, sau cel puţin un act de o eroare grosiera, care echivalează cu dolul. Jurisprudenta aplica aceiaşi soluţie atât in privinţa dreptului de a se apară contra acţiuni intentate de altul cat si in privinţa dreptului de a uza de caile ordinare si extraordinare spre a reforma o hotărâre. In orice caz, o simpla acţiune sau un apel temerar din partea unui împricinat, nu poate sa deie loc la daune interese, daca judecătorii nu constata din partea lui reaua credinţa, doi sau o greşeala grava (culpa lata) (..)" (Dimitrie Alexandresco "Explicatiune teoretica si practica a Dreptului Civil Roman in comparatiune cu legile vechi", pag.407-410).
"Daca in principiu cel ce intentează un proces nu face decât sa uzeze de un drept al sau, nu este tot astfel când acţiunea este formata fara baza plausibila si din pur spirit de şicana cu ţinta de a aduce stricăciuni, pe defendor la un sacrificiu bănesc. In acest din urma caz, o acţiune judiciara, mai ales când e înconjurata de publicatiuni, epistole si alte acte de natura a aduce defendorului un prejudiciu fie moral, fie material, angajează responsabilitatea autorului ei (..) "("Codul Civil Adnotat" - Hamangiu, pag 457).
"Daca principiul stabilit prin art. 998 si urm., pentru ca acţiunea in daune-interese sa fie admisibila se cere ca faptul de care cineva se plânge sa fie ilicit, imputabil autorului sau si sa fi cauzat o paguba. De unde urmează ca ori de cate ori o persoana, contra căreia se exercita o acţiune in daune interese, a uzat de un drept ce ii aparţine, nu i se poate imputa nici o culpa si prin urmare nu poate fi ţinut de despăgubiri" ("Codul Civil Adnotat" - Hamangiu, pag 457).
"Exercitarea unui drept nu poate constitui un fapt ilicit, prin urmare, nu poate fi vătămătoare, pentru motivul foarte simplu ca ceea ce este conform cu legea, nu poate fi contrar. Numai daca autorul faptului ar fi trecut peste limitele drepturilor sale, atunci ar fi comis un fapt ilicit; insa in acest caz, este necontestat ca a ieşit din domeniul exerciţiului dreptului sau si ca a incalcat drepturile terţului păgubit. (..) Instanţele judecătoreşti au combinat principiul expus mai sus cu o idee noua: intenţia de a vatama, adică exercitarea dreptului in scopul de a aduce un prejudiciu cuiva; se intelege ca exercitarea dreptului nu mai poate fi considerata normala; cel care a pus in mişcare un drept al sau pentru a păgubi pe terţi, va fi obligat la repararea daunelor ce le-a cauzat: Malitiis non est indulgendum" ("Tratat de drept civil" -Hamangiu, Rosetti, Balanescu, Baicoianu").
Este foarte important de menţionat, de asemenea, faptul ca reclamanta, intentează si justifica prezenta acţiune in răspundere civila delictuala bazandu-se pe propria culpa, culpa care a stat la baza cererii de sechestru asigurător, incalcand principiul Nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
Este necontestat faptul ca reclamanta din prezenta cauza nu si-a respectat obligaţiile născute din contractul de transport maritim, nava fiind imobilizata in portul Constanta o perioada îndelungata cu marfa proprietatea intimatei la bord, din vina exclusiva a reclamantei. Neexecutarea culpabila a contractului de transport de către reclamanta a dus la promovarea acţiunii de sechestru asigurător precum si a cererii de reţinere de către parata-intimata din prezenta cauza.
Problema care a trebuit a fi analizata de către instanţele inferioare a fost aceea daca scopul acţiunilor promovate de către parata-intimata a fost acela de a-i crea reclamantei un prejudiciu.
In mod cu totul justificat, Tribunalul Constanta apreciază ca ceea ce interesează in cadrul judecaţii de fata este daca, formal, parata era indreptatita sa formuleze cele doua acţiuni adresate Tribunalului Constanta or daca a exercitat acest drept cu intenţia de a o vatama pe reclamanta.
Analizând elementele de la dosarul cauzei, instanţa de fond apreciază ca parata a justificat un drept legitim in promovarea acţiunilor la Tribunalul Constanta prin care a urmărit doar conservarea drepturilor sale de creanţa impotriva armatorului, care aparent este SC A.S. SRL.
Elementul esenţial al concluziilor Tribunalului Constanta consta in aceea ca cererile paratei nu au fost formulate in scop de şicana, cu intenţia de a o prejudicia pe reclamanta, având o baza plauzibila.
Foarte importanta este concluzia Tribunalului in sensul ca exercitarea unui drept nu poate constitui un fapt ilicit, pentru simplul motiv ca ceea ce este conform cu legea nu poate totodată sa-i fie contrar.
Ulterior, in cadrul contrului judiciar efectuat de către Curtea de Apel Constanta, analizandu-se condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, s-a considerat, in mod justificat, ca prima condiţie, respectiv aceea a existentei unei fapte ilicite nu este îndeplinita deoarece: neexecutarea culpabila a contractului de transport de către reclamanta a condus in final la promovarea acţiunii de sechestru asigurător; parata era îndreptăţită sa formuleze cele doua acţiuni înregistrate la Tribunalul Constanta, justificând un drept legitim şi că parata-intimata a urmărit conservarea drepturilor sale de creanţa împotriva reclamantei.
Recurenta isi întemeiază recursul pe teoria conform căreia in cazul de fata daunele izvorăsc din respingerea cererii de sechestru si nu dintr-un sechestru dovedit ulterior ca fiind abuziv.
Însă datele speţei nu se schimba deloc nici in aceasta situaţie, parata-intimata justificând un drept legitim in promovarea acţiunilor la Tribunalul Constanta prin care a urmărit doar conservarea drepturilor sale de creanţa împotriva armatorului.
Astfel după cum s-a arătat mai sus, cererile formulate de parata-intimata nu au fost formulate in scop de şicana, neexistand nici un moment intenţia de a o prejudicia pe reclamanta, acestea având o baza plauzibila.
Afirmaţia recurentei conform căreia acţiunea ar fi trebuit sa fie admisa măcar in limita celor doua cauţiuni plătite de parata nu este fondata, in condiţiile in care aceste sume pot servi la dezdaunarea reclamantei numai in situaţia in care acţiunea întemeiata pe răspunderea civila delictuala ar fi fost admisa, constatandu-se îndeplinirea in cauza a condiţiilor răspunderii civile delictuale. In cazul de fata, însa, pentru considerentele expuse mai sus, acţiunea in răspundere civila delictuala a fost respinsa de către instanţele de judecata inferioare.
Nici cu privire la cheltuielile de judecata solicitate de reclamanta-recurenta, soluţiile pronunţate de Tribunalul si respectiv Curtea de Apel Constanta, nu au încălcat dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., motiv pentru care şi această critică va fi înlăturată.
În concluzie, Curtea găseşte nefondat motivul de recurs invocat de recurentă si prev. de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. în condiţiile în care în cauza de faţă nu rezultă că instanţa de apel ar fi recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile spetei sau că a aplicat greşit dispoziţii legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat. Recurenta aduce în discuţie greşita stabilire a situaţiei de fapt, ceea ce nu poate face obiect al controlului de nelegalitate în calea de atac folosită. Analizând hotărârea atacată se constată că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii în raport de situaţia de fapt temeinic stabilită în baza probelor administrate în cauză.
Analizând Decizia atacată în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se observă lesne ca el a fost invocat în mod nefondat deoarece hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi conţine suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac. De altfel, judecătorul nici nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care şi-au întemeiat cererile. Acest temei este invocat mai mult formal, pentru că nu se arată explicit în ce constă nemotivarea ori motivarea necorespunzătoare a soluţiei pronunţate de către instanţa de apel.
Pentru aceste considerente conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.L. Inc. Delaware U.S.A. împotriva deciziei nr. 13/MF din 26 octombrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.L. Inc. Delaware U.S.A. împotriva deciziei nr. 13/MF din 26 octombrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2276/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 23/2010. Comercial → |
|---|
