ICCJ. Decizia nr. 2286/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2286/2010
Dosar nr. 5456/3/2005
Şedinţa publică din 17 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Constanţa, secţia comercială, sub nr. 5456/3/2005, reclamanta SC H.T.G. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC M.O. SA Constanţa şi a solicitat ca, în contradictoriu cu aceasta, prin hotărâre judecătorească, să se constate în favoarea sa:
1. un drept de superficie asupra terenului în suprafaţă de 4.193,44 mp (teren clădire) şi 12.865 mp (teren împrejmuitor) aflat în localitatea Ovidiu, pe care se află construcţii aflate în proprietatea SC H.T.G. SRL;
2. constituirea unui drept de servitute de trecere, care să îi permită accesul din calea publică, la construcţiile proprietatea sa;
3. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că, în urma licitaţiei din data de 24 noiembrie 1994, a dobândit dreptul de proprietate asupra activului C. situat în localitatea Ovidiu, iar prin procesul-verbal i s-a transmis dreptul de proprietate numai asupra activului, iar nu şi asupra terenului.
Reclamanta a arătat că face dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului construcţie cu contractul de vânzare-cumpărare din 8 noiembrie 1994.
În speţă, dreptul de superficie s-a născut prin convenţia părţilor ori prin uzucapiune, în măsura în care instanţa va aprecia că dreptul nu a izvorât din convenţie.
Întrucât superficia nu presupune decât folosinţa terenului şi pentru ca proprietarul construcţiei să poată avea acces la calea publică a afirmat reclamanta că, se impune constituirea în favoarea sa a unui drept de servitute de trecere.
În drept, au fost invocate prevederile art. 616 şi urm. C. civ.; art. 412 C. proc. civ.
În dovedirea susţinerilor sale, reclamanta a propus proba cu înscrisuri, proba cu expertiză şi proba testimonială.
Pârâta SC M.O. SA, reprezentată prin lichidatorul judiciar P.G.S., calitate preluată ulterior de G.I. IPURL, a solicitat suspendarea judecării pricinii pe temeiul art. 42 din Legea nr. 64/1995.
Totodată, pârâta a invocat excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti şi excepţia puterii de lucru judecat.
Pe fond, pârâta a învederat, în esenţă, că suprafeţele de teren în litigiu fac parte din capitalul şi din patrimoniul SC M.O. SA, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 1 octombrie 1995 emis de M.A.A.
SC B.M. SA, în calitate de vânzătoare a activului C., nu putea să transmită cumpărătorului mai mult decât avea ea însăşi în proprietate.
A mai susţinut pârâta că dreptul de superficie nu se putea naşte din convenţia părţilor, întrucât SC M.O. SA nu este parte în procesul verbal de adjudecare şi că nici prescripţia achizitivă nu poate fi invocată, deoarece terenul face parte din patrimoniul său, încă din anul 1995.
Ca urmare a transmisiunii convenţionale intervenită în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 12 decembrie 2005, calitatea procesuală activă a fost preluată de SC E.F.R. SRL.
Prin sentinţa nr. 276 din 31 ianuarie 2007, Tribunalul Bucureşti, prin judecătorul sindic, a admis excepţiile de necompetenţă teritorială şi excepţia de necompetenţă materială, invocate de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Judecătoriei Constanţa.
Prin Decizia nr. 877 din 16 mai 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis recursul formulat de recurenta reclamantă SC E.F.R. SRL şi a modificat în parte sentinţa atacată, în sensul respingerii excepţiei de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare, în favoarea Tribunalului Constanţa.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 5456/3/2005.
Prin încheierea din 23 octombrie 2007, instanţa a respins cererea de suspendare formulată de pârâtă, pe dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, iar, la data de 13 noiembrie 2007, instanţa a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâta SC M.O. SA.
În vederea soluţionării pricinii, au fost administrate proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriu şi proba cu expertiză tehnică imobiliară.
Prin concluziile scrise, reclamanta SC E.F.R. SRL a învederat că solicită admiterea acţiunii şi recunoaşterea în favoarea sa a unui drept de superficie asupra terenului aferent ansamblului de construcţii situate în Ovidiu, în suprafaţă totală de 19.285 mp şi a unui drept de servitute de trecere, care să permită trecerea de la calea publică la construcţiile sale, aşa cum a fost trasată şi delimitată de expertul tehnic, între punctele topografice şi haşurată pe Planul de Amplasament şi delimitare a corpului de proprietate.
A precizat reclamanta că dreptul de superficie s-a născut, în speţă, pe cale legală.
Prin HG nr. 1353/1990 emisă în aplicarea Legii nr. 15/1990 se prevede înfiinţarea SC O. SA, devenită SC H.C.S.O. şi apoi SC M.O. SA, în patrimoniul căreia intră construcţiile destinate desfăşurării obiectului de activitate.
S-a apreciat de către reclamantă că transmiţând dreptul de proprietate asupra construcţiilor, statul român a recunoscut noului proprietar un drept de folosinţă asupra terenului.
A mai arătat reclamanta că dreptul de servitute de trecere este acordat prin lege şi nu poate fi îngrădit, fiind indiscutabil că proprietarului construcţiei trebuie să i se asigure acces de la calea publică, la construcţia sa.
Prin sentinţa civilă nr. 3805/COM din 6 noiembrie 2008, Tribunalul Constanţa a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta SC E.F.R. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC M.O. SA, reprezentată prin lichidatorul judiciar G.I. IPURL; a stabilit în favoarea reclamantei o servitute de trecere, pe terenul proprietatea pârâtei, delimitată de punctele topografice şi haşurată pe Planul de amplasament şi delimitare a corpului de proprietate sc. 1:2000 din Documentaţia pentru atribuirea numărului cadastral; a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind constatarea în favoarea reclamantei, a unui drept de superficie şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.278 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Cu privire la cererea privind constatarea în favoarea reclamantei a unui drept de superficie, instanţa de fond a reţinut că actele normative invocate de reclamanta SC E.F.R. SRL - HG nr. 1353/1990; Criteriile nr. 2665/1992 emise în aplicarea art. 2 din HG nr. 834/1991 sunt incidente pârâtei SC M.O. SA, proprietara terenului.
Ele nu pot constitui un izvor al naşterii dreptului de superficie (compus din dreptul de folosinţă asupra terenului din patrimoniul pârâtei şi din dreptul de proprietate asupra construcţiilor), în favoarea reclamantei, care a dobândit prin cumpărare imobilul-construcţii cu număr cadastral, de la SC H.T.G. SRL, iar aceasta din urmă, la rândul său, l-a dobândit de la vânzătoarea SC B.M. SA.
Referitor la capătul de cerere privind stabilirea, în favoarea reclamantei, a unei servituţi de trecere, instanţa a reţinut că, în reglementarea art. 576 C. civ., servitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil, pentru uzul şi utilitatea unui imobil având un alt proprietar.
Art. 616 C. civ. prevede că proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nicio ieşire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului, având îndatorirea de a-1 despăgubi în proporţie cu pagubele ce s-ar putea ocaziona.
Astfel, din dispoziţiile legale enunţate rezultă că servitutea de trecere este aplicabilă, când un imobil (teren sau construcţie) nu are ieşire la calea publică.
Servitutea pretinsă de reclamantă este una legală, în sensul că este stabilită prin lege. Ca şi cele naturale, servituţile legale nu sunt servituţi propriu-zise, ci limite de exercitare a dreptului de proprietate, obligaţii fireşti impuse proprietarilor, ca reguli de bună-vecinătate, cărora nu le sunt aplicabile dispoziţiile art. 623 – art. 629 C. civ. privitoare la servituţile stabilite prin fapta omului.
Cum, prin expertiza tehnică imobiliară întocmită de către domnul expert S.S., s-a stabilit, în conformitate cu prevederile art. 617 – art. 618 C. civ., calea cea mai economicoasă de acces de la construcţiile proprietatea reclamantei, la drumul public, instanţa a admis cererea reclamantei, stabilind în favoarea acesteia o servitute de trecere, pe terenul proprietatea pârâtei, delimitată de punctele topografice, şi haşurată pe Planul de amplasament şi delimitare a corpului de proprietate sc. 1:2000 din Documentaţia pentru atribuirea numărului cadastral.
Împotriva acestei soluţii, a declarat apel reclamanta SC E.F.R. SRL, pentru următoarele motive:
- în mod greşit instanţa de fond a respins capătul de cerere privind recunoaşterea în favoarea sa a existenţei dreptului de superficie asupra terenului aferent ansamblului de construcţii situate în localitatea Ovidiu, judeţul Constanţa, considerând că actele normative indicate sunt incidente pârâtei SC M.O. SA - proprietara terenului, omiţând, însă faptul că, înainte de a fi proprietara terenului, SC M.O. SA a fost proprietara construcţiilor şi, în această calitate, a dobândit un drept de superficie asupra terenului, pe care l-a transmis mai departe odată cu construcţiile şi că abia ulterior a dobândit şi terenul grevat de superficie;
- în realitate, textele legale menţionate au fost indicate nu pentru constatarea existenţei dreptului de superficie, ci doar în privinţa întinderii lui;
- edificarea întregului complex industrial s-a realizat de către proprietarul terenului de la acea dată, respectiv statul, astfel că este lesne de prezumat ca a fost afectată acestor construcţii doar suprafaţa de teren necesară desfăşurării activităţii obiectivului industrial conform obiectului de activitate;
- terenul asupra căruia au solicitat constituirea unui drept de superficie, precum şi o servitute de trecere este exact terenul necesar obiectului de activitate al societăţii, iar admiterea cererii de chemare în judecată doar cu privire la servitutea de trecere, fără superficie asupra terenului aferent construcţiilor, este fără finalitate practică;
- din fotografiile depuse la dosarul cauzei se poate observa că în complexul industrial achiziţionat există între clădiri doar spaţiile necesare pentru accesul la acestea şi pentru funcţionarea lor, neexistând suprafeţe libere care ar putea fi folosite independent de către titularul dreptului de proprietate asupra terenului.
Intimata-pârâtă SC M.O. SA, prin lichidator, a depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca legală şi temeinică.
Prin Decizia civilă nr. 129/COM din 2 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondat apelul reclamantei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Apelanta-reclamantă a solicitat recunoaşterea în favoarea SC E.F.R. SRL a unui drept de superficie asupra terenului aferent ansamblului de construcţii situate în oraşul Ovidiu, judeţul Constanţa, aşa cum a fost el stabilit prin raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză, în suprafaţă totală de 19.285 m.p. (4.830,29 m.p. teren sub construcţii şi 14.454,7 m.p. teren aferent construcţiilor, conform măsurătorilor cadastrale).
Prin concluziile scrise depuse la instanţa de fond, aceasta a precizat că în cauza de faţă constituirea dreptului de superficie s-a născut pe cale legală.
Astfel, prin HG nr. 1353/1990, emisa în aplicarea Legii nr. 15/1990, susţine apelanta, se prevede înfiinţarea SC O. SA (denumită SC H.C.S.O. şi apoi SC M.O. SA), ca societate comercială cu capital de stat, în patrimoniul căreia intră construcţiile destinate desfăşurării obiectului de activitate.
Apelanta a dobândit dreptul de proprietate asupra activului C., în urma licitaţiei din 24 noiembrie 1994, consemnat în procesul-verbal de adjudecare şi potrivit facturii fiscale din 30 noiembrie 1994.
Ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, proprietatea SC H.T.G. SRL a vândut către SC E.F.R. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 12 decembrie 2005 acest activ.
Actul normativ invocat a fost aplicabil fostelor unităţi economice de stat care s-au transformat în societăţi comerciale şi a avut în vedere exclusiv SC M.O. SA (fosta SC H.C.S.O. SA).
Ulterior, prin apariţia HG nr. 834/1991 cât şi a criteriilor privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat, stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor aferente construcţiilor, se referă strict numai la aceste societăţi comerciale.
In aceste condiţii, prin actul de înstrăinare, intimata a înţeles să înstrăineze numai activul C., aspect cunoscut de apelantă.
Deci, actele normative pe care aceasta le invocă sunt aplicabile, cum a reţinut în mod corect şi instanţa de fond, numai intimatei.
Astfel că toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond prin motivele de apel sunt neîntemeiate.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC E.F.R. SRL, aducându-i următoarele critici.
Soluţia instanţei de apel, cu privire la drepturile superficie, este greşită, deoarece atât construcţiile, care se află în prezent în proprietatea recurentei-reclamante, cât şi terenul aferent acestora, s-au aflat în proprietatea statului.
La acea dată statul era proprietar atât asupra construcţiilor cât şi asupra terenurilor.
Prin vânzări ulterioare succesive, dreptul de proprietate asupra construcţiilor s-a transmis la recurenta-reclamantă, însă odată cu acesta s-a transmis şi dreptul de superficie asupra terenului de sub construcţii.
Transmiterea dreptului de proprietate asupra construcţiilor nu se poate face fără transmiterea şi a dreptului de superficie pentru terenul de sub construcţie.
Analizând Decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează.
Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 490 şi art. 492 C. civ.
Potrivit dispoziţiilor acestui din urmă articol „orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa, şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contra".
În cauza de faţă este pe deplin dovedit faptul că proprietara construcţiilor în suprafaţă de 4.193,44 mp, pentru care s-a cerut recunoaşterea dreptului de superficie, este proprietatea reclamantei, deşi proprietarul terenului este pârâta.
Astfel, iniţial, înainte de 22 decembrie 1989, statul român a fost atât proprietarul terenului cât şi proprietarul construcţiilor edificate pe acesta.
Prin HG nr. 1353 emisă în aplicarea Legii nr. 15/1990 s-a înfiinţat SC O. SA (devenită SC H.C.S.O. SA şi apoi SC M.O. SA) ca o societate comercială cu capital de stat în patrimoniul căreia intra construcţiile destinate desfăşurării obiectului de activitate printre care şi construcţia ce face obiectul litigiului de faţă.
La acea dată această societate cu capital de stat avea în proprietate doar construcţiile, dar a dobândit un drept de superficie asupra terenurilor de sub toate construcţiile şi un drept se servitute asupra terenurilor situate lângă aceste construcţii.
Ulterior, SC M.O. SA a transmis construcţia respectivă către SC B.M. SA, care la rândul ei a transmis dreptul de proprietate asupra acestei construcţii către SC H.T.G. SRL prin procesul-verbal de licitaţie din data de 24 noiembrie 1994 şi prin factura din 30 noiembrie 1994, care la rându-l său a transmis dreptul de proprietate către reclamantă în baza procesului verbal de adjudecare din 15 martie 2005 şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de judecătorul sindic din 12 decembrie 2005.
În mod evident, odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra construcţiei s-a transmis şi dreptul de superficie asupra terenului de sub construcţia respectivă.
Faptul că ulterior, societatea pârâtă - SC M.O. SA a dobândit, în baza HG nr. 834/1991 certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent tuturor construcţiilor deţinute iniţial, nu schimbă cu nimic situaţia de fapt, şi anume aceea că respectiva construcţie a fost înstrăinată iniţial chiar de către pârâtă, or, această înstrăinare afectează implicit dezmembrămintele dreptului de proprietate asupra terenului fiind evident faptul că construcţia nu poate fi folosită fără terenul de sub ea.
Nu se poate reţine susţinerea pârâtei în sensul că prin recunoaşterea dreptului de superficie asupra terenului de sub construcţie s-ar afecta dreptul său de proprietate, pentru că, pe de o parte pârâta nu-şi pierde dreptul de dispoziţie iar pe de altă parte, prin vânzarea construcţiei a acceptat, de facto, instituirea unui drept de superficie asupra terenului de sub construcţie.
De altfel, ar fi cu totul anormal ca pentru terenul de lângă construcţii să se recunoască un drept de servitute de trecere, iar pentru terenul de sub construcţii, care oricum nu mai poate fi folosit de către pârâtă, să nu se acorde dreptul de superficie.
Prin urmare, odată ce, iniţial, pârâta a înstrăinat construcţiile respective, care în prezent sunt în proprietatea reclamantei, aceasta a acceptat, implicit, constituirea unui drept de superficie asupra terenului pe care este edificată această construcţie, în favoare cumpărătorului construcţiei.
Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 490 şi art. 492 C. civ., astfel că în baza art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantă, va modifica în parte Decizia recurată, în sensul că va admite apelul aceleiaşi reclamante împotriva sentinţei comerciale nr. 3805/COM din 6 noiembrie 2008 a Tribunalului Constanţa, în sensul că va admite capătul de cerere cu privire la dreptul de superficie şi va constata dreptul de superficie al reclamantei asupra terenului în suprafaţă de 4.193,44 mp, teren pe care se află construcţiile proprietatea reclamantei.
Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC E.F.R. SRL Glina împotriva deciziei nr. 129/COM din 2 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială de contencios administrativ şi fiscal, pe care o modifică în parte în sensul că admite apelul aceleiaşi reclamante.
Schimbă în parte sentinţa comercială nr. 3805/COM din 6 noiembrie 2008 a Tribunalului Constanţa, secţia comercială, în sensul că admite capătul de cerere cu privire la dreptul de superficie.
Constată dreptul de superficie al reclamantei asupra terenului în suprafaţă de 4.193,44 mp (teren pe care se află clădirea).
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 17 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2285/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2287/2010. Comercial → |
|---|
