ICCJ. Decizia nr. 2308/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2308/2010
Dosar nr. 46630/3/2007
Şedinţa publică din 17 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 20 decembrie 2007, sub nr. 46630/3/2007, reclamanta SC A.R.A. SA a chemat în judecată pârâta A.S.I. CO din Emiratele Arabe Unite, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, în conformitate cu dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., să constate în principal, inexistenţa unui contract de reasigurare încheiat între reclamantă, în calitate de reasigurator, şi pârâtă, în calitate de reasigurat, prin intermediul brokerului Z.S. (Offshore) – Beirut, Lebanon, iar în subsidiar, în măsura în care instanţa apreciază simpla corespondenţă comercială purtată între părţi ca fiind un contract de reasigurare, constatarea nulităţii absolute a acestuia, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în data de 23 iunie 2006, a fost contactată de Z.S. pentru a negocia posibilitatea încheierii unui contract de reasigurare pentru unele poliţe de asigurare maritimă. Astfel, Z.S. în calitate de broker de reasigurare a făcut reclamantei o propunere pe e-mail, privind preluarea în reasigurare, în proporţie de 20%, a riscului prevăzut prin contractul de asigurare încheiat între asiguratul L.D. LLC şi asiguratorul A.S.I. CO Dubai, pentru barja H.P. Această propunere a fost urmată de o corespondenţă comercială, dar fără a se încheia un acord de voinţă, reprezentând doar o simplă negociere, motiv pentru care Z.S. şi pretinşii reasiguraţi nu au plătit integral prima de reasigurare. Ulterior, la data de 31 iulie 2007, reclamanta a fost contactată de Z.S., care a pretins despăgubiri pentru producerea unui risc asigurat la data de 24 iulie 2007.
Reclamanta susţine că nu a existat niciodată un contract între SC A.R.A. SA şi pârâta A.S.I. CO pentru preluarea în reasigurare a unor riscuri, deoarece mandatarul Z.S. nu avea calitate de broker în reasigurări, în sensul definit de legea română – art. 2 pct. 56 şi art. 33 din Legea nr. 32/2000, astfel că discuţiile purtate nu au valoare de contract.
În subsidiar, se solicită constatarea nulităţii absolute a unui asemenea contract de reasigurare, pentru fraudarea legii, constând în încălcarea prevederilor art. 33 din Legea nr. 32/2000.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa nr. 13148 din 2 decembrie 2008, a admis excepţia necompetenţei generale şi pe cale de consecinţă a respins acţiunea ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că între reclamantă şi societatea Z.S. din Beirut, Liban, aceasta acţionând în numele pârâtei, s-au purtat negocieri în vederea încheierii unui contract de reasigurare. Pârâta, în calitate de asigurător a încheiat poliţa de asigurare maritimă, având ca obiect nava H.P., poliţa fiind în forma MAR 91, ceea ce presupune includerea în contract a unor clauze standard de tipul „Institute Time Clauses". S-a mai reţinut că părţile au ajuns la un acord de voinţă, încheind la distanţă, prin corespondenţă electronică, un contract de reasigurare, reclamanta confirmând acordul său de participare la afacere cu o cotă de 20%, pentru ca ulterior să se poarte o corespondenţă doar în ce priveşte cota mărită solicitată de reclamantă, de 30%, cu consecinţa modificării poliţei principale.
În raport de aceste date, judecătorul a apreciat că, fiind un accesoriu al contractului de asigurare, şi contractul de reasigurare cuprinde aceleaşi clauze „Institute Time Clauses", fiind supus legii şi jurisdicţiei engleze.
S-a reţinut, totodată, că chiar dacă reclamanta a susţinut inexistenţa contractului, în raport de poliţa principală, faţă de care este accesorie reasigurarea, existenţa şi validitatea de fond a contractului contestat se determină în conformitate cu legea care i s-ar fi aplicat dacă era socotit valabil.
În ce priveşte competenţa jurisdicţională, judecătorul a reţinut că potrivit art. 154 din Legea nr. 105/1992, dacă părţile au supus, prin convenţie, litigiile ce se vor naşte din actul încheiat, competenţei unei anumite instanţe, aceasta va fi investită cu competenţa jurisdicţională.
Încheierea contractului de asigurare principal şi a celui de reasigurare, accesoriu, în forma MAR 91, precum şi stabilirea condiţiilor asigurării prin trimiterea la „Institute Time Clauses", semnifică alegerea prin convenţie, în mod indirect, a jurisdicţiei engleze, nefiind dovedit de către reclamantă că s-ar fi convenit o derogare de la această regulă.
Această concluzie a fost reţinută atât din formularul de poliţă depus la dosar, cât şi din aplicarea normelor juridice comunitare, respectiv a Regulamentului (CE) nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.
Răspunzând criticilor formulate de reclamanta SC A.R.A. SA, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia nr. 210 din 29 aprilie 2009 a respins apelul ca nefondat.
În motivarea soluţiei, instanţa de control judiciar a reţinut că în adevăr judecătorul a inserat în considerentele sentinţei criticate anumite concluzii cu privire la contractul de reasigurare, dar pentru a fi cazul unei antepronunţări ar fi fost necesar ca şi în dispozitiv să fi fost menţionată o soluţie cu privire la acest aspect, respectiv cu privire la constatarea existenţei contractului.
În lipsa unei analize superficiale a corespondenţei comerciale purtate de părţi cu privire la încheierea contractului, instanţa fondului nu avea posibilitatea de a face referiri la stabilirea jurisdicţiei aplicabile litigiului.
Prin constatarea necompetenţei generale a instanţelor naţionale nu se impunea examinarea capătului de cerere privind constatarea nulităţii contractului de reasigurare, înlăturând în acest fel critica de minus petita.
Cu privire la critica ce vizează greşita reţinere şi soluţionare a excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor române instanţa de apel a apreciat că nu poate fi reţinută susţinerea apelantei în sensul că nu s-a dovedit încheierea contractului de asigurare în forma MAR 91; la dosarul de fond există depus de intimată copia acestui contract (iar nu un formular în alb, aşa cum susţine apelanta) în care sunt menţionate datele de identificare ale navei asigurate, suma asigurată şi forma de asigurare, respectiv MAR 91. Deci, se reţine că poliţa iniţială de asigurare este supusă legislaţiei engleze.
Nu poate fi reţinută nici critica apelantei referitoare la inopozabilitatea clauzei din contractul de asigurare, ea fiind străină de contract, se apreciază că actul contestat de apelantă a fost negociat cu privire la reasigurarea unei părţi din asigurarea iniţială. Deci, nefiind negociate alte clauze, această înţelegere este supusă aceloraşi norme şi clauze inserate în contractul principal. Se are în vedere, sub acest aspect, caracterul accesoriu al înţelegerii de reasigurare faţă de asigurarea principală.
Nu poate fi reţinută nici critica referitoare la nerecunoaşterea clauzelor contractului principal; din probele administrate rezultă că apelanta ar fi primit în format electronic, sub formă de ataşament, acest contract iniţial, ea nefăcând obiecţiuni decât cu privire la procentul de reasigurare.
În ce priveşte probele administrate de apelantă în cadrul apelului se apreciază că opiniile exprimate de anumiţi specialişti englezi în urma unor consultări juridice, solicitate de apărătorul apelantei, nu pot avea rezultatul de înlăturare a condiţiilor de încheiere a contractului de asigurare. Aceste aspecte urmează a fi analizate de instanţa jurisdicţională competentă, stabilită prin raportare la contractul de asigurare principal.
Împotriva soluţiei instanţei de apel a declarat recurs în termen şi legal timbrat reclamanta criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Se susţine că Decizia cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, având în vedere că instanţa nu era ţinută strict de motivele de apel ci putea cerceta cauza sub toate aspectele, iar afirmaţia instanţei privind lipsa antepronunţării judecătorului fondului este total nelegală vătămând drepturile procesuale ale reclamantei.
De asemenea recurenta arată că din niciun înscris din dosarul cauzei nu rezultă că ar fi ales automat sau explicit jurisdicţia din contract, iar simpla referire la MAR 91 în poliţa de asigurare nu implică automat legea engleză în poliţa de reasigurare.
Recursul este nefondat.
Instanţa de apel în mod corect a reţinut faptul că nu există un caz de antepronunţare, întrucât în dispozitivul hotărârii nu a fost menţionată o soluţie cu privire la acest aspect.
Sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite criticile recurentei reclamante SC A.R.A. SA cu privire la faptul că din niciun înscris de la dosar nu rezultă că recurenta a ales automat sau explicit jurisdicţia din contract şi, de asemenea, ca simpla referire la MAR 91 în poliţa de asigurare iniţială nu implică automat legea engleză în poliţa de reasigurare.
Contractul de reasigurare, aşa cum a fost calificat şi de instanţa de fond, respectiv de apel, este un contract de adeziune.
Într-o astfel de situaţie, faptul că părţile nu au inclus în contract prin prevederi exprese clauze derogatorii de la cele inserate în contractul iniţial de asigurare, atunci alte aspecte străine de contractul de asigurare iniţial nu pot fi invocate.
În fapt, condiţiile de reasigurare prevăd în mod expres forma MAR 91 în care urma să fie încheiat contractul de reasigurare.
În mod evident, atunci, prevederile asigurării originale sunt preluate de către contractul de reasigurare facultativă şi în mod automat, clauzele contractului de reasigurare se aplică în contractul de reasigurare.
Ca o consecinţă evidentă şi necesară este şi faptul că părţile nu au modificat dispoziţiile privitoare la jurisdicţia căreia trebuie să îi fie supuse litigiile legate de contractul de reasigurare – de vreme ce nu le-au negociat în mod expres – aplicabilă rămânând norma de alegere a competenţei cuprinsă în poliţa MAR 91.
Reasigurarea nici nu putea fi încheiată într-o altă formă decât MAR 91, atâta timp cât condiţiile asigurării au fost stabilite prin Institute Time Clauses, precum şi alte clauze, Institute Clauses, care prevăd în mod expres în cuprinsul lor că se pot utiliza numai cu formularul actual de asigurare MAR, în speţa de faţă formularul MAR 91.
Atât formularul MAR 91 cât şi „Institute Clauses", prevăd în mod expres în cuprinsul lor faptul că sunt supuse legii şi jurisdicţiei britanice, atâta timp cât părţile nu prevăd altfel.
Făcând trimitere directă către această formă de reasigurare, părţile au avut în vedere toate aspectele legate de aceasta, inclusiv acelea privind jurisdicţia şi legea aplicabilă contractului astfel încheiat.
Pe de altă parte, între reclamanta SC A.R.A. SA şi A.S.I. CO s-a încheiat un contract de reasigurare facultativă. Astfel, brokerul numit de către A.S.I. CO, respectiv Z.S., i-a transmis reasiguratorului o ofertă fermă de a subscrie un procent de risc aferent asigurării maritime originare încheiată de către A.S.I. CO cu armatorul.
Unicul aspect asupra căruia s-a purtat negocierea dintre broker şi reasigurător a fost cota cedată, aşa cum o dovedeşte corespondenţa părţilor şi practica reasigurărilor.
Motivul pentru care reasigurarea aceasta poartă denumirea de „facultativă" este acela că reasiguratorul poate doar să accepte sau să refuze întreaga afacere aşa cum este ea oferită pe piaţă.
Odată încheiat contractul de reasigurare prin acceptarea expresă a ofertei – ca în speţă – reasiguratorul devine răspunzător de acoperirea daunelor plătite de către reasigurat asigurătorului originar (armatorul), în limita cotei procentuale cedate.
Reasiguratul (prin broker) şi Reasiguratorul nu negociază şi nu au negociat vreodată niciun alt element al poliţei, cu excepţia cotei cedate. Reasiguratorul nu poate modifica condiţiile asigurării originare pe care o subscrie, condiţii care reglementează şi raporturile dintre Reasigurat şi Reasigurator cu caracter obligatoriu.
În aceste condiţii, atâta timp cât părţile nu au prevăzut în mod expres o altă jurisdicţie, devine pe deplin aplicabilă regula competenţei exclusive a instanţelor engleze, impusă de tipul de poliţă de reasigurare pentru care părţile au optat, respectiv forma MAR 91.
Atât instanţa de fond cât şi cea de apel au apreciat în acest sens în mod corect, că dacă s-ar fi dorit o derogare de jurisdicţie conferită de formularul MAR 91, părţile ar fi trebuit să facă o menţiune absolut obligatorie şi să prevadă în mod expres jurisdicţia instanţelor din România.
Mai mult decât atât, motivarea instanţei de apel este clară în ceea ce priveşte aceste susţineri, regula fiind a competenţei exclusive a jurisdicţiei instanţelor engleze, iar excepţia o reprezintă competenţa altei jurisdicţii de drept, care trebuia însă să fie stipulată în mod expres.
În aceste condiţii, instanţa de apel în mod corect a apreciat faptul că părţile au ales legea şi jurisdicţia britanică să guverneze raporturile contractuale dintre ele din moment ce nu au optat în mod expres pentru jurisdicţia instanţelor române.
Cu privire la valabilitatea contractului de asigurare, se va pronunţa instanţa competentă, respectiv instanţele britanice.
În aceste condiţii văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A.R.A. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 210 din 29 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 17 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2306/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2309/2010. Comercial → |
|---|
