ICCJ. Decizia nr. 2322/2010. Comercial

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 2322/2010

Dosar nr. 38155/3/2007

Şedinţa publică din 18 iunie 2010

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 38155/3/2007, reclamanta S.N.S. SRL Italia a chemat în judecată pe pârâta SC K.I. SRL, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 38.229,94 Euro debit restant şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 14220 din 22 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, a fost admisă în parte acţiunea formulată de S.N.S. SRL în contradictoriu cu pârâta SC K.I. SRL, aceasta fiind obligată să plătească reclamantei suma de 33.840,47 Euro reprezentând contravaloare marfă, livrată şi neachitată.

În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că, în perioada 14 aprilie - 30 noiembrie 2006 în baza raporturilor dintre părţi, reclamanta a emis către pârâta mai multe facturi a căror contravaloare nu a fost achitată în totalitate, rămânând de plată suma de 38.229,94 Euro.

Facturile fiscale nr. 221, 301, 343 şi 644 au fost înregistrate în contabilitatea pârâtei dar facturile nr. 484 şi 820 ce au ca obiect o reparaţie executată în Italia şi respectiv consultanţă nu au fost înregistrată în contabilitate.

Ca urmare, pentru facturile înregistrate în contabilitate a căror contravaloare se ridică la suma de 33.840,47 Euro a fost admisă acţiunea.

Prin Decizia nr. 416/2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta pârâtă SC K.I. SRL împotriva deciziei civile nr. 14220/2008, în contradictoriu cu intimata reclamantă SC S. SRL Italia.

În motivarea apelului, instanţa a reţinut că suma de 33.840,47 Euro stabilită de prima instanţă este datorată de apelanta pârâtă, întrucât din raportul de expertiză efectuat în cauză, pentru fiecare factură au fost întocmite declaraţii vamale de import export iar reprezentanţii importatorului s-au prezentat la vamă pentru întocmirea formalităţilor de export şi pentru a intra în posesia mărfurilor, obligaţia de plată luând naştere la data primirii mărfii, interpretare dată şi în raport de Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare-cumpărare internaţională a mărfii.

Intimata pârâtă nu a refuzat primirea mărfurilor, susţinând însă că au fost restituite, fiind reexportate, dar eventualele pretenţii ale apelantei pârâte pot fi solicitate pe calea unei acţiuni în justiţie sau ar fi putut fi solicitate pe calea unei acţiuni reconvenţionale.

Împotriva deciziei nr. 416/2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâta SC K.I. SRL.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta critică hotărârea instanţa de apel arătând că instanţa a încălcat voinţa părţilor, acestea stabilind de comun acord prioritar la plată alte persoane terţe .

Nu a fost luat în considerare faptul că SC S. SRL Italia are dublă calitate: aceea de asociat al SC K.I. SRL cât şi furnizor de materii prime. Din cumularea acestor calităţi, rezultă un raport juridic mai complex decât cel de furnizor - client, particularităţile fiind date de faptul că asociatul care are calitate de furnizor şi-a manifestat expres intenţia de a susţine dezvoltarea societăţii pârâte, angajându-se să nu solicite plata materiilor prime decât după plata creditelor bancare şi a celorlalte formalităţi.

Instanţa nu a ţinut cont de voinţa părţilor care constituie conform art. 969 C. civ. legea părţilor şi nu a luat în calcul declaraţiile reprezentanţilor legali ai SC SYSTEM SRL Italia.

În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 58 din Convenţia Naţiunilor Unite referitoare la Contractele internaţionale de vânzare ci convenţia părţilor, rezultată din manifestarea lor expresă de voinţă.

În mod greşit a interpretat raportul juridic dedus judecăţii, stabilind scadenţa pentru obligaţia plăţii mărfurilor, întrucât părţile au dublă calitate de furnizor şi cumpărător.

Înscrierea în contabilitate a unor facturi fiscale nu conferă caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţelor înscrise, atâta timp cât între părţi exista înţelegere privind modalitatea de plată.

În mod greşit instanţa a aplicat Convenţia Naţiunilor Unite privind vânzarea internaţională întrucât în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 3, alin. (1) teza a II-a din Convenţie.

Relaţia SC K.I. SRL - SC S. SRL Italia nu este un simplu contract de vânzare-cumpărare internaţională ci constituie un raport juridic complex care se grefează pe dispoziţiile actului constitutiv şi pe calitatea de asociat al reclamantei.

Intimata-reclamantă SC S. SRL a formulat întâmpinare prin care solicită, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte, constată că recursul este nefondat.

Recurenta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. dar nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege invocate.

Este de observat că recurenta evocând cele două motive de recurs, urmăreşte reaprecierea tuturor probelor, dar reaprecierea probelor administrate nu mai este posibilă în această fază procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. pentru OUG nr. 138/2000.

Instanţa de apel a analizat corect raporturile dintre părţi şi obligaţiile născute în baza raporturilor comerciale iar contravaloarea facturilor emise pentru suma de 33.840,47 Euro, înregistrate în contabilitatea recurentei pârâte şi necontestate de aceasta rezultă atât din raportul de expertiză efectuat în cauză cât şi din declaraţiile vamale de import . Creanţele stabilite prin facturile emise şi neplătite sunt creanţe certe, lichide şi exigibile iar susţinerea recurentei cu privire la scadenţă este neîntemeiată, întrucât obligaţia de plată s-a născut la data primirii mărfurilor dacă părţile nu au stabilit altfel. Nu se poate susţine că instanţa a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 969 C. civ. întrucât din probatoriul administrat nu rezultă că plata mărfurilor primite ar fi fost amânată la un alt termen.

Ca urmare, în mod corect au fost reţinute dispoziţiile art. 58 din Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri potrivit cărora ,,În cazul în care cumpărătorul nu este ţinut să plătească preţul într-un alt moment determinat, trebuie să-l plătească în momentul în care vânzătorul pune la dispoziţia sa marfa, fie documentele reprezentative ale mărfii".

În contextul în care în facturile emise şi înregistrate în contabilitatea recurentei pârâte nu a fost stabilit un alt termen de plată, în mod corect au fost aplicate dispoziţiile art. 58 din Convenţie.

Nu poate fi primită nici critica vizând obligaţiile reciproce născute pe baza reexportului de produse finite întrucât instanţa s-a pronunţat în limitele investirii sale, nefiind investită cu o cerere reconvenţională pentru a analiza pretenţiile recurentei pârâte faţă de intimata reclamantă, aceste pretenţii putând fi valorificate pe calea unei acţiuni separate.

Calitatea de asociat a intimatei reclamante în societatea pârâtă, nu înlătură calitatea sa de creditor al pârâtei, cele două calităţi dând naştere la drepturi şi obligaţii distincte. Astfel, instanţa de apel în mod corect a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale incidente în cauză iar motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. invocate de recurentă nu sunt întemeiate, motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâta SC K.I. SRL BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 416 din 21 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2010.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2322/2010. Comercial