ICCJ. Decizia nr. 2371/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2371/2010
Dosar nr. 2117/1371/2008
Şedinţa publică din 22 iunie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului, reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Mureş, reclamanta SC C.C. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA Bucureşti, sucursala P.C. Mureş, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 53.217 lei, diferenţă contravaloare lucrări executate şi confirmate de pârâtă, a sumei de 1.375.170.244 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere calculate pe perioada 10 septembrie 2002 – 30 septembrie 2006, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 598 din 2 martie 2009, Tribunalul Comercial Mureş a respins excepţia prematurităţii acţiunii şi a admis în parte acţiunea, obligând pârâta la plata sumei de 102.792,95 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere şi a sumei de 6.314,09 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Totodată, tribunalul a constatat achitată suma de 53.217,78 lei cu titlu de contravaloare lucrări executate şi a respins capătul de cerere privind penalităţi suplimentare de întârziere în cuantum de 34.724.07 lei, solicitate prin acţiunea introductivă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că debitul principal, reprezentând contravaloare lucrări executate a fost achitat integral de către pârâtă, astfel încât nu mai are relevanţă aspectul dacă situaţia de lucrări în baza cărora au fost emise facturile, au fost sau nu au fost acceptate la plată sau dacă a fost respectată întocmai procedura prevăzută în contract.
Ca atare, a reţinut tribunalul, aceste împrejurări nu pot fi invocate pentru a dovedi netemeinicia penalităţilor de întârziere, deoarece acestea sunt accesorii ale debitului principal şi urmează soarta acestora, astfel încât sunt datorate conform art. 969 C. civ. raportat la art. 46 C. com.
Cu privire la cuantumul penalităţilor de întârziere, instanţa de fond a reţinut că suma datorată de 102.792,95 lei, astfel cum aceasta a fost calculată de către reclamantă în faza de rejudecare, aceasta reconsiderându-şi poziţia cu privire la calculul corect al acestei sume.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, pârâta criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia nr. 90A din 30 noiembrie 2009, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat apelul pârâtei.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut că tribunalul a soluţionat corect excepţia prematurităţii acţiunii, întrucât faptul că pe parcursul soluţionării cauzei, pârâta a avut sediul social ales este fără relevanţă, atâta timp cât convocarea la conciliere s-a făcut la sediul social al pârâtei care figurează în contractul de execuţie lucrări. De asemenea, curtea de apel a apreciat că hotărârea consiliului de administraţie al pârâtei de desfiinţare şi radiere a sucursalei P.C. Târgu Mureş, este ulterioară datei expedierii invitaţiei la conciliere.
Curtea de apel a respins şi motivul relativ la aspectul că instanţa de fond a rămas în pronunţare doar pe excepţia prematurităţii, dar a soluţionat şi fondul cauzei, prejudiciind astfel pârâta, întrucât din încheierea de şedinţă din 23 februarie 2009, reiese că reprezentanţii părţilor în proces au pus concluzii atât pe excepţie, cât şi pe fondul cauzei.
Pe fondul cauzei, curtea de apel a reţinut că apelul este nefondat, încât constatarea că în cursul procesului s-a achitat debitul principal în cuantum de 53.217,78 lei este conformă cu actele dosarului şi cu precizarea acţiunii de către reclamantă, nefiind vorba despre nici o confuzie între suma solicitată de reclamantă cu titlu de contravaloare facturi fiscale şi garanţia de bună execuţie. De altfel, a reţinut instanţa de apel, în precizarea acţiunii făcută în faza de rejudecare, reclamanta nu mai face referire la garanţia de bună execuţie, al cărui cuantum este diferit, oricum, de debitul principal.
În privinţa penalităţilor de întârziere, instanţa de apel a apreciat că acestea sunt datorate conform art. 16.3 din contractul părţilor achitarea debitului principal probând şi calculul corect al penalităţilor de întârziere, penalităţile care s-au calculat începând cu 30 de zile de la data emiterii facturilor. Instanţa de apel a reţinut că pârâta – apelantă nu a prezentat o altă variantă de calcul al penalităţilor de întârziere, susţinând doar că nu le datorează, aspect contrazis de actele dosarului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, apelanta – pârâtă, criticând Decizia recurată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., şi solicitând, în principal, admiterea recursului şi casarea deciziei atacate şi a sentinţei de fond, iar în subsidiar, admiterea recursului şi modificarea deciziei dată de instanţa de apel.
1. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta – pârâtă a arătat că instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. întrucât nu a constatat din oficiu starea de incompatibilitate a judecătorului care a soluţionat cauza la prima instanţă de fond – tribunalul.
Recurenta a arătat că judecătorul care s-a pronunţat prin sentinţa supusă apelului în prezentul ciclu procesual, s-a pronunţat şi prin sentinţa nr. 331 din 7 aprilie 2008 în aceeaşi cauză, sentinţa arătată fiind desfiinţată, ca urmare a admiterii apelului de curtea de apel, iar cauza fiind trimisă spre rejudecare.
Ca atare, fiind vorba despre un motiv de ordine publică, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ., ar fi trebuit să fie invocat din oficiu de către instanţa de apel.
2. Recurenta a arătat că, atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond, au aplicat greşit dispoziţiile art. 7201 şi urm. C. proc. civ., susţinând că reclamanta ar fi realizat procedura concilierii directe în prezenta cauză.
Astfel, în speţă procedura concilierii prealabile nu s-a realizat, deoarece reclamanta nu a ataşat invitaţia la conciliere şi facturile fiscale despre care face vorbire în invitaţia la conciliere, ataşând doar un desfăşurător în care sunt indicate facturile şi penalităţile de întârziere.
Recurenta a învederat că invitaţia la conciliere nu a fost primită efectiv de către pârâtă, care a preluat procesul în timpul judecăţii acestuia, pe dovada de primire nefiind aplicată ştampila instanţei şi numele delegatului. Oricum, la data fixată pentru conciliere, sucursala fusese desfiinţată prin Hotărârea Consiliului de Administraţie astfel încât se impunea transmiterea invitaţiei la conciliere către societatea mamă.
S-a mai arătat că lipsa concilierii reiese şi din faptul că în invitaţia la conciliere s-a prevăzut o sumă, respectiv, 2.708.983.878 lei, iar în acţiune s-au cerut 190.734,80 lei, fără să se precizeze motivul acestei diferenţe.
3. Instanţa de fond a dat cuvântul atât pe excepţia prematurităţii, cât şi pe fondul cauzei, fără să reiasă din dezbateri că, pentru soluţionarea excepţiei este nevoie de probe comune cu fondul litigiului, conform art. 137 alin. (2) C. proc. civ., iar instanţa de apel a reţinut în mod greşit că sentinţa de fond este legală sub acest aspect.
Recurenta a arătat că a formulat o cerere pentru efectuarea unei expertize contabile cerere asupra căreia instanţa de fond nu s-a pronunţat, astfel încât nu a intrat în cercetarea pe fond a litigiului.
4. Pe fondul cauzei, recurenta – pârâtă arată că instanţele de fond au acordat penalităţile de întârziere fără să facă aplicarea art. 1082 reportat la art. 1066 C. civ., întrucât în speţă, pârâta a dovedit culpa reclamantei în executarea cu întârziere.
Recurenta a învederat că, pentru curgerea penalităţilor de întârziere trebuia să fi expirat termenul de 30 de zile de la acceptarea situaţiilor de plată, iar facturile emise să aibă termenul de plată depăşit.
Ca atare, instanţa de apel a interpretat greşit contractul părţilor - art. 16.3, întrucât termenul de 30 de zile nu priveşte plata facturilor, ci acceptarea situaţiei de lucrări, plata penalităţilor de întârziere fiind legată de expirarea acestui termen de la acceptarea facturilor.
Recurenta a învederat că sucursala P.C. Târgu Mureş a dat dovadă de bună credinţă în executarea contractului în speţă - nefiind probată nevinovăţia, fapt esenţial pentru atragerea răspunderii civile contractuale.
Cât priveşte calculul penalităţilor de întârziere, cuantumul acestora nu este cert sub aspectul întinderii sale, iar pretenţia este nedovedită conform art. 1169 C. civ., a urmare a nedepunerii situaţiilor de lucrări de către reclamantă.
Plata debitului principal efectuată de pârâtă pe parcursul procesului, nu trebuie interpretată drept o recunoaştere a datoriei, ci a fost efectuată cu scopul de a limita perioada de calcul a penalităţilor de întârziere.
Totodată, recurenta a solicitat întoarcerea executării silite, ca urmare a admiterii recursului, şi obligarea intimatei la restituirea sumei de 118.497,84 lei reactualizată la data plăţii efective, sumă ce a fost plătită de recurentă ca urmare a executării silite demarate de intimată.
Examinând criticile de nelegalitate formulate în prezenta cale de atac, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Primul motiv de nelegalitate relativ la incompatibilitatea judecătorului care a soluţionat pricina în fond este nefondat întrucât conform Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2008, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea nr. 38/2009, art. 99 alin. (6): „Cauzele trimise spre rejudecare după desfiinţare /casare revin la completul iniţial investit (...)".
2. Înalta Curte reţine că ambele instanţe de fond au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 7201 şi urm. C. proc. civ., reţinând că, în speţă, scopul pentru care legiuitorul a instituit, în cazul litigiilor patrimoniale în materie comercială, procedura concilierii prealabile a fost atins.
Astfel, în ceea ce priveşte susţinerea recurentei – pârâte în sensul că a preluat litigiul pe parcursul soluţionării acestuia, astfel încât era necesară comunicarea invitaţiei la conciliere direct societăţii mamă, cu atât mai mult cu cât sucursala a fost desfiinţată şi radiată prin Hotărârea Consiliului de Administraţie, este nefondat, întrucât la data expedierii invitaţiei la conciliere, sucursala P.C. Târgu Mureş, era încă în fiinţă, figurând în calitate de cocontractant al reclamantei din prezenta cauză, desfiinţarea acesteia printr-o hotărâre internă a organelor statutare ale societăţii mamă, după acest moment, dar anterior datei fixate pentru întâlnirea la conciliere, neputând să fie imputată reclamantei, fiind doar un aspect de organizare internă ce priveşte comunicarea dintre sediul principal şi sediile secundare ale unor societăţi comerciale.
Nu poate fi reţinut nici aspectul invocat relativ la neataşarea facturilor fiscale, cu atât mai mult cu cât invitaţia la conciliere a fost însoţită de un desfăşurător al acestor facturi fiscale, iar o bună parte dintre acestea – conform probelor administrate la fond – au fost acceptate expres de către sucursala – pârâtă.
În ceea ce priveşte diferenţa privind cuantumul efectiv al pretenţiilor dintre suma specificată în invitaţia la conciliere şi suma solicitată prin acţiune, nu poate fi reţinut ca un motiv întemeiat pe aspectul de nelegalitate învederat, întrucât suma solicitată prin acţiunea introductivă de instanţă a fost mai mică decât aceea cuprinsă în invitaţia la conciliere fiind inclusă în aceasta.
3. Înalta Curte reţine că, în speţă, tribunalul nu a unit excepţia prematurităţii invocate de pârâte cu fondul cauzei, conform art. 137 alin. (2) C. civ., ci, contrar susţinerilor recurentei, având în vedere poziţia procesuală a părţilor în proces, reprezentate la termenul la care s-a judecat pricina, în sensul că nu mai sunt alte cereri de formulat, prima instanţă de fond a acordat cuvântul atât pe excepţie conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. cât şi pe fondul cauzei, conform art. 150 C. civ.
Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei în sensul că i-a fost încălcat dreptul la administrarea probei cu expertiză contabilă, întrucât dat fiind principiul disponibilităţii aplicabil în procesul civil, reprezentantul pârâtei era obligat să solicite instanţei, în şedinţă publică, încuviinţarea acestei cereri de probatorii. Întrucât poziţia acestei părţi a fost fermă, în sensul inexistenţei altor cereri de formulat, conform încheierii de amânare a pronunţării de la fila 58 din dosarul tribunalului, hotărârea instanţei de fond apare ca fiind temeinică şi legală. De altfel, proba respectivă putea fi solicitată în faza apelului dat fiind caracterul devolutiv al acesteia.
4. Criticile formulate de recurentă în cadrul ultimului motiv de recurs vizează exclusiv aspecte de netemeinicie – interpretarea contradictorie a probelor administrate, valoarea efectivă a penalităţilor de întârziere – aspecte ce nu mai pot fi invocate în calea de reformare a recursului, întrucât exced motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Înalta Curte reţine că, deşi contestă cuantumul efectiv al penalităţilor de întârziere aceasta nu a depus propriul calcul care să contrazică susţinerile intimatei – reclamante, şi nici nu a insistat în proba cu expertiza contabilă în faza apelului, cale de atac cu caracter devolutiv.
În ceea ce priveşte interpretarea clauzelor contractului de execuţie lucrări, Înalta Curte învederează că acest aspect poate fi supus controlului de legalitate al instanţei de recurs doar în ipoteza în care conţinutul actului juridic este clar, clauzele fiind cât se poate de clare, iar instanţele de fond i-au schimbat natura sau înţelesul, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ipoteza în care, există îndoieli cu privire la conţinutul contractului încheiat de părţi – cazul în speţă, întrucât termenul precizat de părţile contractante în art. 163 din contract creează îndoială cu privire la momentul de la care se calculează - interpretarea dată de judecătorul de fond este o chestiune de fapt ce nu mai poate fi criticată în recurs.
Pentru considerentele învederate, în baza art. 312 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat ca nefondat şi, pe cale de consecinţă, şi cererea de întoarcere a executării silite formulată de recurent.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC O.M.V. P. SA Bucureşti (fostă SC P. SA) împotriva deciziei nr. 90/A din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2343/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2402/2010. Comercial → |
|---|
