ICCJ. Decizia nr. 2336/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2336/2010
Dosar nr. 2008/1/2010
Şedinţa publică din 18 iunie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, s-a constatat că:
Prin sentinţa comercială nr. 2002 din 17 aprilie 2006 pronunţată în dosarul nr. 26164/3/2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca neîntemeiate excepţiile invocate de către pârâta A.V.A.S. Bucureşti privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei şi prescripţia acţiunii, pe fond dispunând respingerea ca neîntemeiată a acţiunii principale formulată de reclamanta S.I.F M. SA prin care s-a solicitat în contradictoriu cu pârâtele A.V.A.S. Bucureşti şi SC A. Bucureşti SA pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a actelor adiţionale încheiate la data de 7 iulie 1999, pentru fraudă la lege, cauză ilicită şi imorală şi pentru vicierea consimţământului reprezentantului persoanei juridice.
A fost respinsă ca neîntemeiată şi cererea reclamantei de chemare în judecată a intervenientei L.S. în calitatea sa de director general al SC A. SA.
Sentinţa tribunalului a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, care prin Decizia nr. 236 pronunţată la data de 8 mai 2007 a respins ca nefondate apelurile reclamantei S.I.F. M. SA şi pârâtei SC A. Bucureşti SA constatând că prin conţinutul cererii introductive şi al criticilor evocate prin apelurile deduse judecăţii, nulitatea absolută a actelor adiţionale încheiate la data de 7 iulie 1999 a fost întemeiată pe fraudă la lege, cauza ilicită şi imorală, vicierea consimţământului reprezentantului persoanei juridice, fiind menţionată şi încălcarea dispoziţiilor art. 146 din Legea nr. 31/1996 precum şi ale art. 126 din acelaşi act normativ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3166 din 2 decembrie 2009 a admis recursurile declarate de reclamanta S.I.F. M. SA şi pârâta SC A. Bucureşti SA de împotriva deciziei nr. 236 din 8 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, a modificat Decizia recurată, a admis apelurile, a schimbat în parte sentinţa în sensul că s-a admis acţiunea şi cererea de chemare în judecată a intervenientei S.L. S-a constatat nulitatea absolută a actelor adiţionale din 7 iulie 1999 la Convenţia nr. 5 din 7 iulie 1993, la Convenţia nr. 107 din 30 decembrie 1994, la Convenţia nr. 74 din 1 martie 1994, la Convenţia nr. 128 din 30 martie 1994, la Convenţia nr. 48 din 3 februarie 1995, la Convenţia nr. 411 din 1 august 1995, la Convenţia nr. 110 din 10 februarie 1996, la Convenţia nr. 663 din 13 septembrie 1996, la Convenţia nr. 477 din 2 mai 1997 şi la Convenţia nr. 949 din 25 iulie 1997.
Înalta Curte, analizând Decizia a constatat că modul în care părţile au înţeles să îşi exprime voinţa prin aceste Convenţii denotă clar intenţia acordării unor sume având natura unor fonduri nerambursabile. Astfel, toate actele juridice prevăd rambursarea sumelor numai în ipoteza în care A. nu atinge anumiţi indicatori, nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate sau dacă utilizează fondurile pentru alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate.
În concluzie, voinţa legiuitorului a fost ca societăţi precum A. să beneficieze de anumite sume de bani pentru ca privatizarea acestora să se realizeze în condiţii mai favorabile pentru stat.
Actele adiţionale încheiate la data de 7 iulie 1999 au schimbat regimul juridic aplicabil sumelor acordate prin Convenţii.
S-a apreciat că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că în cauză nu este incident art. 143 din Legea nr. 31/1990 pentru că, pe de o parte textul s-ar referi numai la bunuri corporale, iar sumele la care se refera Avicola nu ar reprezenta ½ din totalul activelor societăţii, iar pe de altă parte, actele adiţionale ar forma "corp comun" cu Convenţiile, iar competenţa aprobării acestor acte ar fi revenit administratorului iar nu adunării generale a acţionarilor.
Curtea a reţinut că în speţă este incident art. 143 din Legea nr. 31/1990. Actele adiţionale au natură juridică a unor acte de dispoziţie, iar art. 143 se aplică şi bunurilor incorporale.
Considerentul instanţei de apel în baza căruia a fost înlăturată aplicabilitatea art. 143 din Legea nr. 31/1990, în sensul că textul în discuţie nu s-ar referi şi la bunuri incorporale, a fost considerat ca lipsit de orice suport juridic.
S-a apreciat că interdicţia impusă de legiuitor prin art. 143 din Legea nr. 31/1990 se referă la orice categorie de bunuri a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea activelor societăţii la momentul încheierii actului. Legiuitorul nu distinge cu privire la bunurile ce pot forma obiectul acestor acte de dispoziţie, motiv pentru care se va face aplicarea principiului „ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus.
În speţă, valoarea creditului acordat depăşeşte pragul instituit de art. 143 din Legea nr. 31/1990, iar acest aspect nu a fost contestat niciodată de către A.V.A.S.
Înalta Curte a apreciat că actele adiţionale sunt acte juridice distincte de Convenţii, în condiţiile în care, Convenţiile aveau ca obiect acordarea către A. a unor sume nerambursabile, iar prin Actele adiţionale s-a convenit acordarea unui împrumut care depăşea ½ din valoarea activelor contabile ale societăţii.
În mod eronat instanţa de apel a reţinut că nu sunt incidente motivele de nulitate constând în fraudarea legii şi cauza ilicită şi imorală.
Pentru a stabili dacă sunt incidente aceste motive de nulitate, instanţele de fond şi apel ar fi trebuit să analizeze: care era regimul juridic aplicabil sumelor acordate prin Convenţii şi dacă părţile puteau să convină asupra rambursării acestora prin Actele adiţionale.
Prin raportare la dispoziţiile legale care au stat la baza încheierii Convenţiilor şi la prevederile contractuale, rezulta că sumele respective erau nerambursabile şi urmau a fi folosite pentru restructurarea/ rentabilizarea A. FPS era îndreptăţit să pretindă restituirea sumelor respective doar în cazurile limitativ prevăzute de părţi şi care se circumscriau unor ipoteze în care Avicola era în culpa contractuală, fapt neinvocat în cauză.
Referitor la critica privind inexistenţa unui text care să interzică părţilor să prevadă restituirea unei sume nerambursabile, instanţa a reţinut că acest fapt se explică prin inutilitatea unei asemenea prevederi. Astfel, obligaţia de rambursare ar fi fost contrară scopului pentru care fuseseră acordate respectivele sume, în baza unor acte normative ce avuseseră în vedere restructurarea/rentabilizarea/ reabilitarea unor societăţi precum Avicola, iar nu creşterea pasivului acestora.
Cât priveşte recursul recurentei-pârâte, instanţa supremă a primit critica acesteia şi, în consecinţă, a considerat greşit considerentul instanţei de apel în sensul că FPS acţionează în baza unor principii comerciale, conform prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 58/1991. Textul legal nu poate fi interpretat în sensul de a permite acestei instituţii să acţioneze contrar cadrului legal aplicabil la momentul respectiv.
Acelaşi deziderat a fost urmărit şi în cazul societăţii intimate, tocmai acesta fiind scopul acordării sumelor prevăzute de convenţii: retehnologizarea şi restructurarea societăţii pentru a fi privatizată.
Împotriva deciziei nr. 3166 pronunţată la data de 2 decembrie 2009 de Înalta Curte a formulat contestaţie în anulare, pârâta A.V.A.S. Bucureşti invocând drept motiv de contestaţie prevederile art. 318 C. proc. civ.
În argumentarea acestui motiv, contestatoarea a susţinut că greşeala materială a fost comisă de instanţa de recurs prin sancţionarea actelor adiţionale cu nulitate absolută, întrucât existenţa viciului de consimţământ atrage nulitatea relativă a actului juridic situaţie în care cererea trebuia promovată în termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de lege, or, susţine contestatoarea, cererea de chemare în judecată a fost promovată cu depăşirea termenului legal, la 5 ani de la încheierea actelor adiţionale. Potrivit contestatoarei calificarea greşită a cauzei de nulitate, ca fiind absolută şi nu relativă cum ar fi fost corect, a fost rezultatul unei greşeli materiale.
Tot greşeală materială, susţine contestatoarea, este şi faptul că instanţa de recurs a reţinut că adoptarea actelor adiţionale nu respectă dispoziţiile statutului şi ale art. 143 din Legea nr. 31/1990, întrucât această normă are în vedere actele de dispoziţie având ca obiect bunuri corporale, active ale societăţii.
În opinia contestatoarei greşeală materială este şi aprecierea că sumele acordate de FPS (antecesor A.V.A.S.) SC A. SA prin convenţiile încheiate, erau nerambursabile, prin raportare la cadrul legal aplicabil şi voinţei părţilor, urmând a fi folosite de societate pentru restructurare şi rentabilizare.
În esenţă, a solicitat anularea deciziei nr. 3166 din 2 decembrie 2009 cu consecinţa rejudecării cauzei.
Contestaţia în anulare va fi respinsă ca nefondată.
A.V.A.S. Bucureşti a promovat calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare solicitându-i Înaltei Curţi să retracteze Decizia pronunţată în recurs, pentru motivul prevăzut de art. 318 C. proc. civ. Prin invocarea art. 318 C. proc. civ. s-a apelat la contestaţia în anulare specială sub cele două aspecte ale sale: a) când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale; b) când instanţa respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.
Prin cele două ipoteze ale art. 318 C. proc. civ. se pune în valoare faptul că această cale de atac poate fi promovată împotriva hotărârilor irevocabile în scopul îndreptării unor inadvertenţe de ordin formal şi nu în scopul de a obţine reformarea hotărârilor atacate.
Din dezvoltarea argumentelor invocate de contestatoare, expuse anterior, rezultă cu evidenţă că nu a fost argumentată nicio ipoteză a art. 318 C. proc. civ., ci a fost supus spre o nouă analiză, în faţa Înaltei Curţi, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. înţelegând prin aceasta că, în realitate, s-a criticat dezlegarea dată în drept motivului respectiv de recurs.
Altfel spus, contestatoarea şi-a exprimat dezacordul în legătură cu judecata recursului, cu aplicarea Decretului nr. 167/1958, a art. 143 din Legea nr. 31/1990, care a avut ca finalitate pe fondul cauzei anularea actelor adiţionale. Neînsuşirea argumentelor invocate în sprijinul motivului de nelegalitate invocat în recurs şi repunerea în discuţie a respectivelor critici demonstrează că prin demersul său, contestatoarea a urmărit ca pe această cale să provoace o rejudecare a recursului, ceea ce excede cerinţelor art. 318 C. proc. civ. pe care şi-a întemeiat contestaţia în anulare.
În fine, mai trebuie reţinut că această cale de atac are în vedere soluţiile pronunţate în acest dosar, iar în măsura în care a existat o soluţie cu o altă finalitate pronunţată de instanţele de fond şi de apel, aceasta nu ar putea fi îndreptată pe calea contestaţiei în anulare.
Rezumând considerentele de mai sus Înalta Curte va reţine că s-a promovat contestaţia în anulare neargumentată în conformitate cu cerinţele art. 318 C. proc. civ. şi că acest demers în faţa Înaltei Curţi a avut ca scop judecarea recursului la recurs şi nu aspecte formale în legătură cu judecata permise de dispoziţiile invocate.
În consecinţă, contestaţia în anulare va fi respinsă ca nefondată.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. contestatoarea va fi obligată la cheltuieli de judecată conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 3166 din 2 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, ca nefondată.
Obligă contestatoarea la 5.000 lei cheltuieli de judecată către intimata S.I.F. M. SA Bucureşti, conform dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2327/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2343/2010. Comercial → |
|---|
