ICCJ. Decizia nr. 2332/2010. Comercial. Pretenţii. Recurs



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 2332/2010

Dosar nr. 36737/3/2008

Şedinţa publică de la 18 iunie 2010

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Obiectul cauzei şi hotărârile judecătoreşti pronunţate în primă instanţă şi în apel.

1. Reclamanta SC A.N.B. SA, a solicitat prin acţiunea introductivă, obligarea pârâtei SC E.U. SRL Bucureşti la plata sumei de 95.326,44 lei contravaloarea serviciului de evacuare apă şi apă pluvială la canalizarea publică plus majorările de întârziere în sumă de 37.920,30 lei calculate până la data de 23 octombrie 2006.

Potrivit susţinerilor reclamantei, în temeiul contractului din 21 mai 1996 încheiat de antecesoarea sa R.G.A.B. cu pârâta, a furnizat acesteia, în perioada 11 octombrie 2004 - 10 septembrie 2007, serviciul de preluare în reţeaua publică de canalizare a unei cantităţi de 36.000 mc/an apă uzată şi meteorică, pârâta figurând ca debitoare pentru sumele solicitate deşi a beneficiat de prestarea serviciului de canalizare, în perioada de referinţă.

2. Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, investit prin declinarea competenţei de soluţionare a cauzei de către Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa comercială nr. 9364 din 15 iunie 2009 a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantă.

Pentru a se pronunţa astfel prima instanţă reţine că deşi debitul apelor uzate menajere şi pluviale evacuare de către pârâtă a fost reglementat de art. 4 alin. (2) din contractul încheiat şi de declaraţia de beneficiar Anexa 1 la contract, cantitatea de apă uzată şi meteorică evacuată nu poate fi stabilită prin înregistrările contorului ce o deserveşte pe pârâtă, care nu poate realiza o astfel de măsurare.

Apreciind că există incertitudine cu privire la debitul pretins de reclamanta şi culpa pârâtei, tribunalul a respins ca nefondată acţiunea reclamantei.

3. Apelul declarat de reclamanta împotriva sentinţei tribunalului a fost respins ca nefodat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 6 pronunţată la 12 ianuarie 2010.

Examinând contractul încheiat de părţi şi anexele acestuia instanţa reţine că stabilirea consumul urma să se facă prin citirea contuarului montat pe branşament obligaţie ce revenea pârâtei în termen de 60 de zile de la semnarea contractului, urmând că buletinele de citire să fie comunicate abonatului,iar facturile să fie plătite în termen de 5 zile de la primirea documentului de plată.

În raport de clauzele astfel convenite instanţa apreciază că reclamanta nu a probat prestarea serviciilor după montarea contoarului, iar în ipoteza în care acestea au fost prestate şi neplătite, reclamanta avea posibilitatea rezilierii contractului.

Apreciază instanţa, că în lipsa unor probe concludente există îndoială în privinţa comunicării facturilor cât şi a modului în care a ajuns să se stabilească consumul cât timp au lipsit contoarele şi nu s-a efectuat citirea.

II. Recursul

Motivele de recurs.

4. Prin cererea de recurs înregistrată la data de 17 februarie 2010, reclamanta a solicitat modificarea în tot a deciziei pronunţate de instanţa de apel şi pe fond admiterea acţiunii introductive.

Recurenta şi-a întemeiat criticile formulate pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. în argumentarea cărora a susţinut că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv contractul încheiat de părţi, care a privit în mod exclusiv numai serviciul de preluare la canalizarea publică a apelor uzate industriale şi a celor pluviale, chiar dacă la încheierea contractului s-a folosit un model cadru care se referea atât la prestarea serviciului de alimentare cu apă cât şi la serviciul de canalizare.

Raporturile dintre părţi cu privire la serviciul prestat au făcut obiectul Declaraţiei - anexă la contract prin care pârâta a precizat necesarul de apă pentru desfăşurarea activităţii, respectiv deversarea la canalizarea publică a cantităţii de 36.000 mp/an apă uzată.

Referitor la întreruperea serviciului de canalizare reţinut de instanţe, recurenta arată că potrivit procesului verbal din 18 iunie 2007, întreruperea s-a realizat la iniţiativa societăţii prestatoare de servicii, care a avut nevoie de concursul organelor de poliţie comunitare pentru a pătrunde în incinta intimatei, ceea ce dovedeşte că până la acea dată societatea a prestat serviciul la care s-a obligat.

În cauză, prin întâmpinarea formulată la data de 14 iunie 2010 intimata pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În esenţă, intimata a susţinut că debitul pretins de reclamantă nu este real, deoarece societatea în ultimii ani a înregistrat o cifră de afaceri O, încât estimările avute în vedere la încheierea contractului în anul 1996 nu mai corespunde realităţii.

Susţine intimata că după buşonarea racordului de canalizare la 18 iunie 2007, reclamanta nu mai poate pretinde vreo sumă, reaua sa credinţă fiind confirmată şi de faptul că pretenţiile formulate depăşesc data de 18 iunie 2007.

5. Asupra recursului.

Câteva precizări prealabile.

Potrivit dispoziţiilor cuprinse în codul de procedură civilă referitoare la judecarea apelului, art. 295 alin. (1) şi (2), instanţa de apel, din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii.

Este incontestabil că obiectul cererii reclamantei a privit numai plata contravalorii serviciului de canalizare respectiv preluare în reţeaua de canalizare publică a apelor uzate şi meteorice, disputa dintre părţi purtând asupra modului de determinare a apelor deversate la canal în raport de contractul încheiat de părţi, protocolul Declaraţie anexă la contract, şi dispoziţiile relevante în această chestiune regulamentul privind serviciul de alimentare cu apă şi canalizare aprobat prin Ordinul nr. 88 de A.N.R.S.C.

În acelaşi sens Curtea subliniază că potrivit dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, regulă cu caracter imperativ, impusă de respectarea principiului disponibilităţii care guvernează desfăşurarea procesului civil.

Pornind de la aceste premise de legalitate cu valoare de ordine publică, în examinarea deciziei instanţei de apel, Curtea constată sub un prim aspect, în raport de considerentele care o fundamentează, că dezlegarea dată nu răspunde în mod clar şi explicit obiectului dedus judecăţii.

Argumentele instanţei referitoare la obligaţia de citire a consumului de apă pe baza înregistrărilor din contoarul montat pe branşament, sunt străine de obiectul cauzei, deoarece aşa cum s-a arătat în preambulul acestor considerente, pretenţiile reclamantei nu au vizat consumul de apă, aspect necontestat de altfel de către intimată, ci stabilirea cantităţii de apă de canalizare preluată în raport de protocolul - Declaraţie anexă la contract aşa cum se prevede expres şi în art. 4 alin. (2) Capitolul V - din contract - stabilirea consumului.

Or, aceste dispoziţii relevante nu au fost analizate de instanţa de apel, în verificarea stabilirii situaţiei de fapt reţinută de prima instanţă, iar concluziile raportului de expertiză cu privire la imposibilitatea obiectivă a montării unor contoare de măsurare a debitului apelor uzate menajere şi pluviale nu au fost în nici un mod valorificate de instanţă.

Opinia instanţei de apel în sensul că reclamanta avea posibilitatea rezilierii contractului în ipoteza neplăţii facturilor, este irelevantă în dezlegarea dată, deoarece opţiunea rezilierii contractului în situaţia neîndeplinirii obligaţiilor de către debitor, aparţine creditorului, iar neexercitarea acestui drept nu este de natură să îl exonereze pe debitorul obligaţiei de plata serviciilor de care a beneficiat.

Celelalte aprecieri ale instanţei referitoare la îndoiala asupra modului de stabilire a consumului de apă în absenţa contoarelor de citire nu sunt de natură să lămurească în ce măsură acest aspect determină incertitudinea asupra cantităţii de apă preluate la canalizarea publică, în condiţiile în care probele relevă că pârâta intimată nu beneficia de servicii de alimentare cu apă, ci se alimenta din surse proprii prin cele două puţuri forate potrivit constatărilor expertului desemnat în cauză.

În consecinţă, Înalta Curte constată că în cauză instanţa de apel nu a lămurit faţă de obiectul dedus judecăţii şi de obligaţiile asumate de părţi prin contractul încheiat, modul în care s-au derulat raporturile dintre părţi sub aspectul tehnic al determinării cantităţii de apă de canalizare preluată, în raport de care să se stabilească existenţa obligaţiilor de plată pretinse de reclamantă, astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va admite prezentul recurs şi va casa decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC A.N.B. SA împotriva Deciziei comerciale nr. 6 din 12 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 iunie 2010.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2332/2010. Comercial. Pretenţii. Recurs