ICCJ. Decizia nr. 243/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 243/2010
Dosar nr. 13355/3/2007
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introductivă înregistrată, la data de 27 mai 2003, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamanta C.E. a solicitat obligarea pârâtei A.V.A.S. BUCUREŞTI la plata sumei de 29.920 Euro reprezentând echivalentul a 546.829.710 lei la cursul de la data de 17 mai 2000, sumă ce constituie depunerile reclamantei la F.N.I. conform adeziunilor nr. 4003 002 7600 din 12 noiembrie 1999 şi nr. 4010200671 din 6 iulie 1999.
Reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispozitivul Legii nr. 333/2001 privind unele măsuri pentru diminuarea consecinţelor încetării răscumpărării unităţilor de fond de către F.N.I.
Prin sentinţa comercială nr. 1122 din data de 9 martie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins, ca nefondate, excepţiile invocate de pârâtă vizând insuficienta timbrare a cererii, lipsa calităţii procesual active şi a calităţii procesual pasive şi pe fond a respins acţiunea reclamantei ca prescrisă.
Tribunalul a reţinut că în raport de prevederile Legii nr. 333/2001 şi ale art. 942 C. civ., părţile au calitate procesual activă şi respectiv pasivă, în cauză, iar în raport de valoarea pretenţiilor formulate, reclamanta a timbrat legal cererea.
Cu privire la prescripţia dreptului material la acţiune instanţa a apreciat că, urmare prăbuşirii fondului naţional de investiţii, investitorii aveau la îndemână, pentru plata valorii titlurilor deţinute, acţiune în justiţie, cu acest obiect, acţiune pentru care termenul de prescripţie a început să curgă la 10 zile de la data declarării publice şi efective a încetării plăţilor respectiv 14 mai 2000, termenul de prescripţie extinctivă fiind împlinit la 24 mai 2003.
În raport de aceste momente ale termenului de prescripţie, instanţa a constatat că acţiunea reclamantei înregistrată pe rolul tribunalului la data de 27 mai 2003 este formulată în afara termenului legal de prescripţie.
Prin Decizia comercială nr. 121 din data de 13 martie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, instanţa de control judiciar constatând că momentul prăbuşirii F.N.I. şi încetării plăţilor localizat în timp la data de 24 mai 2000 marchează începutul cursului termenului de prescripţie prin naşterea dreptului la acţiune al reclamantei, dată în raport de care acţiunea este formulată după împlinirea termenului de 3 ani.
În contra acestei decizii reclamanta a declarat recurs, în termen legal invocând aplicarea greşită a legii motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 124 din 12 ianuarie 2007, a admis recursul reclamantei, a modificat Decizia recurată, a admis apelul împotriva sentinţei apelate pe care a schimbat-o în parte în sensul respingerii şi a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a trimis cauza spre soluţionare în fond aceleiaşi instanţe, respectiv Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
În pronunţarea acestei decizii, Înalta Curte a reţinut următoarele:
- potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, întreruperea prescripţiei operează prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescria, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia;
- în cauză, conform celor consemnate în procesul verbal încheiat la 14 martie 2003 F.N.I., în calitate de debitor garantat, recunoaşte datoria ce o are faţă de creditoarea C.E. reprezentând contravaloarea celor 5289 unităţi de fond subscrise la F.N.I.;
- prin urmare Curtea de apel nu putea să înlăture efectul pe care dispoziţiile legale susmenţionate îl atribuie unei asemenea recunoaşteri;
- convocarea la conciliere, în sine, nu întrerupe cursul prescripţiei, dar în măsura în care, cu ocazia concilierii, debitorul recunoaşte datoria, această recunoaştere trebuie să îşi producă efectele juridice recunoscute de lege, nu numai sub aspectul întreruperii prescripţiei, dar şi în ce privesc celelalte consecinţe decurgând din faptul recunoaşterii;
- cum, după întrerupere începe să curgă, o nouă prescripţie potrivit art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, rezultă că acţiunea formulată de reclamanta, la data de 27 mai 2003, se înscrie în termenul general de prescripţie de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa nr. 14174 din 19 decembrie 2008, a respins acţiunea, ca nefondată, instanţa de fond reţinând, în esenţă, că deşi reclamanta a probat că a renunţat la calitatea de parte civilă în procesul penal, din certificatul eliberat de Curtea de Apel Bucureşti reiese că i-au fost acordate despăgubiri prin două hotărâri judecătoreşti în care a figurat ca parte civilă, însă nu se poate determina faptul încasărilor.
Pe fondul cauzei instanţa de fond a apreciat că, întrucât cererea precizatoare a fost tardiv depusă, cererea astfel cum a fost formulată iniţial privind obligarea pârâtei la plata unei sume în Euro este neîntemeiată neexistând niciun temei legal pentru acordarea de despăgubiri într-o monedă străină.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta C.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia nr. 259 din 29 mai 2009, a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentinţa atacată iar pe fond a admis acţiunea şi a obligat pârâta să-i plătească 54.682,971 lei reprezentând contravaloarea a 5289 unităţi de fond subscrise de reclamantă la F.N.I., ia act că reclamanta apelantă îşi rezervă dreptul de a recupera cheltuielile pe cale separată.
În pronunţarea acestei decizii instanţa de control judiciar a reţinut nelegalitatea hotărârii apelate sub aspectul nedovedirii de către reclamantă a neîncasării despăgubirilor civile din procesul penal, sub aspectul neacordării despăgubirii într-o monedă străină.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa de apel a reţinut că solicitarea apelantei reclamante din notele scrise de a se acorda şi cheltuielile de judecată de la fond nu poate fi analizată întrucât chestiunea nu a fost ridicată în faţa instanţei de fond.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta C.E. cât şi pârâta A.V.A.S., criticând-o pentru nelegalitate.
Recurenta – reclamantă îşi subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304.9 C. proc. civ., şi vizează interpretarea şi aplicarea eronată a clauzei cuprinsă la art. 1.1 din contractul de fidejusiune – cauţiune nr. 2205 din 6 decembrie 1999 în raport de art. 969 C. proc. civ.
Mai precizează recurenta – reclamantă că instanţa de apel ar fi trebuit să acorde şi actualizarea sumei acordate cu rata inflaţiei sau dobânda legală.
Recurenta – reclamantă formulează critici şi sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată precizând faptul că ele au făcut obiectul dezbaterilor în apel.
Recurenta – reclamantă conchide în sensul admiterii recursului, modificării deciziei recurate iar, pe fond, admiterea acţiunii ca fiind legală şi temeinică, obligarea pârâtei la plata sumei de 29.920 E în echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua efectuării plăţii, această sumă subscrisă de reclamantă la cumpărarea unităţilor de fond.
Recurenta – pârâtă A.V.A.S. Bucureşti îşi subsumează criticile motivelor de modificarea reglementate de art. 304 punctele 6 şi 9 C. proc. civ., vizând în esenţă următoarele:
- acordarea de către instanţa de control judiciar a sumei de 54.682,971 lei reprezentând contravaloarea a 5289 unităţi de fond subscrise şi nu a sumei de 29.920 Euro astfel cum a solicitat reclamanta prin acţiune.
- soluţionarea eronată de către instanţa de apel a excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive şi cea a lipsei calităţii procesuale active invocate.
Recurenta – pârâtă invocă, de asemenea, excepţia prematurităţii acţiunii în raport de art. 7201 C. proc. civ.
Recurenta – pârâtă conchide în sensul că solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă.
Înalta Curte, analizând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursurile sunt nefondate pentru motivele ce se vor arăta.
În ceea ce priveşte recursul reclamantei se constată că prin clauza înscrisă la art. 1.1 din contractul de fidejusiune – cauţiune nr. 2205 din 6 decembrie 1999 s-a stabilit garantarea valorii de răscumpărare a titlurilor de participare din ziua depunerii cererii de răscumpărare în caz de imposibilitate de plată cauzată de riscurile la care sunt supuse fondurile de investiţii. Instanţa de control judiciar a dat o corectă interpretare acestei clauze în raport de voinţa reală a părţilor la momentul încheierii contractului acordând în virtutea principiului pacta sunt servanda valoarea titlurilor de participare din ziua de 17 mai 2000, data formulării cererii de răscumpărare şi data la care suma cerută cu titlu de despăgubiri a fost convertită din Euro în lei la cursul zilei.
Faptul că instanţa de apel nu a procedat la actualizarea sumei cu indicele de inflaţie sau cu dobânda legală nu îi poate fi imputat întrucât nu a fost solicitată de parte, acest aspect urmând a fi oricum rezolvat în cadrul executării.
În ceea ce priveşte critica privind cheltuielile de judecată, aceasta se dovedeşte a fi nefondată întrucât instanţa de apel s-a pronunţat asupra cheltuielilor de judecată făcute în cadrul acestei etape procesuale în sensul reţinerii faptului că apelanta reclamantă îşi rezervă dreptul de a recupera cheltuielile pe cale separată, cheltuielile de judecată solicitate la instanţa de fond nefăcând obiectul judecăţii acesteia, aspect corect sesizat de instanţa de apel.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti acesta urmează a fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Prima critică, cea circumscrisă motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., este lipsită de substanţă fiind un simplu enunţ, neargumentat, astfel că nu poate fi examinat.
Excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi cea a lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtă au fost soluţionate prin sentinţa nr. 1122 din 9 martie 2005 devenită irevocabilă, sub aspectul soluţiei date celor două excepţii, prin Decizia nr. 124 din 12 ianuarie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, astfel că dezlegarea dată de instanţa de fond evocatelor excepţii a intrat în puterea de lucru judecat nemaiputând forma obiectul unui examen de legalitate.
În ceea ce priveşte excepţia de prematuritate a acţiunii invocată de recurentă în raport de art. 7201 C. proc. civ., aceasta nu poate fi analizată întrucât este invocată direct în recurs, nefăcând astfel obiect de analiză al instanţei de control judiciar în raport de principiul „non omisso medio".
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând legalitatea deciziei recurate sub raportul criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.E. împotriva deciziei nr. 259 din 29 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2415/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 249/2010. Comercial → |
|---|
