ICCJ. Decizia nr. 2439/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2439/2010
Dosar nr.5050/3/2008
Şedinţa publică din 24 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 16 martie 2007 reclamanta SC C.N.L.R. SA, Bucureşti, cheamă în judecată pe pârâtele SC R.I. SRL Bucureşti, şi B.R.I. solicitând instanţei să se constate, în condiţiile art. 948 pct. 4 C. civ. coroborat cu art. 966 C. civ., nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat, încheiat intre pârâta persoană juridică în calitate de vânzător şi pârâta persoană fizică în calitate de cumpărător, având ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra imobilului apartament situat in Bucureşti, intabulat in CF Bucureşti sector 3, iar în subsidiar, să se dispună obligarea pârâtei SC R.I. SRL la plata către reclamantă a sumei reprezentând valoarea de circulaţie a apartamentului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare menţionat cu titlu de daune interese pentru nerespectarea contractului încheiat cu pârâta, cu cheltuieli de judecată.
La data de 11 aprilie 2009 reclamanta îşi precizează capătul subsidiar de cerere în sensul că, în cazul în care instanţa va aprecia că petitul principal al acţiunii nu este întemeiat, să fie obligată pârâta SC R.I. SRL la plata sumei de 114.174 ron cu titlu de daune interese, reprezentând contravaloarea apartamentului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare contestat, achitată de reclamantă, precum şi la plata diferenţelor dintre această valoare şi valoarea de piaţă a imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 3225 din 11 aprilie 2007 Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă, admite excepţia necompetenţei materiale şi declină competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, faţă de caracterul comercial neevaluabil pecuniar al cererii principale, iar recursul formulat de recurenta reclamantă împotriva acestei sentinţe este respins prin Decizia civilă nr. 1893/R din 30 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, care reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 17, art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. şi ale art. 56 C. com.
Prin sentinţa comercială nr. 11782 din 6 noiembrie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, admite în parte acţiunea reclamantei, constată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat şi respinge capătul doi din acţiune ca prematur formulat, cu 12,3 ron cheltuieli de judecată în sarcina pârâtelor.
Reţine instanţa, pentru a decide astfel, că reclamanta şi-a onorat obligaţiile contractuale, achitând integral şi în avans preţul apartamentului a cărui înstrăinare către pârâta persoană fizică a prejudiciat-o, astfel că excepţia de neexecutare invocată de pârâtă este neîntemeiată, ca şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a cumpărătoarei pârâte, contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu aceasta fiind lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită conform art. 948 alin. (4) C. civ., el fiind încheiat în frauda drepturilor participanţilor câştigători la loterie, iar cumpărătoarea neprobând efectuarea eventualelor diligenţe pentru verificarea prealabilă a situaţiei juridice a apartamentului din litigiu. Mai reţine instanţa că este întemeiată excepţia inadmisibilităţii capătului subsidiar de cerere, prin care reclamanta solicită daune interese reprezentând diferenţa dintre preţul plătit pentru apartamentul în litigiu de către reclamantă şi valoarea de circulaţie a acestuia, faţă de nedovedirea de către reclamantă a îndeplinirii procedurii prevăzute de art. 7201 C. proc. civ.
Prin Decizia comercială nr. 252 din 21 mai 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, admite apelurile declarate de apelantele pârâte împotriva sentinţei primei instanţe pe care o schimbă în tot şi pe fond respinge cererea reclamantei ca nefondată, cu câte 1.998 ron, cheltuieli de judecată reprezentând taxe judiciare în apel către apelante, în sarcina intimatei.
Pentru a decide astfel instanţa reţine, în esenţă, că în cauză condiţia de a vinde unui participant câştigător un apartament este una rezolutorie, consecinţa neputând fi nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare dintre apelantele pârâte, ci doar desfiinţarea cu daune interese a contractului, că nici cauza ilicită în ipoteza vânzării lucrului altuia nu poate conduce la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din litigiu, ci doar la nulitatea relativă pe care ar putea să o invoce cumpărătorul care s-a aflat în eroare viciu de consimţământ, considerând că bunul vândut aparţine vânzătorului, în speţă neputându-se constata reaua credinţă a ambelor părţi la contract şi nici conivenţa lor frauduloasă, faţă de faptul că apelanta cumpărătoare a avut convingerea că vânzătorul este proprietarul apartamentului vândut, acesta producând extrasul de carte funciară şi certificatul fiscal doveditor.
Împotriva deciziei de mai sus reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtele intimate.
În fundamentarea recursului său recurenta critică instanţa de apel pentru interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, respectiv a contractului din care rezultă că intimata pârâtă SC R.I. SRL, constructor al apartamentelor al căror preţ a fost achitat de recurentă, are calitatea de promitent ţinut să le transmită terţilor beneficiari, câştigători participanţi la anumite jocuri organizate de recurenta cu calitate de stipulant, configuraţia menţionatului contract fiind aceea a unei stipulaţii pentru altul, calificare raportat la care pârâta intimată parte în contract a devenit, după momentul asumării obligaţiei contractuale, un simplu detentor precar, obligat să constituie dreptul de proprietate direct în patrimoniul câştigătorilor desemnaţi de recurentă, obligaţie încălcată prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare ca cumpărătoarea intimata pârâtă persoană fizică fără ca aceasta să fi avut calitate de câştigător, beneficiar indicat de recurentă, producând astfel o vătămare a drepturilor recurentei, care a plătit în avans preţul apartamentelor angajate, ca şi cheltuielile aferente acestora. Recurenta apreciază că în mod eronat a reţinut instanţa criticată că intimata persoană juridică avea calitatea de proprietar în momentul transferului dreptului de proprietate către intimata cumpărătoare, deşi intimata vânzătoare se afla în culpă, prin refuzul de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale de promitent faţă de beneficiarii câştigători, aceasta aflându-se cu privire la apartamentul din litigiu în situaţia nelegală a îmbogăţirii fără justă cauză, primind preţul şi de la recurentă şi de la cumpărătoarea intimată.
Recurenta critică instanţa de control judiciar şi pentru greşita aplicare a legii în aprecierea bunei credinţe a intimatei cumpărătoare, ignorând că aceasta a dat dovadă de totală lipsă de diligenţă în verificarea dreptului de proprietate asupra apartamentului în cauză al intimatei vânzătoare, cumpărătoarea cunoscând că apartamentul din litigiu se afla într-un bloc al recurentei în care locuiesc participanţi câştigători la loterie, că preţul de vânzare era derizoriu în raport de piaţa imobiliară în plină ascensiune, că intimata cumpărătoare putea lua cunoştinţă de înscrisurile depuse de recurentă la CF, precum şi că intimata vânzătoare, cu evidentă rea credinţă, a înstrăinat apartamentul pentru care încasase preţul, în avans, şi celelalte cheltuieli aferente, instanţa încălcând dispoziţiile art. 946 – art. 966 C. civ.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata cumpărătoare cere respingerea recursului ca nefondat, subliniind buna sa credinţă faţă de faptul că, la data respectivei vânzări, intimata vânzătoare era proprietar intabulat al apartamentului vândut, calitate necontestată de recurentă potrivit Legii nr. 7/1996. Şi intimata vânzătoare solicită, prin întâmpinarea depusă la dosar, respingerea recursului ca nefondat, faţă de calitatea sa de proprietar al apartamentului şi buna credinţă a cumpărătoarei intimate, contractul încheiat cu recurenta nefiind notat în CF, ridicând, în prealabil, excepţia inadmisibilităţii recursului faţă de dispoziţiile art. 292 C. proc. civ., recurenta invocând prima dată, direct în recurs, aspectul preţului derizoriu de cumpărare.
Examinând recursul reclamantei recurente prin prisma motivelor de nelegalitate invocate se constată că acesta nu este fondat.
Se constată, în acest sens, că în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului din litigiu, a cărui nulitate absolută s-a cerut, intimata vânzătoare avea calitatea de proprietar, dreptul său de proprietate fiind intabulat în CF, recurenta nedovedind contrariul prin probarea radierii din CF a menţionatului drept, sau a existenţei vreunei notări de interdicţie de vânzare, precum şi că intimata cumpărătoare a fost de bună credinţă la momentul încheierii contractului din litigiu câtă vreme înscrierile din CF îl ridicau pe vânzător ca proprietar, singura notare referindu-se la existenţa, pe faţada blocului, a unui bener publicitar al cărui conţinut nu este menţionat în CF, dar care în nici un mod nu poate sugera că tocmai apartamentul în cauză ar fi fost indisponibilizat la vânzare de către recurentă, cumpărătoarea neavând nici un mijloc ca, depunând diligenţe maxime, să cunoască eventualele raporturi contractuale stabilite de vânzător cu clienţii săi, între care şi recurenta, contractul dintre recurentă şi intimata vânzătoare nefiind menţionat în CF, iar intimata cumpărătoare făcând verificările suficiente şi necesare cu prilejul încheierii contractului în faţa notarului public, când vânzătorul a prezentat atât dovada calităţii sale de proprietar, prin extrasul de carte funciară, cât şi certificatul fiscal aferent.
Contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului din litigiu fiind încheiat cu un cumpărător de bună credinţă, care a cumpărat de la adevăratul proprietar potrivit certificatului de CF, iar recurenta nefăcând dovada că ea însăşi este proprietara menţionatului apartament, prin eventuale înscrieri anterioare în CF, nu se poate reţine ca incidentă nici o cauză de nulitate absolută a respectivului contract de vânzare-cumpărare, cauza actului juridic vizat nefiind o cauză ilicită cum pretinde recurenta.
Neîndeplinirea de către intimata vânzătoare a obligaţiilor ce-i reveneau din contractul încheiat cu recurenta reclamantă poate fi apreciată că evidenţiind reaua credinţă a intimatei, dar nu are efect asupra validităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu intimata cumpărătoare dovedit a fi fost de bună credinţă, în cauză nefiind dovedită conivenţa frauduloasă dintre intimate, preţul achitat de cumpărătoare nefiind nici acesta probat a fi fost derizoriu, câtă vreme acest aspect nu a făcut obiectul examinării, fiind, de altfel, invocat pentru prima dată în recurs şi urmând a nu fi cercetat faţă de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Constatându-se, astfel, că instanţa criticată a interpretat corect actul dedus judecăţii şi a pronunţat Decizia recurată cu corecta aplicare a legii, dându-se eficienţă dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul reclamantei împotriva deciziei menţionate urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul SC C.N.L.R. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 252 din 21 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2437/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2441/2010. Comercial → |
|---|
