ICCJ. Decizia nr. 2584/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2584/2010
Dosar nr. 3298/3/2008
Şedinţa publică de la 2 iulie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 46346/3/2007 reclamanta P.S. BUCUREŞTI a chemat în judecată pe pârâta SC V.S.C. SRL, solicitând instanţei să dispună următoarele:
- Constatarea rezilierii de drept a contractului de participare înregistrat sub nr. 1130 din 4 noiembrie 1998 având ca obiect construirea şi exploatarea de către părţile contractante a bazei sportive SC V.S.C. SRL situată în Bucureşti paralel adiacent străzii Gheorghe Petraşcu, sector 3.
- Obligarea pârâtei SC V.S.C. SRL, la eliberarea şi predarea bazei sportive ce face obiectul contractului menţionat către reclamanta.
- Obligarea pârâtei la plata sumei de 58.377,77 DOLARI S.U.A. reprezentând penalităţi de întârziere la plata cotelor de participare, calculate până la data de 6 martie 2007, sumă ce se va actualiza la data punerii în executare a hotărârii.
Pârâta SC V.S.C. SRL a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat ca în cazul în care se admite cererea principală să se dispună şi cu privire la partajarea investiţiei efectuate de SC V.S.C. SRL, potrivit regulilor de partaj ţinând cont de aportul adus de fiecare parte până la data încetării participării şi să se constate un drept de retenţie asupra investiţiei până la achitarea părţii la care va fi obligată reclamanta.
Prin sentinţa nr. 1507/2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IX a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Prin sentinţa nr. 6058/2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, în dosar nr. 3298/3/2008, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta P.S. BUCUREŞTI în contradictoriu cu pârâta SC V.S.C. SRL privind constatarea rezilierii contractului de asociere în participaţiune nr. 1130 din 4 noiembrie 1998 precum şi cererea de evacuare a pârâtei.
A fost admisă excepţia prescripţiei în ceea ce priveşte penalităţile aferente pentru perioada ianuarie 2001 – noiembrie 2004.
Au fost admise în parte pretenţiile privind penalităţile la cotele de participare achitate cu întârzieri de pârâtă, aceasta fiind obligată să achite reclamantei suma de 15.854,40 DOLARI S.U.A. reprezentând penalităţi aferente cotelor de profit din perioada 2004 – iunie 2006, calculate până la data de 6 martie 2007.
Ca urmare a respingerii cererii principale, a fost respinsă cererea reconvenţională, având în vedere caracterul subsidiar al acesteia.
Împotriva sentinţei evocate mai sus, a formulat apel reclamanta P.S. BUCUREŞTI, iar prin decizia comercială nr. 48 din 28 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost admis apelul, a fost schimbată în parte sentinţa nr. 6058/2009 în sensul că a fost constatat reziliat contractul de participare nr. 1130/1998 încheiat de P.S. BUCUREŞTI şi SC V.S.C. SRL, pârâta fiind obligată să elibereze şi să predea baza sportivă V.S.C. SRL situată în Bucureşti, parcul adiacent străzii Gheorghe Pătraşcu, sector 3.
Celelalte menţiuni ale sentinţei au fost menţinute.
În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut în raport de dispoziţiile art. 12 alin. (4) din contractul încheiat de părţi că intimata pârâtă a nesocotit în mod sistematic obligaţia de plată la termen a cotei de profit minim convenit prin contract, începând chiar cu anul 2001 când această obligaţie a luat naştere în raport de momentul punerii în exploatare a bazei sportive.
Dispoziţiile art. 12 alin. (4) din contract, devin incidente nu doar în cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată a cotei de profit minim, ci ori de câte ori această obligaţie nu a fost îndeplinită pe o perioadă mai mare de 3 luni, această ipoteză fiind confirmată de raportul de expertiză, care a semnalat întârzierea la plata mai mare de 3 luni începând chiar cu data scadenţei de 5 august 2001.
Promovarea cererii de chemare în judecată denotă fără echivoc intenţia creditoarei obligaţiei neîndeplinite în termenii contractuali de a solicita desfiinţarea contractului, cu daune interese, în condiţiile art. 1021 teza a II-a C. civ.
Ca atare, Curtea a apreciat ca fiind întemeiat şi capătul accesoriu privind obligaţia de predare a bunului adus în asociere, făcând aplicarea principiului de drept resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, iar în temeiul art. 969 C. civ., cu raportare la dispoziţiile art. 7 alin. (1) din contractul părţilor şi art. 480 C. civ., a fost admis capătul de cerere privind obligarea intimatei pârâte să elibereze şi să predea baza sportivă ce face obiectul contractului de participare.
Împotriva deciziei civile nr. 48/2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâta SC V.S.C. SRL, solicitând în principal să se modifice în tot decizia apelată şi să se respingă ca nefondat apelul formulat de P.S. BUCUREŞTI, menţinându-se sentinţa instanţei de fond.
În subsidiar se solicită casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanţa de apel în vederea soluţionării cererii reconvenţionale.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurenta critică decizia pentru nelegalitate arătând că înscrierea unor pacte comisorii exprese, cu excepţia pactului care repetă prevederile art. 1020 C. civ., numai face necesară intervenţia instanţei judecătoreşti. Dacă totuşi se apelează la instanţă, aceasta va putea face verificările în limitele clauzelor contractului. Deci, instanţa investită cu acţiune în rezilierea contractului de asociere în care este stipulat un pact comisoriu trebuie să analizeze care sunt obligaţiile pe care SC V.S.C. SRL trebuia să le îndeplinească în executarea contractului. Conform contractului, SC V.S.C. SRL avea obligaţia de a construi şi moderniza baza sportivă V.S.C. şi de a plăti lunar cota de profit. În contract au fost prevăzute obligaţii confuze, astfel încât sancţiunea se analizează pentru neîndeplinirea ambelor prestaţii, realizarea investiţiei şi plata cotei de profit.
Clauza prevăzută de art. 19 din contract poate fi cu uşurinţă calificată ca informă căci stipulează că efectele de drept ale rezilierii se produs în timp de 30 de zile.
Prin urmare, contractul de asociere instituie un pact comisoriu care dă posibilitatea părţii în culpă să notifice, intenţia de reziliere, invocându-şi propria culpă. În cuprinsul contractului există două dispoziţii contradictorii, reglementate de art. 12 şi 19, situaţie în care interpretarea contractului se va face în favoarea debitorului.
Pentru a interveni rezilierea contractului este necesară ca una din părţi să nu-şi fi executat obligaţiile dar SC V.S.C. SRL şi-a îndeplinit obligaţia de construire şi modernizare a bazei sportive, valoarea lucrărilor fiind în sumă de 1.323.132.266 lei adică 46.100 EURO conform raportului de expertiză.
Obligaţia privind plata cotei minime de profit nu a putut fi executată deoarece reclamanta nu a comunicat contul în care trebuia plătită suma datorată, astfel că reclamanta nu-şi poate invoca propria culpă în executarea cu întârziere a contractului.
Ca urmare, în mod greşit s-a dispus rezilierea contractului în condiţiile în care executarea cu întârziere a plăţii se datorează şi faptului că reclamanta nu a indicat contul corect, condiţiile rezilierii nefiind îndeplinite.
În subsidiar, se solicită casarea cu trimitere a deciziei recurate, întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat pe cererea reconvenţională, omiţând ca în baza efectului devolutiv al apelului să cerceteze în fond cererea reconvenţională, încălcând astfel dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cât şi art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O.
Intimata reclamantă, a formulat întâmpinare prin care a solicitat în esenţă respingerea recursului, ca nefundat, întrucât în cauză a intervenit rezilierea de drept a contractului conform dispoziţiilor art. 12 alin. (4) coroborat cu art. 19 alin. (3) din contract, din culpa societăţii recurate.
Cu privire la casarea deciziei se solicită respingerea cererii întrucât instanţa de apel s-a pronunţat în limitele cererii de apel, iar pe rolul Tribunalului Bucureşti se afla dosarul nr. 6645/3/2010 ce are ca obiect partajarea investiţiei, conform art. 14 din Contractul de Participare nr. 1130/1998.
Analizând sentinţa recurată, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat întrucât instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 969 şi 1021 C. com., în raport de clauzele contractului de asociere încheiat de părţi.
Este de necontestat că părţile au încheiat contractul de asociere în participaţiune, înregistrat sub nr. 1130/1998, având ca obiect construirea şi exploatarea unei baze sportive în suprafaţă de 1290 mp, situată în Bucureşti, parcul adiacent străzii Gheorghe Pătraşcu, sector 3. Recurenta pârâtă s-a angajat să construiască şi să modernizeze baza sportivă pe cheltuiala sa, în termen de 12 luni de la data obţinerii autorizaţiei de construcţie, iar ulterior, după punerea în funcţiune a bazei, să achite lunar intimatei reclamante un procent de 15,31 % din profitul net realizat dar nu mai puţin de 258 DOLARI S.U.A.
Este adevărat că recurenta reclamantă şi-a îndeplinit prima obligaţie contractuală privind realizarea şi modernizarea bazei sportive, potrivit autorizaţiei de construcţie nr. 146 din 14 martie 2001 şi procesul verbal de recepţie nr. 2 din 1 iunie 2004, valoarea totală a investiţiilor fiind stabilită prin expertiza efectuată în cauză la suma de 46.100 EURO, dar nu şi-a îndeplinit obligaţia de a plăti lunar un procent de 15,31 % din profitul net realizat dar nu mai puţin de 258 DOLARI S.U.A.
Potrivit art. 969 C. civ., „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Nu se poate susţine că instanţa de apel a încălcat principiul ce se desprinde din dispoziţiile art. 969 C. civ., în condiţiile în care a dat eficienţă clauzelor înserate de părţi în contract.
Clauzele prevăzute în contract, nu sunt clauze îndoielnice întrucât la art. 12 pct. 4 şi 5 părţile au prevăzut un pact comisoriu de gradul IV. Astfel „în cazul în care SC V.S.C. SRL nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin prezentul contract pe o perioadă mai are de 3 luni, contractul se reziliază. SC V.S.C. SRL îşi dă acordul pentru rezilierea de drept a contractului fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără alte formalităţi”. În condiţiile în care recurenta pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a cotei minime de profit, în mod corect s-a dat eficienţă pactului comisoriu prevăzut la art. 12 pct. 4 şi 5 din contract, aplicabilitatea acestei clauze nefiind condiţionată de neîndeplinirea cumulativă a celor două obligaţii stabilite prin contract în sarcina recurentei pârâte.
Apărarea recurentei în sensul că plata nu a fost făcută întrucât nu s-a indicat contul reclamantei este lipsită de temei, în condiţiile în care obligaţiile de plată nu au fost respectate sistematic chiar din anul 2001, fapt ce a dus la curgerea penalităţilor de întârziere, o parte din acestea fiind prescrise.
În temeiul art. 12 alin. (4) coroborat cu art. 19 alin. (3) din contractul de asociere, intimata reclamantă a notificat prin executorul judecătoresc la data de 11 iunie 2007 rezilierea de drept a contractului astfel încât nu se poate susţine că recurenta nu a beneficiat de termenul de 30 de zile invocat, acţiunea fiind promovată la data de 19 noiembrie 2007.
Părţile au prevăzut expres în contract, prin pactul comisoriu stabilit la art. 12 alin. (4) şi (5), rezoluţiunea contractului, instanţa de apel aplicând şi interpretând corect clauzele contractuale stabilite în condiţiile art. 969 C. civ., astfel că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este neîntemeiat.
Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu-şi găseşte incidenţă în speţa de faţă întrucât instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., demonstrând în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte părţi.
Recurenta prin invocarea dispoziţiilor art. 307 pct. 7 C. proc. civ., doreşte de fapt extinderea apelului şi soluţionarea cererii reconvenţionale în condiţiile în care în apel nu au fost formulate critici pe acest aspect iar recurenta nu a formulat apel sau cerere de aderare la apelul declarat de apelantă.
Este adevărat că apelul este o cale devolutivă, dar efectul devolutiv al apelului trebuie să ţină seama de două reguli, şi anume:
- tantum devolutum quantum appellatum
- tantum devolutum quantum indicatum.
Prima regulă decurge din principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil şi presupune analiza apelului de către instanţă numai în limitele cererii de apel, adică în limitele criticilor formulate. Ca atare, în cazul în care se formulează critici numai în privinţa anumitor capete de cerere, instanţa de apel va analiza hotărârea atacată numai cu privire la capetele de cerere criticate prin motivele de apel. Prin criticile formulate în apel, a fost vizată doar cererea principală a acţiunii, instanţa de apel verificând legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate în limitele criticilor formulate. Este adevărat că recurenta pârâtă a formulat o cerere reconvenţională, fila xx dosar fond, prin care s-a solicitat ca în cazul în care se admite cererea principală, instanţa să se pronunţe şi cu privire la partajarea investiţiilor aduse de SC V.S.C. SRL, dar această cerere face obiectul dosarului nr. 6645/3/2010 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, fără a se putea reţine autoritate de lucru judecat în raport de sentinţa nr. 6058/2009 pronunţată în dosar nr. 3298/3/2008, în condiţiile în care cererea reconvenţională nu a fost judecată, fiind respinsă ca urmare a respingerii acţiunii principale. Cererea reconvenţională a fost respinsă ca urmare a respingerii cererii principale, iar în apel instanţa de apel s-a pronunţat în limitele cererii de apel, ţinând cont de principiul disponibilităţii, partajarea bunurilor urmând a fi făcută pe o cale separată unde vor fi administrate probe, cale de altfel valorificată de recurentă în dosar nr. 6645/3/2010.
Prin casarea decizie cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea cererii reconvenţionale în apel ar lipsi recurenta de un grad de jurisdicţie în condiţiile în care cererea reconvenţională nu a fost analizată pe fond de către prima instanţă fiind respinsă doar în raport de respingerea cererii principale astfel cum s-a solicitat.
În consecinţă, nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. în condiţiile în care instanţa de apel s-a pronunţat în limitele criticilor formulate, ţinând cont de principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, pretenţiile recurentei, solicitate iniţial prin cererea reconvenţională, urmând a fi valorificate pe cale separată fără a fi reţinute dispoziţiile art. 1201 C. civ.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respinge recursul formulat de pârâta SC V.S.C. SRL BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 48 din 28 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de pârâta SC V.S.C. SRL BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 48 din 28 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2524/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 266/2010. Comercial → |
|---|
