ICCJ. Decizia nr. 2409/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2409/2010
Dosar nr. 49541/3/2008
Şedinţa de la 23 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Reclamanta SC A.F.C. SRL a chemat in judecata parata SC D.S. SRL, solicitând ca aceasta sa fie obligata la plata sumei de 30.000 EURO (118.491 lei) reprezentând comisionul cuvenit conform contractului de publicitate încheiat între părţi.
La termenul din data de 9 februarie 2009, reclamanta a precizat ca suma de 30.000 EURO pretinsa reprezintă 3/4 din totalul sumei rezultata din contract, cu titlul de comision, din care a fost dedusa suma de 10.000 EURO deja achitata de parata.
Prin sentinţa nr. 5808 din 13 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, se respinge, ca neîntemeiata, cererea formulata de reclamanta SC A.F.C. SRL şi se respinge, ca neîntemeiată, cererea paratei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecata.
Instanţa de fond a reţinut ca între reclamanta SC A.F.C. SRL, in calitate de Agenţie, şi parata SC D.S. SRL, in calitate de Client, a intervenit contractul cadru de publicitate nr. 011 din 24 ianuarie 2006 care a avut menirea de stabili bazele colaborării ulterioare.
Părţile au agreat in contractul cadru asupra unei proceduri de urmat, procedura care implica desfăşurarea de către Agenţie de activităţi si servicii in numele si pe seama clientului in vederea promovării produselor acestuia din urma. Toate activităţile si serviciile la care s-a angajat reclamanta Agenţie urmau a fi desfăşurate sub controlul strict al paratei.
Potrivit mecanismului asupra căruia părţile au căzut de acord, orice operaţiune pe care Agenţia urma sa o întreprindă reprezenta punerea in practica a unei comenzi ferme si concrete emise de Client.
Agenţia nu putea trece la executarea comenzii fără ca Clientul sp îşi fi dat avizul prealabil asupra operaţiunilor concrete pe care Agenţia urma sa le efectueze şi fără ca Clientul sa fi avizat in prealabil bugetul necesar fiecărei operaţiuni in parte.
Odată adusa la îndeplinire comanda, Agenţia era obligata sa emită facturi detaliate in cuprinsul cărora sa expună in mod analitic costurile operaţiunii si sa indice in mod distinct comisionul aferent fiecărei operaţiuni facturate.
În ceea ce priveşte comisionul general in suma de 59.000 EURO + TVA, părţile au agreat ca acesta să fie plătibil într-o singură transă, scadenta în termen de 15 zile de la data emiterii facturii de către Agenţie.
Emiterea facturii era importanta, in mecanismul desenat de părţi, din mai multe puncte de vedere.
Astfel, emiterea facturii conferea creanţei Agenţiei caracter exigibil, deoarece comisionul nu era datorat de Client decât după trecerea unui termen de 15 zile de la emiterea documentului fiscal.
În a doilea rând, emiterea facturii era esenţiala pentru determinarea câtimii exacte a sumei datorate de către Client, dat fiind ca ambele părţi sunt rezidente in România, iar plăţile intre rezidenţi nu se pot face decât in moneda naţionala (RON).
Având in vedere acest context, părţile au prevăzut ca suma datorata de Client cu titlul de comision, exprimata in cuprinsul contractului in EURO, sa fie plătibilă in lei prin luarea in calcul a cursului de schimb al BNR din ziua emiterii facturii.
Tribunalul constata, aşadar, ca reclamanta nu a parcurs procedura pe care părţile au agreat-o prin contract, ceea ce face ca suma pe care a pretins-o cu titlul de comision sa nu aibă caracterul unei creanţe lichide si exigibile.
Reclamanta va avea obligaţia de a respecta aceasta procedura, urmând ca instanţa de judecata eventual sesizata cu o cerere de obligare a paratei la plata comisionului sa verifice in ce măsura procedura obligatorie (art. 969 C. civ.) redactata de părţi a fost urmata.
Împotriva acestei soluţii reclamanta a declarat apel.
Prin decizia nr. 42 din 26 ianuarie 2010 pronunţată de CURTEA DE APEL BUCUREŞTI, secţia a v-a comercială, se respinge apelul formulat de apelanta reclamanta SC A.F.C. SRL, ca nefondat şi se dispune obligarea reclamantei la plata către intimată a sumei de 5.000 lei cheltuieli de judecată în apel.
Instanţa de apel, din examinarea încheierilor de şedinţă, a constat că pe parcursul judecăţii reclamanta a fost asistată de avocat, cererile de probatoriu formulate de aceasta au fost admise în totalitate, iar pârâta a invocat în cadrul concluziilor orale apărarea sa referitoare la emiterea unei facturi, apărare care putea fi combătută prin concluziile scrise pe care reclamanta era îndrituită să le depună la dosar în intervalul de timp 23 martie 2009 - 13 aprilie 2009.
Faptul că instanţa de fond nu a prezentat părţilor argumentele avute în vedere la pronunţarea soluţiei nu echivalează cu încălcarea principiilor enunţate în primul motiv de apel întrucât o astfel de expunere echivalează, în opinia curţii, cu o antepronunţare asupra cauzei, iar rolul activ al judecătorului nu se poate extinde la expunerea argumentelor care urmează a fi folosite în considerentele hotărârii.
Curtea a apreciat că instanţa de fond a procedat în mod corect la analiza clauzelor contractuale apreciate ca fiind pertinente pentru determinarea caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei, întrucât numai o creanţă care îndeplineşte aceste condiţii stabilite de art. 379 C. proc. civ., poate atrage urmărirea debitorului pentru plata acesteia.
În aceste condiţii, curtea constată că tribunalul nu a examinat o speţă teoretică, ci a analizat conţinutul concret al contractului care reprezintă legea părţilor şi în raport de clauzele căruia se apreciază dacă suma solicitată este sau nu datorată cu titlu de comision.
Referitor la cerinţa emiterii unei facturi reţinută de tribunal, se observă că reclamanta nu a administrat nici o dovadă în acest sens şi recunoaşte implicit că achitarea comisionului a fost condiţionată, pe parcursul derulării contractului, prin voinţa părţilor contractante, de emiterea în prealabil a unor facturi fiscale.
De altfel, conform contractului, achitarea comisionului urma a fi efectuată în termen de 15 zile de la emiterea documentului fiscal, astfel că, atât timp cât un astfel de document nu a fost emis, creanţa nu a devenit exigibilă.
Curtea a apreciat că, completarea motivelor de apel vizează conţinutul apărărilor prezentate de intimată prin concluziile scrise, apărări referitoare la anexele contractului şi la explicitarea sumelor datorate conform acestuia, care nu se regăsesc însă în considerentele sentinţei apelate.
Împotriva acestei soluţii reclamanta a declarat recurs prin care a solicitat admiterea recursului, casarea decizia atacate şi reţinerea cauzei spre rejudecare in fond si, ca urmare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulata, în sensul obligării intimatei la achitarea sumei de 30 000 euro cu titlu de comision.
Recurenta a invocat, în primul rând dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., considerând că, printre formele de procedura încălcate, la care se refera art. 105 alin. (2) C. proc. civ., se număra si nesocotirea principiilor fundamentale ale procesului civil: principiul dreptului la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 pct. l din C.E.D.O., prin art. 2l alin. (3) din Constituţia României si prin art. 10 din Legea nr. 304/2004. Un proces echitabil este acela care asigura respectarea principiilor fundamentale aplicabile procesului civil: principiul dreptului la apărare, principiul contradictorialităţii, principiul oralităţii. Recurenta apreciază că au fost încălcate aceste principii pentru că ea nu a cunoscut conţinutul concluziilor scrise depuse la dosar de către partea adversă.
Recurenta susţine, invocând art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.: că în mod greşit instanţa de apel a reţinut faptul ca s-a „procedat in mod corect asupra analizei clauzelor contractuale apreciate ca fiind pertinente pentru determinarea caracterului cert, lichid si exigibil al creanţei, întrucât numai o creanţa care îndeplineşte aceste condiţii stabilite de art. 379 C. proc. civ., poate atrage urmărirea debitorului pentru plata acesteia”.
- în acest fel, instanţa a schimbat temeiul juridic al cererii, din art. 969 – art. 970 C. civ., în O.U.G. nr. 119/2007, mutând centrul de greutate de pe dispoziţiile contractuale pe existenta unei facturi.
- in speţa deveneau aplicabile nu numai dispoziţiile art. 3 din contract, care face referire la o singura factura ce urma a fi emisa pentru achitarea comisionului, dar si cele ale art. 3.1. lit. b) şi art. 4.1. care fac vorbire despre facturi, care urmau a include alături de costuri si comisionul datorat noua.
- instanţa trebuia sa realizeze o corecta interpretare a tuturor clauzelor contractuale, care nu interziceau, ci, din contra, prevedeau posibilitatea încasării comisionului in transe, lucru care s-a şi întâmplat, astfel cum dovedeşte emiterea şi plata facturilor emise de societatea noastră, ca şi imputaţia asupra sumelor achitate, 10 000 euro fiind imputaţi asupra comisionului datorat.
- instanţa de apel a reţinut în mod greşit următoarele: „Referitor la cerinţa emiterii unei facturi reţinuta de tribunal, se poate observa ca apelanta însăşi invoca în motivele de apel ca o parte din comision a fost achitata cu ocazia unor facturi emise anterior, dar nu administrează nicio dovada în acest sens şi recunoaşte implicit ca achitarea comisionului a fost condiţionata, pe parcursul derulării contractului, prin voinţa pârtilor contractante, de emiterea in prealabil a unor facturi fiscale”.
- instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecaţii şi a aplicat greşit legea, analizând pretenţiile din prisma unui contract aflat in derulare si nu a unuia care a încetat
- datorita acestor circumstanţe, considera ca instanţa a denaturat actul juridic dedus judecaţii, contractul, a aplicat greşit legea si nu a ţinut cont de circumstanţele de fapt si de drept care asigura caracterul cert, lichid si exigibil al creanţei noastre.
Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente:
Cât priveşte prima critică, se va reţine că recurenta intimată indică drept forme de procedură, încălcate de către instanţa de apel, principii generale ale procesului civil, dar care au fost respectate în cauză, astfel că nu devin incidente dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Aşadar, principiul la un proces echitabil nu a fost încălcat în cauză. Din actele dosarului rezultă că ambele părţi au avut posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate pentru a-şi susţine poziţia şi niciuna dintre ele nu a fost defavorizată în raport cu cealaltă.
Nici dreptul la apărare nu a fost încălcat prin faptul că intimata pârâtă a depus concluzii scrise, dezvoltând susţinerile orale din faţa instanţei. Este un drept pe care această parte a înţeles să îl exercite conform art. 146 C. proc. civ., după închiderea dezbaterilor.
Nimic nu a împiedicat-o pe reclamantă să procedeze în acelaşi fel şi nu trebuie pierdut din vedere că, după încheierea dezbaterilor, singurul act de procedură care se mai comunică părţilor este hotărârea pronunţată. Părţile beneficiază de un drept la apărare până la încheierea dezbaterilor. Faza procedurală a deliberării este una secretă, conform art. 256 alin. (1) C. proc. civ., nefiind guvernată nici de principiul contradictorialităţii şi nici de cel al oralităţii. Concluziile scrise depuse de către părţi la dosar, după închiderea dezbaterilor, nu sunt mijloace de probă în cauză şi, în consecinţă, ele nu se comunică părţilor, ci numai instanţei într-un singur exemplar.
Nici criticile subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate pentru că argumentele recurentei sunt apărări de fond. Modul în care instanţele au interpretat clauzele contractuale nu echivalează cu schimbarea naturii sau înţelesului actului juridic dedus judecăţii. Actul juridic dedus judecăţii este contractul de publicitate, iar nu cererea de chemare în judecată, cum susţine recurenta. Împrejurarea că instanţa motivează soluţia pronunţată pe un alt temei juridic decât cel din cererea de chemare în judecată, nu înseamnă că a fost schimbată natura juridică a actului dedus judecăţii. Instanţa s-a pronunţat asupra unui contract de publicitate, adică exact asupra actului juridic dedus judecăţii de către reclamantă.
Recurenta a invocat tot nefondat şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dacă motivarea instanţelor nu este cea aşteptată de către reclamantă, nu înseamnă că instanţele au aplicat greşit legea. Dispoziţiile art. 969 şi art. 379 C. civ., se aplică tuturor contractelor, nu numai cererilor întemeiate pe dispoziţiile O.U.G. nr. 119/2007. Ele sunt norme cu caracter general aplicabile oricărei creanţe contractuale, indiferent dacă actul juridic este sau reglemantat şi printr-o lege specială. Reglementarea specială nu reia reglementarea de drept comun, ci numai o completează ori derogă de la aceasta. Contractul de publicitate nu poate fi în afara dispoziţiilor art. 969 sau 379 C. civ.
Pentru toate aceste considerente, conform art. 312 şi văzând art. 274 C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A.F.C. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 42 din 26 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, urmând a fi obligată reclamanta SC A.F.C. SRL Bucureşti la plata sumei de 5000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta SC D.S. SRL Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A.F.C. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 42 din 26 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Obligă reclamanta SC A.F.C. SRL Bucureşti la plata sumei de 5000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta SC D.S. SRL Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2010.
| ← Obligare la plata contravalorii produselor livrate | Rezilierea Contractului de vânzare - cumpărare autentificat la... → |
|---|
