ICCJ. Decizia nr. 2590/2010. Comercial. Acţiune în anularea hotărârilor arbitrale. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2590/2010
Dosar nr. 2023/2/2009
Şedinţa publică de la 2 iulie 2010
Asupra recursului de faţă :
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :
Circumstanţele cauzei.
Reclamanta P.E. prin acţiune arbitrală a solicitat obligarea pârâtelor SC T. SA Cluj Napoca şi F.T.H.A. Olanda la plata sumei de 60.000 euro la cursul oficial al Băncii Naţionale Române, cu titlu de preţ şi la plata dobânzii legale în sumă de 6.391,20 lei calculată pentru perioada aprilie 2006 - noiembrie 2007 calculată conform O.G. nr. 9/2000.
Litigiul a fost soluţionat de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional, care prin sentinţa nr. 208 din 31 octombrie 2008, a admis în parte acţiunea şi le-a obligat pe pârâte la plata sumei de 60.000 Euro în echivalent lei, la data plăţii dobânzii legale, calculată pe perioada cuprinsă între 11 iunie 2007 şi 30 noiembrie 2007 precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Arbitraj a reţinut că pârâta SC T. SA este în culpă pentru că nu şi-a îndeplinit obligaţia de a efectua studiul de bioechivalenţă a produsului F. şi că datorează plata în solidar a preţului precum şi a dobânzii aferente datoriei principale calculată începând cu data de 11 iunie 2007.
În esenţă, Curtea de Arbitraj a reţinut că între SC P. SRL, în care reclamanta este acţionar, şi U.M.F.I.H. din Cluj Napoca s-a încheiat contractul de cercetare din 23 iunie 2005 pentru realizarea unui studiu de bioechivalenţă, că reclamanta a predat pastilele necesare efectuării studiului, către SC T. SA, care a efectuat studiul şi l-a predat Agenţia Naţională a Medicamentului. Studiul de bioechivalenţă nu a fost însuşit de pârâta Agenţiei Naţionale a Medicamentului care a recomandat refacerea acestuia după dezvoltarea unei noi metode analitice de determinare. Tribunalul arbitral a apreciat că studiul nu este inechivalent, ci, că se impune perfecţionarea metodelor analitice folosite şi reformularea medicamentului testat astfel încât să fie echivalent farmaceutic cu medicamentul de referinţă. În final s-a stabilit că SC T. SA nu s-a conformat recomandării Agenţiei Naţionale a Medicamentului de a coopera cu reclamanta pentru realizarea unui studiu care să conducă la concluzia de bioechivalenţă sau lipsă de bioechivalenţă categorică. Curtea de Arbitraj a conchis că numai în condiţiile în care un astfel de studiu ar fi fost realizat iar concluziile acestuia ar fi fost confirmate de către Agenţia Naţională a Medicamentului fără nicio rezervă, se puteau considera îndeplinite obligaţiile SC T. SA de efectuare a unui studiu de bioechivalenţă corect din punct de vedere ştiinţific şi conform regulilor de bune practici ale Agenţiei Naţionale a Medicamentului. Numai îndeplinirea acestor condiţii erau de natură a justifica în ipoteza în care Agenţia Naţională a Medicamentului ar fi confirmat lipsa bioechivalenţei produselor, prematurul răspuns pe care pârâta SC T. SA l-a dat reclamantei în septembrie 2007 când a arătat că nu mai este interesată în achiziţionarea produsului.
Acţiunea în anulare.
Împotriva sentinţei arbitrale a formulat acţiune în anulare, pârâta SC T. SA Cluj prin care a invocat motivul prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. pentru a susţine că tribunalul arbitral a reţinut incorect starea de fapt referitoare la contractul de cercetare din 23 iunie 2005 care a fost încheiat între SC P. SRL şi U.M.F.I.H. din Cluj Napoca, că tribunalul a reţinut incorect faptul că pentru realizarea studiului de bioechivalenţă erau necesare doar 53 de zile şi tot greşit a interpretat contractul, trunchiat, subiectiv şi preferenţial în sensul că produsul F. - 100 mg ar fi fost bioechivalent chiar şi în cazul în care nu s-ar fi îndeplinit cerinţa de reformulare respectiv de reconcepere a unei alte formule farmaceutice de fabricaţie. Urmare acestei interpretări a fost greşit obligată la plata sumei de 60.000 euro către reclamanta-intimată cu toate că plata era condiţionată de autoritatea competentă a biovalenţei produselor.
Sentinţa Curţii de Apel Bucureşti.
Prin sentinţa nr. 149 din 2 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea în anulare formulată de SC T. SA apreciind că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 364 lit. i) C. proc. civ. Referindu-se la art. 970 alin. (2) C. civ., Curtea a reţinut că pârâta SC T. SA avea obligaţia de a dezvolta o nouă metodă de determinare, iar reclamanta de reformulare a medicamentului iar ordinea de desfăşurare a operaţiunilor trebuia să fie cea arătată de Agenţia Naţională a Medicamentului în recomandarea făcută, SC T. SA fiind singura care trebuia şi putea relua cercetările pentru efectuarea studiului de bioechivalenţă în condiţiile stabilite prin adresa care a infirmat rezultatele primului studiu.
Recursul. Motivele de recurs.
Împotriva Sentinţei comerciale nr. 149 din 2 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs SC T. SA prin care în temeiul art. 3641 şi 366-3661 C. proc. civ. a solicitat admiterea acţiunii în anulare, desfiinţarea sentinţei arbitrale, reţinerea cauzei spre rejudecare şi în fond respingerea acţiunii.
În argumentarea recursului SC T. SA a susţinut că s-au încălcat dispoziţiile imperative prevăzute de art. 969 C. civ. prin care se statuează puterea de lege a convenţiilor legal făcute. Recurenta a apreciat că deşi instanţa anterioară a reţinut corect faptul că acţiunea în anulare este restrictivă, nedevolutivă, care nu permite reexaminarea pe fond a litigiului, nu a trecut la verificarea aplicării de către Curtea de Arbitraj a dispoziţiilor devenite imperative pentru părţi. În continuare s-a reproşat instanţei de fond faptul că nu a verificat în mod concret respectarea de către Tribunalul Arbitral a prevederilor contractului de vânzare-cumpărare de părţi sociale încheiat la 2 august 2005 limitându-se la reproducerea în considerentele sentinţei a concluziilor Tribunalului Arbitral privind probatoriul administrat în cauză.
După ce a redat condiţiile cumulative care trebuiau îndeplinite pentru plata preţului cesiunii, recurenta a susţinut că admiterea acţiunii de către tribunalul arbitral nesocoteşte condiţia esenţială impusă în mod explicit prin contract aceea de a se face dovada de către intimata P.E. a bioechivalenţei celor două produse încălcându-se astfel înţelegerea părţilor.
Sub aspect probator, recurenta a arătat că intimata P.E. a recunoscut că este autoarea formulei de fabricaţie a celor două produse, cât şi faptul că nu le-a reformulat conform recomandărilor Agenţiei Naţionale a Medicamentului.
În opinia recurentei s-a nesocotit convenţia părţilor de către tribunalul arbitral prin care s-a convenit ca plata preţului produselor în litigiu să se facă numai dacă se dovedeşte că produsele respective sunt bioechivalente cu produsul original, or, această condiţie nu a fost îndeplinită.
Cu aceste argumente s-a solicitat admiterea recursului şi în fond respingerea acţiunii arbitrale.
Intimata P.E. a răspuns punctual la argumentele pe fond evocate în recurs, solicitând respingerea recursului.
Recursul este nefondat.
Precizări prealabile.
1. Acţiunea în anulare este un instrument juridic de realizare a unui control de legalitate asupra hotărârii arbitrale calificată ca fiind un act de jurisdicţie nestatală. Controlul judecătoresc se declanşează însă prin mijloacele procedurale puse la îndemână de art. 364 lit. a)-i) C. proc. civ.
2. Într-o primă etapă, a exercitării controlului, instanţa sesizată cu o acţiune în anulare trebuie să se limiteze la motivele de desfiinţare, caracterul restrictiv al acestei etape rezultând din alin. (1) al art. 364 C. proc. civ. prin care se dispune că hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai pentru motivele prevăzute expres la lit. a)-i).
3. Cea de-a doua etapă a judecării acţiunii în anulare după înlăturarea greşelilor de procedură pe care le vizează art. 364 lit. a)-i) C. proc. civ. se desprinde din dispoziţiile art. 366 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează judecata în fond în limitele convenţiei arbitrale, ceea ce presupune conservarea cadrului procesual existent la momentul pronunţării hotărârii arbitrale cu excepţia art. 364 lit. a) şi b), caz în care aceste limite nu au suport.
Valorificând aceste precizări, în raport de motivul de anulare invocat de recurentă, Înalta Curte observă că acţiunea în anulare a fost întemeiată pe prevederile art. 364 lit. i) C. proc. civ. prin care se dispune că hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare atunci când încalcă ordinea publică, bunele moravuri sau dispoziţii imperative ale legii.
Recurenta a pus în discuţie ultima ipoteză a art. 364 lit. i) C. proc. civ. prin trimiterea la art. 969 C. civ., din perspectiva acestei reglementări fiind pusă în valoare prin argumentele dezvoltate puterea de lege a convenţiilor legal făcute între părţile contractante. Curtea de Apel ca instanţă de anulare a stabilit că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 364 lit. i), după ce a examinat totuşi condiţiile cumulative (în alţi termeni) care trebuiau îndeplinite pentru plata preţului cesiunii stabilite prin convenţia semnată de părţi, confirmând analiza făcută prin hotărârea arbitrală, fără să dezvolte aspectele formale care trebuie urmărite în cazul în care se invocă acest motiv de desfiinţare. Cu referire la invocarea acestui motiv, Înalta Curte va reţine mai întâi că relaţiile contractuale dintre părţi sunt guvernate de principiul libertăţii de voinţă care vizează raporturi de drept privat de la care părţile pot deroga. În al doilea rând, nerespectarea prevederilor contractuale nu reprezintă o încălcare a normelor imperative ale legii aşa încât interpretarea contractului şi constatările tribunalului arbitral referitoare la acestea nu sunt supuse controlului judiciar pe calea acţiunii în anulare sub cuvânt că s-au încălcat dispoziţiile imperative ale legii.
În alte cuvinte, invocarea art. 969 C. civ. a fost doar un prilej de a se solicita în recurs reanalizarea fondului litigiului arbitral, criticile depăşind limitele în care se poate exercita controlul judecătoresc asupra hotărârii arbitrale din perspectiva lit. i) a motivului prevăzut de art. 364 C. proc. civ.
În consecinţă, critica evocată nu va fi reţinută, iar recursul potrivit art. 312 C. proc. civ., va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC T. SA Cluj Napoca împotriva Sentinţei comerciale nr. 149 din data de 2 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Obligă recurenta SC T. SA Cluj Napoca la plata sumei de 5.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei P.E., în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2589/2010. Comercial. Acţiune în anulare.... | ICCJ. Decizia nr. 2592/2010. Comercial. Acţiune în anularea... → |
|---|
