ICCJ. Decizia nr. 2606/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2606/2010
Dosar nr.678/1285/2009
Şedinţa publică din 6 iulie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Comercial Cluj, sub nr. 578/1285/2009, în data de 13 martie 2009 şi precizată în data de 27 aprilie 2009, reclamanţii M.A. şi T.C. au solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii SC I.T. SRL Dej, T.I. şi SC M.I. SRL Dej, instanţa să pronunţe o hotărâre prin care să dispună, în principal, rezoluţiunea Protocolului încheiat în data de 17 martie 2006 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestuia şi obligarea pârâtei SC I.T. SRL la plata sumei de 1.595.484,66 ron, reprezentând împrumuturi acordate şi nerambursate şi, în subsidiar, în cazul respingerii primului capăt de cerere, obligarea pârâtei SC I.T. SRL de a plăti reclamantului M.A. suma de 125.005,37 ron, reprezentând diferenţa de plată dintre suma de 965.942 ron la care s-a obligat prin Protocolul încheiat la data de 7 martie 2006 şi suma achitată, respectiv 840.936,63 ron, precum şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 65.043,35 ron, până la data de 28 februarie 2009, precum şi de la această dată până la data plăţii efective, urmând să se aplice dobânda legală şi, de asemenea, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, arătând, în esenţă, că în data de 20 martie 2006, între reclamanţi, în calitate de cedenţi şi pârâţii SC M.I. SRL şi T.I., în calitate de cesionari, a fost încheiat contractul de cesiune, atesta de Oficiul registrul comerţului de pe lângă Tribunalul Cluj, prin care, reclamanţii au cesionat pârâţilor, la valoarea nominală, părţile sociale pe care le deţineau la SC I.T. SRL; în data de 17 martie 2006, între aceleaşi părţi, s-a încheiat „Protocolul" prin care cesionarii s-au obligat să plătească cedenţilor suma de 965.942 ron, în 10 tranşe lunare, cu începere din martie până în decembrie 2006, până la data introducerii acţiunii, pârâta neîndeplinindu-şi, integral, această obligaţie, datorând diferenţa de 125.005,37 ron şi penalităţi de întârziere calculate la nivelul dobânzii legale în cuantum de 59.900,15 ron, până la data de 30 septembrie 2008.
Tribunalul Comercial Cluj, prin sentinţa comercială nr. 2290 din 5 iunie 2009, a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pârâta SC I.T. SRL să plătească reclamantului M.A. suma de 125.005,37 ron, preţ neachitat şi 65.053,35 ron, dobânzi comerciale legale, calculate până la data de 28 februarie 2009, dobânda ce urmează să curgă şi în continuare, calculată la valoarea debitului principal şi până la achitarea integrală a acestuia şi 5.048,17 ron, cheltuieli de judecată, reţinând, în esenţă, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 969 C. civ. şi ale art. 43 C. com., de asemenea, că, nici faptul că reclamanţii ar trebui să achite pârâtei SC I.T. SRL datoriile ulterioare încheierii „Protocolului" nu poate conduce la respingerea acţiunii, aceste noi pretenţii nefiind constatate printr-un titlu executoriu şi nefiind pretinse pe cale judecătorească, aşa încât nu poate opera nicio compensare între o creanţă exigibilă şi una care este lipsită de această calitate.
Curtea de Apel Cluj, prin Decizia nr. 177 din 23 noiembrie 2009, a admis apelul declarat de pârâta SC I.T. SRL, împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o, în sensul respingerii, în totalitate, a acţiunii şi a respins apelul declarat de reclamanţi, împotriva aceleiaşi hotărâri, reţinând, în esenţă, greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor referitoare la posibilitatea operării compensării, prima instanţă ignorând prevederile legale în materie fiscală, respectiv caracterul executoriu al titlului de creanţă, aplicând greşit dispoziţiile art. 85 alin. (1) lit. b) C. proCod Fiscal, ale art. 86 alin. (1) C. proCod Fiscal, precum şi cele ale art. 111 alin. (2), art. 141 alin. (2) şi art. 215 alin. (1) din acelaşi act normativ, Decizia de impunere emisă având caracter executoriu, iar introducerea contestaţiei pe cale administrativă nesuspendând executarea actului administrativ fiscal.
Împotriva deciziei pronunţate în apel au declarat recurs reclamanţii M.A. şi T.C., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 8, 9 C. proc. civ., arătând, în esenţă, că nu poate opera compensarea, Decizia de impunere fiscală privind obligaţiile suplimentare de plată ale intimatei – pârâte SC I.T. SRL, emisă în urma controlului fiscal, nefiind opozabilă recurenţilor- reclamanţi, acest titlu executoriu fiind al statului român împotriva intimatei – pârâte SC I.T. SRL, nu împotriva recurenţilor- reclamanţi M.A. şi T.C., cât timp societatea pârâtă menţionată nu are un titlu executoriu împotriva reclamanţilor, nu poate opera compensarea, Decizia de impunere fiscală nr. 386 din 29 iulie 2008 constituind titlu executoriu faţă de pârâtă şi neputând fi opusă reclamanţilor, aceasta ne cuprinzând vreo obligaţie de plată în sarcina acestora din urmă, sumele prevăzute în evocatul titlu executoriu reprezentând obligaţii certe, lichide şi exigibile ce incumbă societăţii pârâte şi care sunt datorate statului român, ce nu pot fi imputate recurenţilor- reclamanţi, instanţa nefiind învestită cu o asemenea cerere.
Recurenţii- reclamanţi au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului formulat de pârâta SC I.T. SRL şi admiterii apelului reclamanţilor, în sensul admiterii acţiunii, cu cheltuieli de judecată.
Recursul este fondat.
Este de observat că instanţa de apel a răsturnat soluţia dată de prima instanţă, considerând aplicabile, în pricina de faţă, dispoziţiile legale vizând operarea compensării.
Potrivit art. 1091 şi art. 1143 – art. 1153 C. civ., compensaţia este acel mod de stingere, specific obligaţiilor reciproce, în cadrul cărora aceleaşi persoane sunt, în acelaşi timp, creditor şi debitor una faţă de cealaltă, prin care obligaţiile se sting până la concurenţa celei mai mici.
În examinarea deciziei pronunţate în apel, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurenţi, este necesar a începe cu o sumară prezentare teoretică a noţiunii de compensare, întrucât, tocmai interpretarea acesteia a condus la negarea, de către instanţa de apel, a argumentelor ce au fundamentat sentinţa dată de prima instanţă.
Pornind de la clasificarea menţionatei noţiuni, compensaţia legală este acea formă care operează în temeiul legii, fără a fi nevoie se acordul părţilor sau de o hotărâre judecătorească, existenţa acesteia fiind legată de îndeplinirea următoarelor condiţii: - obligaţiile să fie reciproce, adică să existe între aceleaşi persoane, fiecare având atât calitatea de debitor cât şi calitatea de creditor; - creanţele să aibă ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani sau bunuri fungibile, conform art. 1145 C. civ., întrucât compensaţia legală nu este posibilă atunci când obiectul obligaţiei reciproce constă în bunuri certe sau bunuri de gen de specie diferită; - creanţele să fie certe, lichide şi exigibile, adică neîndoielnice, determinate în întinderea lor şi să fi ajuns la scadenţă; - compensaţia convenţională este acea formă de compensaţie care operează prin convenţia părţilor, atunci când nu sunt întrunite condiţiile compensaţiei legale; - compensaţia judecătorească este acea formă a compensaţiei care operează în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, pronunţată de instanţa de judecată la cererea unuia dintre creditorii reciproci, hotărâre prin care se dispune stingerea datoriilor până la concurenţa celei mai mici, în cazul compensaţiei judecătoreşti efectele se vor produce de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus compensarea.
Aşadar, în raport cu menţionatele aspecte generale, reglementate de Codul civil, se constată că, în adevăr, aşa cum au apreciat şi recurenţii, obligaţiile, în speţa de faţă, nu pot fi stinse prin compensaţie, cum, în mod greşit, a considerat instanţa de apel, deoarece: - Decizia de impunere fiscală constituie titlu executoriu pentru intimata – pârâtă SC I.T. SRL, actul administrativ fiscal neputând, astfel, a fi opozabil recurenţilor- reclamanţi, obligaţiile de plată cuprinse în acesta nevizând reclamanţii, ci, exclusiv, pârâta, urmare controlului fiscal efectuat; statul român, prin Administraţia Finanţelor Publice, emitentul acestui titlu executoriu, având calitatea de creditor, iar pârâta SC I.T. SRL, calitatea de debitor; creanţa certă, lichidă şi exigibilă se regăseşte în Decizia de impunere fiscală şi priveşte debitoarea SC I.T. SRL în raport cu creditorul statul român; cu referire la compensaţia convenţională, nici aceasta nu îşi găseşte aplicabilitatea în pricina de faţă, părţile litigante neapelând la o asemenea formă de stingere a obligaţiilor; referitor la posibilitatea de încetare a datoriilor prin compensare pe cale judecătorească, nici această formă nu este operantă, câtă vreme se constată lipsa unei cereri reconvenţionale ori a unei alte cereri în justiţie îndreptată de SC I.T. SRL, împotriva reclamanţilor din prezenta cauză, având ca obiect datoriile reciproce dintre părţi.
Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., urmează să admită recursul declarat în cauză de reclamanţii M.A. şi T.C., împotriva deciziei Curţii de Apel Cluj nr. 177 din 23 noiembrie 2009, pe care o modifică, în parte, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta- pârâtă SC I.T. SRL Dej, împotriva sentinţei Tribunalului Comercial Cluj nr. 2290 din 5 septembrie 2009, pe care o păstrează în tot, a menţinut restul dispoziţiilor deciziei şi a obligat intimaţii- pârâţi SC I.T. SRL Dej, T.I. şi SC M.I. SRL să plătească recurenţilor suma de 9.575,68 ron, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar.
Văzând şi cererea de cheltuieli de judecată formulată de recurenţii- reclamanţi, Înalta Curte, în temeiul art. 274 C. proc. civ., urmează să o admită şi să oblige intimaţii- pârâţi SC I.T. SRL Dej, T. I. şi SC M.I. SRL să plătească recurenţilor suma de 9.575,68 ron, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii M.A. şi T.C., împotriva deciziei Curţii de Apel Cluj nr. 177 din 23 noiembrie 2009, pe care o modifică, în parte, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta- pârâtă SC I.T. SRL Dej, împotriva sentinţei Tribunalului Comercial Cluj nr. 2290 din 5 septembrie 2009, pe care o păstrează în tot.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Obligă intimaţii- pârâţi SC I.T. SRL Dej, T.I. şi SC M.I. SRL să plătească recurenţilor suma de 9.575,68 ron, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2605/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2607/2010. Comercial → |
|---|
