ICCJ. Decizia nr. 2609/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2609/2010
Dosar nr.4106/105/2007
Şedinţa publică din 6 iulie 2010
Asupra recursului de faţă:
Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea adresată instanţei, reclamanta SC P.T.R. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, obligarea acesteia la plata sumei de 1.884.657.562 ron reprezentând prejudiciul creat de aceasta şi a sumei de 324.007,65 ron dobânda legală, aferentă prejudiciului.
Prin sentinţa nr. 127 din 21 aprilie 2009 Tribunalul Prahova, a admis acţiunea reclamantei şi a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 1.871.534,49 ron prejudiciu material, a sumei de 576.382,99 ron dobândă legală aferentă debitului pentru perioada 31 mai 2005 – 11 februarie 2009 şi la plata cheltuielilor de judecată constând în 31.007,53 ron taxă judiciară de timbru, 600 ron onorariu de expert şi 40.477,43 ron onorariu avocat.
În considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut că, în anul 2004 grupul SC P.T. Italia a hotărât realizarea unor investiţii în România, drept pentru care, filiala SC P.R.C.S. SA a procedat la achiziţionarea unui teren în suprafaţă de 394.558,51 m.p. situat în intravilanul Municipiului Slatina după ce, în prealabil, a efectuat investigaţii cu privire la teren conform certificatului de urbanism emis de Primăria Slatina, din care a rezultat că terenul îndeplinea condiţiile tehnice economice şi juridice pentru realizarea investiţiei.
Din cuprinsul certificatului de urbanism a rezultat că pârâta SC C. SA prin regionala Argeş a avizat favorabil lucrările de amenajare şi sistematizare a platformei, în sensul că acestea nu afectează sistemul naţional de transport ţiţei, gazolină, etan şi condensat.
S-a constatat că, ulterior, terenul a fost vândut reclamantei, urmând ca aceasta să efectueze investiţia însă, cu ocazia demarării lucrărilor, aceasta a constatat că terenul era subtraversat de o conductă magistrală de transport motorină, astfel că, pentru continuarea investiţiei au fost necesare lucrări de deviere a conductei ce au necesitat cheltuieli suplimentare.
Din ansamblul actelor normative invocate de reclamantă Ordonanţa Ministrului Industriei şi Resurselor nr. 371/2002, Ordonanţa Ministerului Economiei şi Comerţului nr. 47/2003, Legea petrolului nr. 238/2004 şi Legea nr. 350/2001 instanţa a reţinut că pârâta, în calitate de unic operator, avea obligaţia de a marca existenţa şi traseul conductei de motorină prin plăcuţe indicatoare, de a informa autorităţile locale despre existenţa şi traseul conductei şi de a acorda solicitantului avizului informaţiile necesare.
De asemenea, s-a considerat ca lipsit de relevanţă faptul că reclamanta s-a adresat greşit regionalei Argeş şi nu la sediul central al pârâtei apreciindu-se că obligaţia emitentului era de a pune la dispoziţia solicitantului toate informaţiile necesare, fiind de neeacceptat faptul că regionala ca şi structură pârâtei nu avea informaţii despre traseul conduitei de transport produse petroliere.
S-a mai reţinut că nerespectarea acestor obligaţii prin omisiune constituie fapte ilicite ce i-au creat prejudicii reclamantei, existând legătură de cauzalitate intre fapta ilicită şi prejudiciu.
Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 156 din 3 decembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, care a obligat apelanta la plata cheltuielilor de judecată de 18.346,23 ron.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut în raport de criticile invocate că natura litigiului nu este una de contencios administrativ, în condiţiile în care aceasta nu a înţeles să invoce nelegalitatea ori nulitatea avizului emis de SC C. SA.
S-a statuat că natura litigiului este comercială, fiind întemeiat pe prevederile art. 998 – art. 999 C. civ. prin care se invocă fapte culpabile ale pârâtei, săvârşite în calitate de operator al reţelelor, cu consecinţa emiterii unui aviz, dar de natură a o prejudicia pe pârâtă.
De asemenea, instanţa a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale, făcând trimitere la obligaţia operatorului de a marca traseele conductelor şi la obligaţia acestuia de informare.
S-a reţinut existenţa legăturii de cauzalitate şi că prejudiciul produs reiese din conţinutul expertizei şi este confirmată de întregul material probator, în condiţiile în care reclamanta a fost împiedicată a-şi desfăşura proiectul ca urmare a omisiunilor culpabile ale pârâtei.
Împotriva deciziei, pârâta SC C. SA a declarat recurs prin care a invocat următoarele critici:
1.Decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită şi cu încălcarea legii pentru următoarele motive:
- S-au încălcat prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. conform cu care instanţa de apel este obligată să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii.
Recurenta susţine că nu au fost analizate toate criticile invocate prin cererea de apel, cu excepţia celor ce au vizat natura litigiului şi a obligaţiei de a marca traseul conductelor ceea ce denotă că instanţa nu a intrat în cercetarea fondului, impunându-se casarea deciziei şi trimiterea spre rejudecare.
- În mod greşit s-a apreciat că natura juridică a litigiului este comercială, iar nu de contencios administrativ.
Recurenta susţine că, în situaţia în care nu se solicită anularea avizului instanţa trebuia să aibă în vedere, coroborând prevederile art. 1, art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, că despăgubirile pot fi cerute şi separat de anularea actului întrucât pentru pagubele derivate dintr-un act administrativ, litigiul are caracter de contencios administrativ, câtă vreme se invocă o vătămare, cauzată de o autoritate publică asimilată, printr-un act administrativ (avizul).
Consideră că susţinerea reclamantei potrivit căreia pagubele sale nu rezultă din acest act, ci dintr-o serie de delicte pretins săvârşite în emiterea actului este de natură a evita calificarea litigiului, care ar dezavantaja-o, iar întemeierea acţiunii pe dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ. nu leagă instanţa singura în măsură să identifice şi să aplice norma legală incidentă situaţiei de fapt deduse judecăţii.
Se invocă prevederile Legii nr. 554/2004, considerându-se că avizul este un act administrativ cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând ori stingând raporturile juridice.
- Reţinând în sarcina sa obligaţia de a marca existenţa şi traseul conductei s-au interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Ordinului nr. 371/2002 al Ministerului Industriei şi Resurselor, care prevăd că plăcuţele indicatoare trebuie să fie montate în acelaşi timp cu conducta, fără a se preciza cine trebuie să le monteze, mai ales că în cauză conducta s-a înfiinţat în anul 1981.
De altfel, susţine recurenta că această interpretare nici nu a fost analizată de instanţă şi nici critica privind inexistenţa obligaţiei imposibile.
Evocând în amănunt prevederile OG nr. 35/2004 şi OG nr. 37/2005, recurenta conchide că la data de 22 octombrie 2004, conductele nu se aflau în posesia sa (mai exact, printr-o coincidenţă i s-au predat chiar în ziua respectivă), deci nu-i revenea obligaţia de a instala plăcuţele de marcare.
- Instanţa de apel a analizat criticile sale privind prejudiciul, reţinând doar că acesta reiese din cuprinsul expertizei, recurenta reluând toate susţinerile din cadrul apelului cu privire la acest aspect.
- Instanţa de apel nu a analizat lipsa legăturii de cauzalitate, reţinându-se doar că legătura de cauzalitate rezultă din materialul probator.
Recurenta, reia şi în acest caz, susţinerea din cadrul cererii de apel.
- Reţinând întrunirea elementului răspunderii civile delictuale, instanţa nu analizat incidenţa cauzelor exoneratoare de răspundere ce au constat în culpa reclamantei pentru neinformarea asupra situaţiei terenului achiziţionat anterior proiectării şi culpa unor terţi ca de exemplu, Primăria Slatina şi Consiliul Judeţean Olt, care au fost informate despre existenţa şi traseul conductei de motorină în cauză.
Recurenta mai susţine că, reclamanta avea obligaţia de a se adresa SC C. SA pentru obţinerea avizului, aşa cum i s-a indicat în certificatul de urbanism, întrucât documentul eliberat de SC C. SA Reg. Argeş s-a avizat favorabil numai în ceea ce priveşte Sistemul Naţional de Transport Ţiţei, Gazolină, Etan şi Condensat şi nu putea cuprinde avizul negativ în privinţa conductei de motorină pentru că structura teritorială nu era competentă să emită un asemenea aviz şi nici nu era obligată să transmită documentaţia către structura centrală.
2. – Decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii pentru următoarele motive:
- Reţinând caracterul comercial al litigiului, instanţa de apel a arătat că nu avizul este acela care a generat producerea prejudiciului, ci un întreg complex de acte materiale, constând în omisiuni constatate prin aviz, deşi anterior se arătase contrariul, respectiv că: în aviz se materializează activitatea culpabilă a pârâtei; avizul, corect din punct de vedere administrativ a prejudiciat-o pe reclamantă.
- Referitor la obligaţia legală de a informa solicitantul cu privire la existenţa şi traseul conductei, Decizia cuprinde o singură fază ceea ce nu poate constitui o motivare.
- Un alt considerent de neînţeles este acela de la pag.10 – primul alineat – prin care se menţionează „ ne aflăm în faţa situaţiei faptice, generatoare de consecinţe, practic recunoscute de apelantă prin avizul emis".
- Hotărârea este nemotivată şi în ceea ce priveşte prejudiciul precum şi în privinţa legăturii de cauzalitate.
Prin întâmpinare, intimata SC P.T.R. SRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând Decizia atacată prin prisma motivelor de recurs, invocate Înalta Curte, constată că recursul este fondat în limitele şi pentru considerentele ce se vor arăta în limitele şi pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
- Se impune a se analiza cu prioritate motivul de recurs prin care se critică pretinsa apreciere greşită a naturii juridice a litigiului dedus judecăţii, calificare ce are drept consecinţă stabilirea instanţei competente.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 legea contenciosului administrativ, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ, competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Conform art. 2 lit. b) din aceeaşi lege, autoritatea publică este definită ca fiind orice organ de stat sau al unităţilor administrativ teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. De asemenea, se prevede că sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul legii, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Aceste două texte sunt evocate de recurentă ca şi temei în susţinerea caracterului contencios administrativ, al litigiului dedus judecăţii, temeiuri la care se adaugă argumentele expuse cu prilejul redării motivelor de recurs.
Raţionamentul şi argumentele recurentei în determinarea naturii litigiului ca fiind de contencios administrativ, sunt eronate pentru următoarele motive:
- vătămarea suferită de reclamantă şi respectiv prejudiciul pretins nu are drept cauză avizul, ci o serie de fapte pretins culpabile constând în omisiuni ale pârâtei în activitatea de elaborare a acestei operaţiuni administrative.
- actul în discuţie avizul din 12 noiembrie 2004 nu este un act administrativ, ci o operaţiune administrativă efectuată anterior emiterii actului administrativ (a certificatului de urbanism şi respectiv a autorizaţiei de construire).
- chiar dacă societatea pârâtă este asimilată autorităţii publice, fiind autorizată să presteze un serviciu public, pretinsa vătămare nu este consecinţa unui act administrativ nelegal.
- acţiunea în despăgubiri reglementată de legea contenciosului administrativ, poate, fie să fie alăturată acţiunii în anularea actului administrativ care a avut la bază operaţiunea administrativă, fie promovată separat însă numai cu condiţia obţinerii în prealabil a anulării în instanţă a actului administrativ.
Pentru aceste considerente, instanţa nu poate primi susţinerile recurentei, pe acest aspect, criticile fiind nefondate.
În ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se constată că sunt fondate, în ipoteza că motivarea instanţei de apel nu răspunde tuturor criticilor aduse hotărârii primei instanţe.
În concret, Înalta Curte, constată că instanţa apelului nu a analizat şi nu a răspuns criticilor formulate în apel ce au vizat îndeplinirea dispoziţiilor legale în materia răspunderii delictuale, cauza juridică ce a stat la baza demersului judiciar al reclamantei şi nici a pretinselor cauze exoneratoare de răspundere.
Cum, în recurs s-au reiterat criticile privind neîntrunirea tuturor condiţiilor necesare atragerii răspunderii întemeiate pe dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ., în lipsa unei analize a acestora, Decizia atacată este una arbitrară ce nu permite exercitarea controlului judiciar, situaţie ce echivalează cu soluţionarea procesului fără a se intra în cercetarea fondului, de natură a justifica casarea cu trimitere spre rejudecare conform prevederilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
Găsit ca fondat acest motiv de recurs ce atrage casarea deciziei atacate, instanţa constată că nu se mai impunea analizarea celorlalte motive de recurs ce vor fi avute în vedere ca apărări de către instanţa de apel.
Cu prilejul rejudecării, instanţa de apel va analiza şi va răspunde tuturor criticilor ce vizează condiţiile antrenării răspunderii delictuale, respectiv: existenţa prejudiciului, existenţa unei fapte ilicite, existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul.
În consecinţă, Înalta Curte, va admite recursul ca fondat cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC C. SA Ploieşti, împotriva deciziei Curţii de Apel Ploieşti nr. 156 din 3 decembrie 2009, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iulie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2608/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2613/2010. Comercial → |
|---|
