ICCJ. Decizia nr. 2698/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2698/2010
Dosar nr.2333/85/2007
Şedinţa publică din 14 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC A. SCM Sibiu, a chemat în judecată pe pârâta SC P.T. SRL, solicitând rezilierea contractului de închiriere pentru neplata chiriei timp de 3 luni, evacuarea pârâtei din spaţiu şi obligarea la cheltuieli de judecată.
Prin cerere reconvenţională pârâta a solicitat să se constate că imobilul închiriat a efectuat investiţii pentru care să se încuviinţeze un drept de retenţie iar reclamanta să fie obligată la cheltuieli de judecată.
Tribunalul Sibiu, prin sentinţa civilă, nr. 1483/C din 15 noiembrie 2005 a admis acţiunea, a dispus rezilierea contractului şi evacuarea pârâtei şi a respins cererea reconvenţională, obligând pe pârâtă la 344.000 RON cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut în esenţă că între părţi s-a încheiat un contract de închiriere care a încetat efectele la 1 octombrie 2002, dar care a continuat prin tacită relocaţiune până la data de 4 iunie 2002 când reclamanta a notificat concediul pentru neplata folosinţei spaţiului pe lunile martie 2003 – ianuarie 2004. Cererea reconvenţională a fost considerată nefondată întrucât pârâta nu a dovedit efectuarea lucrărilor pe bază de proiect şi cu autorizaţie de construcţie iar clauza contractuală exonera pe proprietar de plata cheltuielilor de reparaţii, amenajare, exploatare executate fără consimţământul său.
Curtea de Apel Alba Iulia, prin Decizia civilă, nr. 61/A din 7 aprilie 2006, a admis apelul pârâtei SC P.T. SRL, a desfiinţat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare.
Instanţa de apel a considerat că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere a acţiunii reconvenţionale precizate, nu a stabilit valoarea obiectului pentru timbrarea cererii şi nu a administrat complet probatoriul cu expertiză.
Recursul împotriva deciziei astfel pronunţate a fost respins, prin Decizia nr. 795 din 21 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă confirmând nepronunţarea asupra cererii precizate de pârâtă, prin care solicita valoarea investiţiilor efectuate din anul 1993.
Reluând judecata fondului, Tribunalul Sibiu a admis cererea de intervenţie accesorie a intervenientului C.A., administratorul societăţii pârâte, iar prin sentinţa civilă nr. 480/C din 26 martie 2009, a respins ca rămasă fără obiect acţiunea, a admis în parte cererea reconvenţională şi cererea de intervenţie accesorie şi a obligat pe reclamantă la plata sumei de 1.028.438 RON contravaloare lucrări, a constatat rămasă fără obiect cererea privind acordarea dreptului de retenţie şi a obligat pe reclamantă la 2.600 RON cheltuieli de judecată.
Tribunalul a reţinut în esenţă că prin contract de colaborare încheiat în anul 1993 pe o perioadă de 10 ani între pârâtă şi Cooperativa C., s-a prevăzut ca organizaţia cooperatistă că pună la dispoziţie spaţiul de 688,29 m.p., iar pârâta să plătească 10% din profitul lunar, contract care a fost completat prin acte adiţionale ce obligau proprietarul să realizeze lucrări de compartimentare instalaţii şi sisteme de ventilaţie şi încălzire.
S-a mai reţinut că reclamanta a preluat prin fuziune prin absorbţie drepturile şi obligaţiile cooperativei aşa încât lucrările efectuate de pârâtă, pentru care a existat autorizaţie de construcţie şi au fost evidenţiate în contabilitate, reprezintă un spor de valoare adus spaţiilor, pentru care pârâta va fi despăgubită.
Pe parcursul procesului termenul de locaţiune a expirat, iar pârâta a fost evacuată motiv ce a determinat instanţa de fond să constate că acţiunea principală a rămas fără obiect.
Prin Decizia comercială nr. 86/A din 23 octombrie 2009, Curtea de Apel Alba Iulia, a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 480/C din 26 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Sibiu, în sensul că a respins cererea reconvenţională şi cererea de intervenţie accesorie a menţinut celelalte dispoziţii şi a obligat pe pârâtă la 10.057,45 RON cheltuieli de judecată.
Instanţa de apel a reţinut că părţile au reglementat convenţional drepturile şi obligaţiile legate de efectuarea lucrărilor de amenajare a spaţiului comercial, stabilind că pârâta va suporta aceste cheltuieli, fără a le putea pretinde de la reclamantă, aşa încât temeiul acţiunii se găseşte în dispoziţiile art. 969 C. civ. şi nu în dispoziţiile art. 992, art. 994 şi art. 493 C. civ. cum greşit a reţinut instanţa de fond, iar valoarea investiţiilor nu mai apare relevantă.
Împotriva deciziei astfel pronunţate pârâta, prin lichidatorul judiciar I.C.I. şi intervenientul C.A.I. au declarat recurs.
Pârâta şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ. susţinând că instanţa de apel nu a analizat contractul de colaborare din 1993, protocolul din acelaşi an şi actul adiţional din 1994, prin care s-a stabilit ca reparaţiile curente şi capitale necesare să fie deduse venitul realizat de proprietar în baza contractului [art. 2 lit. e)] iar în cazul încetării contractului [art. 2 lit. e)] iar în cazul încetării contractului fiecare parte îşi va prelua bunurile cu care a participat la constituire (art. 5), confundând suportarea contravalorii lucrărilor de amenajare cu amortizarea acestora.
Mai susţine pârâta că prin contractul nu s-a adus nici o modificare contractului de colaborare, acesta având ca obiect un alt spaţiu pentru care nu s-a cerut restituirea sumelor investite.
Intervenientul şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel nu a analizat cele două contracte încheiate între părţi în anul 1993 şi 1997, primul având ca obiect spaţiul de producţie iar cel de-al doilea spaţiu de depozitare. Numai pentru spaţiul de producţie au fost cerute despăgubirile în raport de investiţiile făcute potrivit situaţiilor de lucrări şi proceselor verbale de recepţie, în temeiul art. 2 din contractul de colaborare în care se prevedea deducerea cheltuielilor din venituri realizat.
Mai susţine recurentul intervenient că instanţa de apel nu a ţinut cont nici de protocolul din 14 septembrie 1993 care îndreptăţea investitorul să amortizeze lucrările executate din activitatea proprie desfăşurată şi nici de prevederile art. 5 din contractul de colaborare care permitea pârâtei să îşi preia bunurile cu care a participat la colaborare în cazul încetării contractului.
În privinţa contractului de închiriere, recurentul intervenient susţine că acesta reprezintă o extindere pentru alte spaţii astfel încât instanţa de apel a analizat greşit clauzele celor două contracte şi probatoriul administrat.
O ultimă critică a deciziei atacate se referă la greşita înlăturare a temeiului de drept pentru care s-a solicitat admiterea cererii reconvenţionale, art. 992, art. 994 şi art. 494 alin. (3) C. civ., considerându-se că îmbogăţirea fără justă cauză reprezintă un fapt juridic licit care constă în mărirea patrimoniului unei persoane fără temei legitim, prin diminuarea patrimoniului unei alte persoane, dovedită prin rapoartele de expertiză tehnică.
Recursurile sunt nefondate şi vor fi respinse pentru considerentele ce se vor expune.
Raporturile juridice dintre reclamantă şi pârâtă au fost stabilite prin acordul lor de voinţă, manifestat în aparenţa sa (ca instrumentum) în cele două contracte încheiate. Însă temeiul juridic pe care pârâta şi intervenientul l-au invocat în cererea reconvenţională este greşit, aşa cum judicios a stabilit instanţa de apel.
Faptele juridice licite ca izvor de obligaţii pe care C. Civ. le numeşte a fi cvasicontracte se întemeiază într-adevăr pe prevederile art. 987 – art. 997 şi art. 1092 C. civ., însă raporturile juridice sunt născute în urma unor asemenea fapte stricto sensu, care produc efecte în virtutea legii, nu a voinţei părţilor, cum se întâmplă în cazul în care obligaţiile izvorăsc din contractul părţilor. De aceea critica deciziei atacate sub aspectul greşitei interpretări a prevederilor art. 992, art. 994 şi art. 493 C. civ. nu este întemeiată, drepturile şi obligaţiile rezultând din acordul de voinţă a cărui reglementare se găseşte în dispoziţiile art. 969 C. civ.
Neîntemeiat recurenţii apreciază că instanţa de apel a confundat dispoziţiile celor două contracte. Prin contractul de colaborare ale cărui efecte nu se confundă ce cele ale asocierii în participaţiune părţile au stabilit ca reparaţiile efectuate să fie deduse din venitul realizat de cooperativă, aşa încât fără a face vreo confuzie, instanţa de apel, judicios a considerat amortizarea investiţiilor, ţinând cont şi de protocolul încheiat la 14 septembrie 1993 prin care expres au prevăzut, în completarea art. 2 pct. 2 din contract, „amortizarea lucrărilor executate de către SC P.T. SRL".
Prevederile art. 5 din contractul de colaborare sunt nejustificat coroborate cu cele ale art. 493 C. civ., opunându-se acesteia chiar dispoziţiile art. 2 lit. c) menţionate mai sus. Proprietarul care a efectuat lucrări cu materiale străine este dator să plătească materiale, în condiţiile în care nu există un acord de voinţă prin care se stipulează o altă reglementare. De aceea prevederile art. 493 C. civ. nu sunt pertinente şi au fost înlăturate pe instanţa de apel.
În privinţa criticilor deciziei atacate prin recursul intervenientului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 C. proc. civ., recurentul nu motivează încălcarea vreuneia din formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii după cum nu motivează nici o motivare contradictorie sau străină de natura pricinii.
Cât priveşte pct. 6 al art. 304, atât timp cât cererea reconvenţională a fost respinsă, evocarea motivului este nepertinentă neputându-se afirma că s-a dat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.
Aşa fiind în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va respinge ca nefondate recursurile împotriva deciziei 86/A din 23 octombrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, şi faţă de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. având în vedere culpa procesuală a recurentelor le va obliga la cheltuieli de judecată în sumă de 6.664 RON aşa cum a fost dovedită.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de intervenientul C.A.I. şi pârâta SC P.T. SRL prin lichidator I.C. I. Sibiu împotriva deciziei nr. 86/A din 23 octombrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială.
Obligă recurentele să plătească intimatei – reclamante SC A. SCM Sibiu suma de 6.664 RON cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2615/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2702/2010. Comercial → |
|---|
