ICCJ. Decizia nr. 2702/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2702/2010
Dosar nr.7121/1/2008
Şedinţa publică din 14 septembrie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
Reclamanta SNP P. sucursala Argeş, a chemat în judecată pe pârâta SC A.R.A. SA Suc. Muntenia, solicitând ca în baza contractului de asigurare, să fie obligată la deschiderea dosarului de daună cu acceptare la plată pentru riscul nerambursării creditului sub formă de marfă în sumă de 2.218.380.000 RON, acordat SC G.M. SRL, poliţele de asigurare având beneficiar această ultimă societate comercială.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat introducerea în cauză a brokerului SC L.G.C. SRL ca reprezentant al reclamantei ce a semnat poliţele de asigurare cu scopul vădit de a acoperi lipsurile deja existente în gestiunea comisionarilor.
Tribunalul Argeş, prin sentinţa comercială, nr. 971/C din 6 iulie 2004, a admis acţiunea reclamantei, a obligat pe pârâtă la plata sumei de 2.409.616.250 RON despăgubiri cuvenite din contractul, a respins cererea de chemare în garanţie şi a obligat pe pârâtă la 102.000.000 RON cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin contractul de asigurare părţile au stabilit riscul concret care s-a şi produs, iar pentru plata despăgubirilor recunoscute de pârâtă, aceasta a condiţionat-o de încheierea contractelor de asigurare în următorii 3 ani. Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia nr. 266/A-C din 24 noiembrie 2004, a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentinţa atacată şi pe fond a respins acţiunea obligând pe reclamantă la 26.145.581 RON cheltuieli de judecată.
Curtea de apel a considerat că una dintre condiţiile angajării răspunderii contractuale a asigurătorului era prevăzută în art. II alin. (2) pct. a din contract prin care asiguratul trebuia să verifice condiţiile de solvabilitate a comisionarului SC G.M. SRL, adică raportul dintre active şi totalul pasivelor exigibile, obligaţie pe care nu a îndeplinit-o.
A mai reţinut Curtea de Apel că reclamanta nu a întocmit procesul- verbal de constatare a producerii riscului asigurat cum era prevăzut în art. VII alin. (3) ci s-a mulţumit cu actul încheiat între asigurător şi comisionarul SC M.B. SRL şi nici nu a întocmit în termen de 10 zile înştiinţarea scrisă despre producerea evenimentului.
Prin Decizia nr. 5556 din 18 noiembrie 2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul reclamantei, a casat Decizia nr. 266/2004 a Curţii de Apel Piteşti, şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, pe care a obligat-o să stabilească în concret raporturile dintre asigurător şi asigurat sub raportul riscului asigurat, producerii acestuia, înştiinţării asigurătorului în raport cu art. 19 din Legea nr. 136/1995 dar şi de înscrisurile prin care asigurătorul şi-a manifestat poziţia faţă de plata despăgubirilor.
Reluând judecata apelului, prin Decizia nr. 50/A-C din 17 mai 2006, Curtea de Apel Piteşti, a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentinţa atacată şi pe fond a respins acţiunea, considerând că pentru răspunderea asigurătorului în condiţiile art. II alin. (2) lit. a) asiguratul era obligat să verifice condiţiile de solvabilitate a comisionarului, să înştiinţeze pe asigurător în termen de 10 zile de la producerea riscului printr-un proces - verbal de constatare, obligaţie neîndeplinită şi care dă dreptul refuzului plăţii indemnizaţiei.
Instanţa supremă, prin Decizia nr. 1430 din 20 iunie 2007 admite recursul reclamantei, casează Decizia nr. 50/A-C din 17 mai 2006 şi trimite cauza spre rejudecare constatând că instanţa de apel nu a avut în vedere motivele care au condus la prima casare cu trimitere referitoare la stabilirea raporturilor concrete între părţi, a manifestării de voinţă a asigurătorului prin adresele de la filele şi ale dosarului de fond dar şi în raport cu art. 19 din Legea nr. 136/1995.
Prin Decizia nr. 81/A-C din 29 iunie 2007, Curtea de Apel, a pronunţat aceeaşi soluţie de admitere a apelului pârâtei şi pe fond de respingere a acţiunii, considerând că procesul - verbal nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 136/1995 şi contravine prevederilor contractuale de la art. VII alin. (3) lit. a) şi b), cu atât mai mult cu cât nu constată întinderea pagubei. A mai reţinut instanţa de apel că reclamanta nu a făcut dovada producerii riscului asigurat şi nici nu a înştiinţat despre aceasta.
Prin Decizia nr. 129 din 23 ianuarie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a casat Decizia nr. 81/AC din 29 iunie 2007 a Curţii de Apel Piteşti, şi a trimis cauza spre rejudecare întrucât aceeaşi judecători care au pronunţat în apel Decizia nr. 50/A-C din 17 mai 2007, au pronunţat şi Decizia nr. 81/A-C din 29 iunie 2007, iar potrivit dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau recurs şi nici în caz de rejudecare după casare.
Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia nr. 72/A-C din 27 iunie 2008, a respins ca nefondat apelul pârâtei.
S-a reţinut că reclamanta a verificat condiţiile de solvabilitate a comisionarei SC G.M. SRL în sensul că aceasta deţine spaţii de depozitare şi autovehicule proprii pentru transportul buteliilor, are experienţă în domeniu, iar cifra de afaceri de 1.192.888.000 RON la finele anului 2000. Existenţa unor pierderi datorate riscurilor petrecute înainte de intrarea în vigoare a poliţei de asigurare a fost considerată de instanţa de apel nedovedită, în raport cu procesul verbal de predare-primire, iar relaţiile dintre reclamantă şi comisionară afectate de refuzul comisionarei de a restitui contravaloarea mărfurilor primite, antamează răspunderea asigurătorului, care de altfel a acceptat plata la data de 10 septembrie 2002.
A mai reţinut instanţa de apel că nu sunt incidente prevederile art. 19 din Legea nr. 136/1995 întrucât cauza riscului asigurat era cunoscută şi consta în refuzul comisionarei de a restitui marfa, după rezilierea contractului, iar întinderea pagubei era reprezentată de numărul de butelii menţionate în procesul-verbal.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, pârâta a declarat recurs întrucât pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine că instanţa de apel nu a răspuns celor patru motive de apel, relative la încălcarea normelor de procedură cu privire la admisibilitatea probelor nesocotind dispoziţiile art. 167 şi urm. şi art. 138 şi urm. C. proc. civ., la interpretarea clauzei contractuale privind obligaţia asiguratului de a verifica solvabilitatea comisionarului şi a intenţiei reclamantei de a acoperi prejudiciul.
Astfel, recurenta apreciază că instanţa de apel nu şi-a îndeplinit atribuţia sa jurisdicţională de a cerceta sub toate aspectele hotărârea instanţei de fond şi nu numai criticile aduse sentinţei atacate, obligaţie prescrisă de art. 292, art. 129 şi art. 298 C. proc. civ., iar prin limitarea verificării a modificat obiectul cererii de chemare în judecată. Unul dintre contractele de asigurare a fost încheiat ulterior rezilierii contractului de comision iar instanţa contrar voinţei reclamantei, care nu şi-a precizat în acest sens acţiunea, a considerat efectele produse anterior contractului.
Mai susţine recurenta că instanţa l-a exonerat pe asigurat de răspunderea stabilită în art. 23 din Legea nr. 136/1995, neţinând cont de perioada lungă de timp scursă până la înştiinţarea asigurătorului, de producerea şi constatarea daunei. Conform clauzei contractuale sarcina probei producerii riscului asigurat revenea reclamantei, însă niciuna dintre instanţe nu a stabilit data producerii riscului asigurat pentru care pârâta a fost obligată la daune în afara cadrului legal stabilit de reclamantă care prin acţiune a solicitat deschiderea dosarului de daune cu acceptarea la plată pentru începerea procedurii de despăgubire. Dosarul de daune nu s-a încheiat şi nu se putea încheia în lipsa documentelor prevăzute în cap.VII din contract şi art. 19 din Legea nr. 136/1995.
Pe cale de excepţie, recurenta a solicitat să se constate lipsa capacităţii de folosinţă a reclamantei fapt ce determină nulitatea acţiunii.
Asupra excepţiei invocate, instanţa urmează a o respinge pentru următoarele considerente.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice constă în aptitudinea sa de a avea drepturi şi obligaţii în raport cu scopul pentru care a fost înfiinţată.
Sucursala Piteşti a fost autorizată prin Decizia nr. 56/1997 a SNP P. să fie reprezentată în faţa instanţelor judecătoreşti prin organele proprii, delegându-se în acest mod exerciţiul puterilor societăţii mamă.
Astfel, sucursala acţionează în numele şi pe seama societăţii care a înfiinţat-o, iar radierea ei nu pune în discuţie capacitatea persoanei juridice care-şi continuă existenţa şi confirmă în nume propriu asumarea drepturilor şi obligaţiilor.
În privinţa recursului, acesta este nefondat şi va fi respins:
Prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., statuează asupra casării hotărârii atacate când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, manifestând astfel un exces de putere sau altfel spus o imixtiune a judecătorului în atribuţiile puterii legislative sau executive. Niciunul dintre motivele de recurs dezvoltate de recurentă nu relevă intervenţia instanţei în atributele altei puteri ale statului. Stabilirea datei încheierii unui contract, contrar voinţei uneia dintre părţi sau fără ca reclamanta să-şi precizeze acţiunea, poate cel mult să facă obiectul interpretării voinţei interne a părţilor (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) nicidecum al depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti. În competenţa instanţelor de judecată, legiuitorul a atribuit şi interpretarea actelor şi faptelor juridice prin care sunt stabilite situaţiile de fapt şi de drept ale raportului juridic dedus judecăţii.
Încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii evocate ca o altă critică a deciziei atacate, nu relevă măsura în care vreun act de procedură al instanţei încalcă ordinea publică ori nu respectă unul dintre principiile generale de drept procesual, aşa încât el apare ca nefondat.
În ce priveşte încălcarea de către instanţă a principiului disponibilităţii în sensul că s-a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, se constată că reclamanta, prin acţiune, a solicitat deschiderea dosarului de daună cu acceptarea la plată motivat de faptul că pârâta şi-a manifestat voinţa de plată propunând eşalonarea plăţii prin lichidarea dosarelor de daună în sistem de compensare a primelor de asigurare la noile contracte de asigurare. Pe de altă parte critica este formulată pentru prima dată în calea de atac a recursului şi nu este un motiv de ordine publică.
Critica apare speculativă având în vedere demersurile anterioare chemării în judecată, dar şi stabilirea taxei de timbru eferentă pretenţiilor invocate şi nu în cuantum fix caracteristic acţiunii având ca obiect obligaţia de a face, înţelegând prin aceasta că „acceptarea la plată" reprezintă daunele solicitate.
Este neîntemeiată evocarea prevederilor art. 138 şi art. 167 C. proc. civ. relative la încălcarea formelor de procedură privind administrarea probelor. Textele de lege enunţate au drept scop accelerarea judecăţii, însă, în acelaşi timp şi nevoia de administrare a probelor la care judecătorii sunt datori să stăruie, pentru a preveni orice greşeală, este în egală măsură obligatorie pentru aflarea adevărului.
În privinţa greşitei interpretări a clauzelor privind verificarea solvabilităţii comisioanelor, este de reţinut că odată cu încheierea contractelor (noiembrie 2000), reclamanta a solicitat ORC Teleorman certificate contestatoare şi a verificat atât potenţialul uman şi material care să asigure depozitarea materialelor cât şi cifra de afaceri a fiecărui comisionar.
De altfel la data de 4 decembrie 2000 s-a încheiat procesul verbal de predare – primire prin care atestă primirea de către societate a bunurilor conform contractului. Faptul că între reclamantă şi societăţile comisionare a fost reziliat contractul pentru nerespectarea de către comisionare a clauzelor contractuale, cu consecinţa refuzului de a restitui valoarea mărfurilor primite, a determinat activarea contractului de asigurare al cărui obiect era chiar acela de a „asigura riscul de neplată a contravalorii stelajelor buteliilor şi încărcăturilor G.P.L.".
În aceeaşi măsură avizul favorabil dat prin adresa din 8 aprilie 2002 a pârâtei – recurente, pentru plata daunelor, chiar condiţionată de încheierea unui nou contract, precum şi corespondenţa înregistrată, reclamanta, confirmă voinţa acesteia de plată a daunelor, fără a fi invocate prevederile contractuale art. VII lit. a) şi b). Mai mult convenţia nu prevedea ca termen de 10 zile de înştiinţare a asigurătorului decât situaţia în care comisionarul nu acceptă acoperirea prejudiciului.
Nefondată este şi susţinerea potrivit căreia hotărârile instanţelor de fond nu fac trimitere la actele care dovedesc dauna. Instanţa de apel a examinat procesele verbale şi din , prin care a fost stabilită existenţa şi întinderea daunei şi corespondenţa dintre părţi finalizată prin adresa pârâtei, concluzionând asupra refuzului nejustificat de plată. Din această perspectivă, evocarea prevederilor art. 23 din Legea nr. 36/1995 şi ale cap.VIII nu sunt pertinente, producerea riscului asigurat fiind însăşi refuzul comisionarelor de a restitui bunurile, consemnat în procesul verbal.
Apare subiectivă şi evocarea lipsei condiţiilor răspunderii pentru producerea riscului anterior încheierii contractului, faţă de situaţia că pentru a se asigura riscul de neplată şi pentru bunuri, contractul de asigurare s-a încheiat pentru o perioadă de un an, iar procesul verbal de constatare a prejudiciului a fost încheiat.
În aceeaşi măsură argumentele neîndeplinirii în termen a obligaţiilor prevăzute de Cap.VII şi art. 19 din Legea nr. 136/1995 nu sunt fondate. Între părţi a existat o corespondenţă pe o perioadă lungă de timp, ajungându-se la data de 8 aprilie 2002 la stabilirea modalităţilor de plată aşa încât susţinerea nu se regăseşte în principiile de drept, etică şi echitate.
Cu privire la rolul activ al judecătorului şi caracterul devolutiv al apelului este de menţionat că instanţa a cărei decizie este atacată prin prezentul recurs a fost învestitiă prin Decizia de casare, prin care instanţa de control judiciar a dat îndrumări obligatorii instanţei de trimitere.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va respinge ca nefondată excepţia lipsei capacităţii de folosinţă invocată de recurentă şi ca nefondat recursul împotriva deciziei 72/A-C din 27 iunie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia capacităţii de folosinţă invocată de recurenta pârâtă.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC A.R.A. SA sucursala Muntenia Piteşti împotriva deciziei nr. 72/A-C din 27 iunie 2008 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2698/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2703/2010. Comercial → |
|---|
