ICCJ. Decizia nr. 2703/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2703/2010
Dosar nr.9726/3/2008
Şedinţa publică din 14 septembrie 2010
Deliberând asupra recursului comercial de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 14060 din 18 decembrie 2008 judecătorul fondului din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta M.I.S. în contradictoriu cu pârâta SC U.V.I.G. SA şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 100.000 RON, despăgubiri materiale şi morale.
În considerentele sentinţei, judecătorul fondului a reţinut că la data de 18 decembrie 2005 s-a produs un accident de circulaţie în care au fost implicate autoturisme, în urma căruia şoferii celor două autoturisme au decedat, reclamanta suferind multiple fracturi la maxilar, şold, bazin, cap şi picioare. În urma cercetărilor efectuate de organele de poliţie s-a stabilit că vinovat de producerea accidentului a fost şoferul autoturismului 1, reclamanta aflându-se în autoturismul 2. Ca urmare a decesului şoferului vinovat de producerea accidentului, Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara, a emis rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale. Reclamanta a formulat acţiunea solicitând obligarea pârâtei la plata sumelor de 50.015,41 Euro, daune materiale şi 75.000 Euro daune morale.
Pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie respinsă de judecător, în şedinţa publică din data de 29 mai 2008, fiind reţinut că nu este aplicabil termenul de prescripţie de 2 ani reglementat de art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, acest text fiind aplicabil exclusiv raporturilor ce izvorăsc din asigurare; s-a apreciat, în consecinţă, că este aplicabil termenul de prescripţie general de 3 ani.
Pe fondul cauzei s-a mai reţinut că la data producerii accidentului pentru autoturism era în vigoare poliţa de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto, încheiată cu societatea pârâtă, daunele materiale şi morale urmând a fi suportate de pârâtă. S-a apreciat că suma maximă ce poate fi acordată de pârâtă – asigurător de răspundere civilă este 100.000 RON, în raport de Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 3108/2004, potrivit căruia aceasta este suma maximă ce poate fi acordată. A fost înlăturată susţinerea reclamantei în sensul că ar trebui aplicate prevederile Ordinului CSA nr. 3116/2005, acest act normativ intrând în vigoare de la data aderării României la Uniunea Europeană, prevederile sale fiind aplicabile doar în cazul accidentelor produse de la acea dată, iar nu cererilor formulate după acel moment.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta M.I.S., aceasta solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată în totalitate. Reclamanta a criticat sentinţa de fond din perspectiva greşitei interpretări a dispoziţiilor legale aplicabile în materie. Prin Decizia comercială nr. 451 din 4 noiembrie 2009, completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins apelul declarat de reclamantă, cu următoarele considerente: s-a reţinut că faptul ilicit cauzator de prejudicii în persoana reclamantei, săvârşit cu vinovăţie de către şoferul Ş.A.N. (posesor al poliţei de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto din 1 iunie 2005, încheiată cu societatea pârâtă) s-a petrecut în data de 18 decembrie 2005. În consecinţă, limita maximă de despăgubire ce poate fi acordată reclamantei este de 100.000 RON, astfel cum aceasta era reglementată de Ordinul CSA nr. 3108/2004, în vigoare la data producerii accidentului. S-a mai reţinut că reclamanta nu a precizat în faţa primei instanţe şi nici în apel care au fost prejudiciile suferite în decursul anilor 2006 şi 2007, pentru a se verifica incidenţa altor cuantumuri de despăgubiri.
Împotriva deciziei de apel reclamanta a formulat recurs, solicitând admiterea căii de atac şi modificarea deciziei de apel şi a hotărârii de primă instanţă, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
Reclamanta a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C.proc. civ., criticând Decizia de apel sub aspectul greşitei aplicări a legii, sub următoarele aspecte: neluarea în considerare, la stabilirea prevederilor legale aplicabile în cauză, a faptului că prejudiciul nu s-a produs integral la momentul producerii accidentului, ci treptat, pe parcursul anilor 2006 şi 2007, astfel că limita maximă de despăgubire trebuie evaluată din punctul de vedere al actelor normative aferente acestor ani; din acesta perspectivă, reclamanta a arătat că a dovedit prin actele aflate la dosar producerea prejudiciului pe parcursul anilor 2006 şi 2007 şi a invocat prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995 ce prevăd că despăgubirile se acordă în conformitate cu legislaţia română în vigoare şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind ca fiind legală Decizia de apel, în considerarea aplicabilităţii Ordinului CSA nr. 3108/2004; mai arată că nu este aplicabilă prevederea art. 49 din Legea nr. 136/1995, acest text reglementând modul de despăgubire în cazul accidentelor petrecute pe teritoriul altor state, membre ale Uniunii Europene.
Nu au fost administrate probe noi în această fază procesuală.
Analizându-se actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi de apărările invocate, se apreciază că recursul nu este fondat.
Astfel, potrivit art. 43 din Legea nr. 136/1995, despăgubirea se stabileşte şi se efectuează în baza asigurării valabile la data producerii accidentului.
De asemenea, potrivit art. 49 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, (…) şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare.
Totodată, art. 53 din lege prevede că prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor conform legii se stabilesc: aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, limitele teritoriale de acoperire, nivelul despăgubirilor (…).
În baza abilitării legale, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor emite Ordine, prin care stabileşte, printre altele condiţiile de plată a despăgubirilor, precum şi limita maximă a acestora. În acest context a fost adoptat şi Ordinul CSA nr. 3108/2004, prin art. 7 alin. (1) stipulându-se că în unul şi acelaşi accident produs pe teritoriul României, indiferent de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubelor, asigurătorul acordă despăgubiri, în limitele de despăgubire valabile la data producerii accidentului. Se cuvine subliniat că o astfel de prevedere există şi în ordinele ulterioare adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, făcându-se trimitere pentru limita maximă a despăgubirilor ce pot fi acordate la nivelul maxim stabilit de lege la data producerii accidentului.
Din coroborarea textelor legale menţionate, rezultă că legiuitorul a raportat limita maximă de despăgubire nu la nivelul adoptat la momentul apariţiei prejudiciului, ci la momentul producerii accidentului, neavând relevanţă, deci, din perspectiva despăgubirii maxime ce poate fi acordată faptul că prejudiciul ar fi fost produs pe parcursul mai multor ani. Legiuitorul a stabilit că această limită de despăgubire este raportată la limita stabilită prin ordinul CSA la data producerii accidentului.
Soluţia adoptată de legiuitor a avut în vedere în principal faptul că asigurătorul este obligat pentru prejudiciile cauzate de asiguratul său în baza unei poliţe de asigurare obligatorie de răspundere civilă a cărei valabilitate este de 1 an. Or, limita de despăgubire maximă, este stabilită, de regulă, tot cu aplicabilitate anuală. Considerentul avut în vedere vizează faptul că răspunderea asigurătorului nu poate fi extinsă peste limita de valabilitate a poliţei, în baza căreia urmează să despăgubească pe cel prejudiciat de faptul ilicit al asiguratului său.
Pe cale de consecinţă, nu poate fi reţinută critica reclamantei referitoare la faptul că prejudiciul ar fi fost extins pe parcursul mai multor ani, întrucât, aşa cum s-a menţionat deja, asigurătorul nu poate răspunde decât în baza unei poliţe de asigurare valabile şi doar pentru perioada pentru care a fost încheiată respectiva poliţă. Or, reclamanta susţine că i se cuvin despăgubiri în conformitate cu limitele maxime stabilite la nivelul anilor 2006 şi 2007, motivat de producerea prejudiciului în cursul acestor ani. Însă, pârâta nu mai poate avea această obligaţie de plată raportat la anii 2006 şi 2007, în condiţiile în care răspunderea sa are la bază poliţa cu valabilitate limitată la un an, încheiată la nivelul anului 2005.
Pentru considerentele reţinute, şi constatând că Decizia pronunţată de completul de apel este legală, în temeiul art. 312 C.proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.I.S. împotriva deciziei nr. 451 din 4 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2702/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2713/2010. Comercial → |
|---|
