ICCJ. Decizia nr. 2699/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2699/2010
Dosar nr. 7911/62/2007
Şedinţa publică din 14 septembrie 2010
Deliberând asupra recursurilor comerciale de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1423/C din 1 iulie 2008, pronunţată în dosarul nr. 7911/62/2007, judecătorul fondului din cadrul Tribunalului Braşov a respins excepţiile prematurităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive şi a respins, totodată, ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC P. SRL Braşov în contradictoriu cu pârâtele RA D.E.F.R.F. şi M.C.C.
În considerentele sentinţei, judecătorul fondului a reţinut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la încheierea contractului de vânzare cumpărare pentru imobilul situat în județul Constanţa, motivat de faptul că între reclamantă şi pârâta RA D.E.F.R.F. s-a încheiat contractul de asociere în participaţiune cu privire la cinematograful D., reclamanta apreciind că sunt întrunite condiţiile prevăzute de Legea nr. 346/2004 pentru vânzarea acestui activ.
Excepţiile invocate în cauză privind prematuritatea şi lipsa calităţi procesuale pasive a pârâtei RA D.E.F.R.F. (motivat de lipsa mandatului regiei din partea Ministerului), au fost apreciate de judecătorul fondului ca nefondate, cu următoarele consideraţii: imobilul cu privire la care se solicită obligarea la încheierea contractului de vânzare cumpărare se află în proprietatea privată a statului şi în administrarea pârâtei RA D.E.F.R.F., acesta din urmă având obligaţia de a întocmi lista activelor disponibile aflate în administrare şi care ar putea fi vândute, conform HG nr. 1874/2006; s-a apreciat că întocmirea listei activelor disponibile şi acordarea mandatului pentru regie din partea M.C.C. sunt obligaţii legale imperative, iar nu facultative.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că potrivit art. 16 din HG nr. 1874/2006, reclamanta a solicitat pârâtei RA D.E.F.R.F. vânzarea imobilului cinematograf D.; potrivit art. 7 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, pot fi vândute activele disponibile către utilizatorii actuali, în condiţiile existenţei unui temei legal care să permită acest lucru, ale respectării clauzelor contractuale şi a prevederilor art. 14. S-a constatat, în acest context, că pentru a se putea vinde un spaţiu aflat în administrarea RA D.E.F.R.F. este necesar ca activul să fie disponibil, imobilul în cauză neavând un astfel de caracter, nefiind cuprind în lista activelor disponibile ce pot fi vândute în baza Legii nr. 346/2004.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC P. SRL Braşov, solicitând admiterea apelului şi schimbarea sentinţei de fond în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată, criticile sale vizând greşita apreciere a caracterului de activ al imobilului în litigiu.
Prin Decizia nr. 133/AP din 11 noiembrie 2008, completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Braşov, secţia comercială, a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte sentinţa de fond în sensul că a obligat pârâtele la încheierea cu reclamanta a contractului de vânzare cumpărare a activului cinematograf D., situat în Constanţa, județul Constanţa; a menţinut dispoziţiile hotărârii de fond în ce priveşte soluţionarea excepţiilor.
Completul de judecată a reţinut greşita calificare a imobilului, apreciind că trebuie stabilită calitatea de activ disponibil a imobilului prin raportare la criterii prevăzute de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 346/2004. În raport de această dispoziţie legală, s-a constatat de către judecătorii apelului că imobilul în litigiu este activ disponibil prin aceea că reclamanta utilizează exclusiv imobilul din anul 1997, acest caracter nefiind dat de înscrierea sau neînscrierea lui pe o listă a activelor disponibile.
Decizia completului de apel a fost recurată de pârâtele M.C.C.P.N. (fost M.C.C.) şi RA D.E.F.R.F. Bucureşti.
Pârâta M.C.C.P.N. a invocat prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., criticând Decizia din perspectiva nereţinerii corecte a prevederilor legale care stabilesc caracterul de activ disponibil – art. 12 din Legea nr. 346/2004, precum şi a faptului că s-a întocmit o asemenea listă, în cuprinsul căreia nu se regăseşte şi imobilul în litigiu; a mai susţinut că s-a creat o confuzie cu privire la obiectul cauzei, deoarece obiectul acesteia este reprezentat de obligaţia de face (încheierea contractului de vânzare cumpărare), iar nu o acţiune în constatare (pentru analiza constatării faptului încadrării imobilului ca activ disponibil).
Pârâta a mai precizat că în speţă sunt aplicabile, potrivit principiului „speciallia generalis derogant", prevederile OG nr. 39/2005, acesta stabilind că vânzarea bunurilor din patrimoniul ministerului se va face potrivit unei strategii speciale. În baza acestei ordonanţe a fost emisă HG nr. 1874/2006 ce a reglementat strategia de vânzare a activelor deţinute în administrare de RA D.E.F.R.F., hotărâre care a fost anulată irevocabil, în urma demersului judiciar al Sindicatului L.R.F. în consecinţă, apreciază că până la emiterea noului act normativ care să reglementeze această procedură, nu pot fi aplicate regulile generale stabilite prin Legea nr. 346/2004.
Pârâta RA D.E.F.R.F. Bucureşti a criticat Decizia de apel din perspectiva depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti prin calificarea imobilului ca activ disponibil, în condiţiile neînscrierii lui pe lista întocmită în acest sens – atribut ce îi revine în mod exclusiv; a mai susţinut că judecătorii apelului au soluţionat cauza prin raportare la un act normativ anulat – HG nr. 1874/2006, fără a observa inexistenţa strategiei speciale de vânzare, impusă prin OG nr. 35/2005 şi că nu s-a observat că, prin contract, părţile au stabilit menţinerea destinaţiei imobilului cu privire la prezentarea unui număr minim de 2 spectacole cinematografice zilnic.
Prin întâmpinare, reclamanta SC P. SRL Braşov a solicita respingerea recursurilor ca nefondate, apreciind că în mod corect au procedat judecătorii apelului respingând apărarea pârâtelor vizând neînscrierea imobilului pe lista activelor disponibile în raport de prevederile legale, a apreciat, de asemenea ca nefondate criticile vizând aplicarea legii speciale în raport de cea generală.
Părţile au administrat proba cu înscrisuri.
În cursul judecării cauzei, reclamanta a invocat excepţia lipsei de interes a recursurilor declarate, motivat de faptul că pârâtele au înţeles să execute Decizia de apel (la un termen ulterior s-a depus la dosar şi contractul de vânzare cumpărare al imobilului).
De asemenea, pârâta RA D.E.F.R.F. Bucureşti a depus cerere de renunţare a judecarea recursului, motivat de aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor hotărârii de apel.
În şedinţa publică din data de 13 aprilie 2010, s-a luata act de renunţarea la judecata recursului, ca urmare a cererii exprese în acest sens formulată de pârâta RA D.E.F.R.F. Bucureşti, reţinându-se ca fiind îndeplinite prevederile art. 246 C. proc. civ.
În aceeaşi şedinţă de judecată a fost respinsă excepţia lipsei de interes a pârâtei reglementând strategia de vânzare a activelor deţinute în administrare de RA D.E.F.R.F. în susţinerea recursului, fiind reţinut că perfectarea contractului de vânzare cumpărare cu privire la imobilul în litigiu s-a realizat doar în considerarea deciziei de apel, decizie executorie, iar demersul judiciar al acestei părţi prin care se tinde desfiinţarea hotărârii menţionate pe aspecte de nelegalitate este actual şi legitim.
Reclamanta SC P. SRL Braşov a formulat cerere de renunţare la judecata în contradictoriu cu pârâta M.C.C.P.N., în temeiul art. 246 C. proc. civ.
S-a cerut pârâtei M.C.C.P.N. să-şi exprima poziţia procesuală faţă de cererea de renunţare la judecată, formulată de reclamantă, conform prevederilor art. 246 alin. (4) C. proc. civ. Pârâta nu a răspuns solicitării.
Se apreciază în acest context că nu se poate luat act de manifestarea de voinţă a reclamantei în sensul renunţării la judecată în contradictoriu cu pârâta M.C.C.P.N. Potrivit art. 246 alin. (4) C. proc. civ., când părţile au intrat în dezbaterea fondului, renunţarea la judecată nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părţi. Textul legal este imperativ în sensul exprimării acordului celelalte părţi, faţă de renunţarea la judecată. Or, în speţă, pârâta nu şi-a exprimat acordul în sensul arătat, astfel că nu se poate acorda eficienţă juridică manifestării de voinţă a reclamantei pentru renunţarea la judecată.
Analizându-se actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi de apărările invocate, se apreciază că recursul pârâtei M.C.C.P.N. este fondat, pentru următoarele considerente: reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare cumpărare cu privire la imobilul – cinematograf D., situat în Constanţa, pe considerentul că acesta se încadrează în criteriile legale pentru calificarea sa ca activ disponibil.
Este adevărat că Legea nr. 346/2004 stabileşte criterii care sunt aplicabile pentru stabilirea activelor disponibile ce pot fi supuse vânzării, dar încadrarea sau nu a unui imobil în această categorie nu este atributul nici al legiuitorului, nici al judecătorului, cu atât mai puţin al posesorului, cu orice titlu al imobilului. Concret, legiuitorul stabileşte doar setul de criterii potrivit cărora un imobil poate fi calificat sau nu ca activ disponibil (art. 12 din Legea nr. 246/2004). Textele ulterioare ale Legii nr. 246/2004 prevăd, însă, în mod expres, că obligaţia de analiză a acestor criterii pentru fiecare imobil în parte revine regiilor autonome, societăţilor/companiilor naţionale, precum şi societăţilor cu capital majoritar de stat [art. 13 alin. (4) din Legea nr. 346/200]. Coroborarea acestor texte legale conduce la concluzia deja enunţată potrivit căreia stabilirea caracterului de activ disponibil al imobilului revine doar persoanei juridice indicate de textul de lege.
În acelaşi sens, nici judecătorul nu poate analiza calitatea de activ disponibil al unui imobil, decât în virtutea unei investiri exprese în acest sens de către o parte, care să demonstreze abuzul autorităţii prin neincluderea imobilului printre activele disponibile. În speţă, însă, judecătorii apelului au analizat caracterul de activ disponibil al imobilului, deşi nu era investită cu o asemenea analiză, ci doar cu obligarea pârâtelor la vânzarea imobilului.
Concluzia că numai autoritatea publică, sau instituţiile subordonate ori regiile autonome, societăţile comerciale cu capital majoritar de stat sunt cele care stabilesc caracterul de activ disponibil este impusă de atributele dreptului de proprietate, cu precădere al dreptului de dispoziţie. Dacă s-ar aprecia că judecătorul este cel care analizează încadrarea unui imobil în criteriile de stabilire ca activ disponibil, s-ar ajunge la încălcarea dreptului de dispoziţie al proprietarului, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate al acestuia. Subliniem că această analiză ar putea fi făcută de judecător doar în situaţia în care s-ar dovedi un abuz al autorităţii prin acea că, deşi s-u constatat îndeplinirea criteriilor legale, autoritatea refuză, nejustificat, includerea imobilului pe lista specială.
În speţă, aşa cum s-a dovedit, imobilul în litigiu nu a fost inclus în lista activelor disponibile, ceea că conduce la concluzia că proprietarul, în exercitarea dreptului său de dispoziţie, şi verificând criteriile legale, a stabilit că spaţiul comercial nu poate fi supus procedurii de vânzare, nefiind încadrabil în categoria activelor disponibile. De asemenea, reclamanta nu a dovedit existenţa vreunui abuz al pârâtelor, ci doar a afirmat că imobilul este activ disponibil. Or, aşa cum s-a precizat, nu instanţa este cea care face verificarea criteriilor de încadrare în categoria activelor disponibile, ci doar autoritatea, ori persoanele juridice expres indicate de art. 13 alin. (4) din Legea nr. 246/2004.
În acest context, se apreciază că judecătorii apelului au depăşit limitele atribuţiilor puterii judecătoreşti, analizând cererea reclamantei din perspectiva încadrării imobilului în categoria activelor disponibile. Se constată că pârâta a efectuat procedura prevăzută de lege în sensul publicării listei activelor disponibile, actualizată lunar, imobilul în litigiu neregăsindu-se pe această listă. În consecinţă, hotărârea completului de apel de obligare a pârâtelor la vânzarea imobilului către reclamantă, în urma concluziei că acesta este activ disponibil este nelegală din perspectiva încălcării dreptului de proprietate al pârâtei M.C.C.P.N., în ce priveşte exercitarea dreptului său de dispoziţie, judecătorii nejustificând această încălcare prin existenţa unui abuz al pârâtelor prin neincluderea imobilului în discuţie pe lista activelor disponibile.
Pentru considerentele reţinute şi constatând nelegalitatea deciziei de apel, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi admis. Pe cale de consecinţă va fi modificată Decizia pronunţată în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul M.C.C.P.N. împotriva deciziei nr. 133/AP din 11 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială, pe care o modifică, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta SC P. SRL Braşov împotriva sentinţei 1323/C din 1 iulie 2008 a Tribunalului Braşov, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2557/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2700/2010. Comercial → |
|---|
