ICCJ. Decizia nr. 2739/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2739/2010
Dosar nr. 5286/108/2008
Şedinţa publică din 15 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub nr. 5285/108/2008 reclamantul C.V. în calitate de asociat al SC A.D.E. SRL Arad a chemat în judecată pe asociatul SC K. LLC, solicitând instanţei să dispună continuarea procedurii de divizare a SC A.D.E. SRL, începută de asociaţi prin hotărârea nr. 19 din 5 iulie 2007 a A.G.A. şi înscrierea la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Arad a convenitelor modificări conform divizării.
Ulterior, reclamantul şi-a precizat acţiunea, arătând că solicită obligarea pârâtei SC K. LLC să semneze proiectul de divizare întocmit de reclamant, iar în caz de refuz, sentinţa să ţină loc consimţământului şi semnăturii asociatului pârât, cu obligarea O.R.C. de pe lângă Tribunalul Arad să efectueze cuvenitele menţiuni.
Prin sentinţa nr. 941 din 18 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 5286/108/2008 a fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi pe cale de consecinţă a fost respinsă acţiunea precizată.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut în esenţă că hotărârea A.G.A. a SC A.D.E. SRL Arad, nr. 19 din data de 5 iulie 2007 este doar o hotărâre de principiu nefiind înregistrată la registrul comerţului iar operaţiunile prevăzute de art. 238 – art. 239 din Legea nr. 31/1990 privind diviziunea nu au fost efectuate.
Societăţile beneficiare nu au fost încă constituite şi nu există nici un element care să dovedească intenţia reclamantului şi a pârâtei cu privire la societatea care se va înfiinţa, structura, forma de organizare, capitalul social, sediul, etc.
Deşi unul din capetele de cerere ale acţiunii vizează obligarea pârâtei la semnarea proiectului de divizare, aceasta nu exista, fiind confundat cu raportul de evaluare al patrimonoiului societăţii la nivelul octombrie 2000.
Împotriva sentinţei menţionate mai sus, a formulat apel reclamantul C.V. iar prin Decizia nr. 158 din 26 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a fost respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinţei nr. 941/2009 pronunţată de Tribunalul Arad.
În motivarea deciziei,instanţa de apel a reţinut în esenţă că în mod corect prima instanţă a reţinut că niciuna din condiţiile prealabile pentru divizare nu sunt îndeplinite. Instanţa nu se poate substituii voinţei asociaţilor în sensul de a obliga societatea pârâtă, care are drepturi egale cu reclamanta, să semneze proiectul de divizare care însă nici nu a fost întocmit aşa cum recunoaşte reclamantul apelant prin motivele de apel arătând că proiectul de divizare nu a fost întocmit din cauza neînţelegerilor intervenite între cei doi asociaţi cu privire la modalitate de întocmire a acestuia.
În cauză nu au fost îndeplinite cerinţele prevăzute de lege ca fiind premergătoare pentru întocmirea unui proiect de divizare şi pentru operaţiunea de divizare însăşi, prevăzute de art. 203, art. 238,art. 231 din Legea 31/1990 şi art. 1 din Legea 26/1958.
Abuzul de majoritate cât şi de minoritate, invocat de apelantul reclamant, este sancţionat atât de jurisprudenţa franceză cât şi de cea românească dar în speţă nu poate fi vorba de abuz de majoritate sau minoritate în condiţiile în care cei doi asociaţi ai SC A.D.E. SRL deţin cote egale de participare.
Împotriva deciziei comerciale nr. 158 din 26 octombrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a formulat recurs reclamantul C.V., solicitând instanţei ca în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. raportat la art. 312 C. proc. civ. să admită recursul, să caseze Decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Arad pentru „continuarea procedurii de diviziune".
În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9, recurentul reclamant arată că motivarea deciziei recurate este superficială, în totală neconcordanţă cu dispoziţiile legale în materie şi nu are în vedere motivele de apel invocate.
În mod greşit s-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege ca fiind premergătoare divizării deoarece în realitate asociaţii SC A.D.E. SRL, şi-au dat consimţământul şi au început procesul de divizare a societăţii, care apoi a fost oprit de către asociatul SC K. LLC, cu rea credinţă, săvârşind un abuz de drept.
Instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii, respectiv ambele instanţe au interpretat acţiunea ca fiind o cerere de divizare a soicietăţii împotriva voinţei intimatei SC K. LLC, ceea ce este fals, deoarece cei doi asociaţi au fost de acord cu divizarea, neînţelegerile ivindu-se doar cu privire la divizarea în natură a terenurilor şi acest diferend trebuia rezolvat de cele două instanţe.
Instanţa putea dispune continuarea procedurii divizării şi obligarea pârâtei intimate să semneze proiectul de divizare, fiind vorba de obligaţia de a face prevăzută de art. 1077 C. civ.
Acţiunea a fost fundamentată pe teoria abuzului de drept iar prima instanţă nu a motivat împrejurarea pentru care a respins aplicabilitatea teoriei abuzului de drept iar instanţa de apel a considerat în mod eronat că teoria abuzului de drept nu este aplicabilă speţei.
Este evident că în speţă este vorba de abuz de drept în condiţiile în care asociatul SC K. LLC după ce şi-a dat consimţământul la divizare, adoptă o poziţie de blocaj, având pretenţii absurde şi împiedicând astfel continuarea procedurii de divizare.
Intimata SC K. LLC a formulat întâmpinare prin care solicită în esenţă respingerea recursului ca nefondat, arătând că motivele invocate de recurentă nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Asociaţii apreciază suveran asupra oportunităţii de divizare, pe baza proiectului publicat în condiţiile art. 242 din Legea 31/1990 dar în cauză nu există elaborat un astfel de proiect iar instanţa nu se poate substituii voinţei adunării generale.
Analizând Decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Recurentul a invocat ca motive de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. fără a indica în concret care sunt motivele ce se încadrează distinct în textele legale menţionate.
Prima critică vizează nemotivarea deciziei pronunţate de instanţa de apel, motiv ce poate fi încadrat în raport de dispoziţiile art. 306 pct. 3 C. proc. civ. în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel, dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează nemotivarea hotărârii judecătoreşti atunci când nu se arată motivele pe care aceasta se sprijină dar şi atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii dar Decizia recurată cuprinde motivele de fapt şi drept pe care se sprijină, conform cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., context în care nu pot fi primite criticile refritoare la motivarea „superficială în neconcordanţă cu dispoziţiile legale" aspectele invocate de recurent neconstituind nemotivarea hotărârii, în sensul acestui motiv de recurs.
Decizia instanţei de apel respecta şi exigenţele art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. Noţiunea de proces echitabil presupune ca instanţa să examineze în mod real problemele esenţiale ce i-au fost supuse şi să răspundă argumentelor invocate. Ambele instanţe au motivat hotărârile pronunţate, instanţa de apel analizând fiecare motiv de apel invocat, argumentând pe larg motivele pentru care nu a fost reţinut abuzul de drept invocat în susţinerea acţiunii.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., vizează nelegalitatea hotărârii în cazul în care, deşi rezultă fără dubiu natura actului juridic dedus judecăţii, ori înţelesului lui, instanţa de apel prin interpretarea greşită dată acestuia, îi alterează, în mod substanţial natura sau înţelesul lămurit, vădit neîndoielnic, dar recurentul C.V. invocând acest motiv, l-a asociat greşitei interpretări a cererii de chemare în judecată motiv ce poate fi încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., dar ambele instanţe s-au pronunţat în limitele investirii prin cererea de chemare în judecată cu respectarea principiului disponibilităţii ţinând cont şi de precizarea la acţiune formulată de reclamant.
Se reţine că instanţa de apel a dat o corectă interpretare şi a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente respectiv dispoziţiile art. 204, art. 238, art. 241 din Legea nr. 31/1990 şi art. 1 din Legea nr. 26/1990.
Astfel, divizarea societăţilor comerciale, este din punct de vedere economico-organizatoric, o operaţiune de reorganizare a persoanei juridice care se hotărăşte de A.G.A. conform art. 239 din Legea nr. 31/1990.
Proiectul de divizare întocmit cu respectarea dispoziţiilor art. 241 din Legea nr. 31/1990 reprezintă o propunere ce trebuie aprobată de asociaţii societăţii implicate în respectiva operaţiune.
Din perspectivă juridică, proiectul de divizare este emanaţia voinţei societăţilor implicate şi trebuie să cuprindă cerinţele prevăzute de art. 241 din Legea nr. 31/1990 pentru a constitui un act juridic apt să pună bazele reorganizării unei societăţi comerciale.
În contextul în care nu a fost întocmit un proiect de divizare care să cuprindă cerinţele prevăzute de art. 241 din Legea nr. 31/1990 instanţa nu se poate substituii voinţei asociaţilor în sensul de a obliga societatea să semneze un proiect de divizare.
În procesul divizării se întâlnesc un complex de drepturi şi obligaţii aparţinând unor persoane diverse motiv pentru care descrierea şi repartizarea exactă a activelor şi pasivelor reprezintă o cerinţă esenţială, iar asociaţii apreciază suveran asupra operaţiunii de divizare pe baza unui proiect publicat în condiţiile art. 232 din Legea nr. 31/1990.
Recurentul nu este creditor al intimatei pentru a putea solicita în temeiul art. 1077 C. civ. obligarea acesteia să semneze un proeict de divizare care nu a fost întocmit şi publicat în condiţiile art. 241 – art. 242 din Legea nr. 31/1990, ambele părţi litigante fiind asociate cu cote egale de participare ai SC A.D.E. SRL.
Nu poate fi vorba nici de abuz de drept aşa cum susţine recurenta în contextul în care atât recurentul cât şi intimata sunt asociaţi cu cote egale de participare ai societăţii supuse divizării.
Ultimul motiv de recurs vizează dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar recurentul nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cerinţelor acestui text .
Analizând Decizia recurată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că aceasta a fost dată cu aplicarea şi respectarea dispoziţiilor legale incidente, instanţa analizând dispoziţiile art. 204, art. 238, art. 241, art. 232 din Legea nr. 31/1990 şi art. 1 din Legea nr. 26/1990, incidente în cauză.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ. respinge recursul declarat de C.V. împotriva deciziei civile nr. 158 din 26 octombrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul C.V. împotriva deciziei civile nr. 158 din 26 octombrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2737/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2741/2010. Comercial → |
|---|
