ICCJ. Decizia nr. 2748/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2748/2010
Dosar nr. 32005/3/2006
Şedinţa publică din 15 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, sub nr. 32005/3/2006, reclamantul Municipiul Bucureşti în contradictoriu cu pârâta B.C.R., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 100.322.724,16 ron reprezentând chirie şi T.V.A. începând cu perioada iunie 2002, precum şi majorări de întârziere, în baza contractelor de închiriere din 1991.
Prin întâmpinarea formulată pârâta a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, în raport de sentinţa civilă nr. 2494 din 29 martie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, şi de sentinţa civilă nr. 1539/2005 pronunţată de aceeaşi instanţă, ambele definitive şi irevocabile.
Prin sentinţa comercială nr. 2670 din 17 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, acţiunea reclamantului a fost respinsă, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamantul a formulat pretenţii pentru perioada 1994-2002, respinse irevocabil prin Decizia nr. 98 din 22 februarie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, instanţă care a stabilit că regimul juridic al celor patru contracte este unitar, ele au fost încheiate în aceeaşi zi, cuprind clauze identice, iar prin contractul de credit se face trimitere la cele 4 contracte de închiriere, părţile stabilind deci raporturi contractuale interdependante.
În privinţa clauzei penale, s-a apreciat că aceasta nu poate fi presupusă ori suplinită, întrucât are un regim juridic propriu şi distinct de daunele interese.
Prin Decizia comercială nr. 112 din 17 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a repins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei mai sus menţionate.
În primul rând, Curtea de Apel s-a pronunţat în mod distinct asupra excepţiilor prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului şi a autorităţii de lucru judecat, în raport de sentinţele menţionate mai sus întrucât, din considerentele acestora, a observat că respectivele instanţe au constatat, la rândul lor, temeinicia acestor excepţii în raport de alte hotărâri judecătoreşti definitive, ceea ce relevă reaua credinţă şi abuzul de drept procesual manifestată de către reclamant prin obstinaţia cu care investeşte instanţele cu cereri al căror obiect este similar sau identic.
Din această perspectivă curtea de apel a constatat că prima instanţă a analizat în mod judicios probatoriul administrat în cauză şi a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică. A reţinut astfel următoarele:
Critica apelantului cu privire la modul de apreciere asupra existenţei clauzei penale din contractele încheiate între părţi este neîntemeiată, câtă vreme la cap.X din contract, art. 14 nu constituie o clauză penală strito sensu, întrucât nu prevede în mod anticipat cuantumul despăgubirilor ce trebuiau datorate de către partea în culpă în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor asumate. Or, în contractele comerciale, clauza penală trebuie să fie exprimată cu claritate, ea neputând fi presupusă ori suplinită.
În ceea ce priveşte raportul de expertiză realizat cu ocazia soluţionării în fond a cauzei, concluziile acestuia arată că penalităţile (majorările) de întârziere pretinse de reclamantă în sumă de 79.496.120,71 ron nu sunt datorate, deoarece nu au fost prevăzute în contractele de închiriere încheiate între părţi printr-o clauză penală şi, creanţele nefiind de natură fiscală, nici accesoriile nu pot fi asimilate obligaţiilor fiscale.
Concluziile expertizei şi ale răspunsului la obiecţiuni nu au fost combătute de reclamant prin nicio probă contrarie, pertinentă, care să poată convinge instanţa în mod corespunzător.
Reclamantul a modificat în mod unilateral cuantumul chiriei, ignorând clauzele contractuale asumate şi încălcând astfel prevederile art. 969 şi art. 1091 C. civ. În contractele de închiriere nu se face nicio menţiune de prestabilire a tarifelor de închiriere în funcţie de hotărârile interne ale primăriei.
Cum pretenţiile derivate din penalităţi şi T.V.A. sunt accesorii ale chiriilor, iar acestea din urmă nu sunt fondate, rezultă deci că nici accesoriile nu sunt datorate.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamantul Municipiul Bucureşti, prin primar, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi art. 5 şi art. 969 C. civ. şi solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a deciziei comerciale recurate, iar pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Recurentul-reclamant susţine în esenţă că, prin inserarea în contract a art. 14, părţile au evaluat anticipat prejudiciul cauzat ca urmare a neexecutării obligaţiilor sau executării lor necorespunzătoare, fapt ce conduce la concluzia că fiecare parte şi-a asigurat participarea nu numai la beneficii, ci şi la pierderi, or, prin Decizia pronunţată instanţa de apel a asigurat B.C.R.-ului numai beneficiile în asociere, B.C.R.-ul putând beneficia de spaţiul în cauză, achitându-şi sau nu obligaţiile, prin această interpretare instanţa substituindu-se voinţei părţilor şi încălcând astfel prevederile art. 969 C. civ.
Mai arată că, obligaţiile de plată ale pârâtei având natura de venit bugetar, cuantumul majorărilor de întârziere aplicabile este stabilit prin hotărâri de guvern, iar în contract este prevăzut clar că dacă nu îşi execută sau îşi execută necorespunzător obligaţiile contractuale, asociatul va plăti despăgubiri, asociatul debitor fiind de drept în întârziere de la data scadenţei plăţii hotărâte de comun acord şi, din această perspectivă, consideră că au fost încălcate prevederile art. 978 C. civ.
Recursul nu este fondat.
Examinând prima critică formulată în recurs de către reclamant, se observă că acesta aminteşte de un contract de asociere, or, în speţă, sunt în discuţie patru contracte de închiriere încheiate în anul 1991 şi nu există niciun argument care să conducă la ideea schimbării naturii acestora, din contracte de închiriere într-un contract de asociere, cu efectele sale specifice.
În ce priveşte art. 14, conţinut de contractele mai sus menţionate, invocat drept temei al clauzei penale se constată că acesta, în redactarea sa generică „pentru nerespectarea obligaţiilor asumate, partea în culpă datorează celeilalte părţi despăgubiri" se referă la daune interese pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale asumate, expresiile „clauză penală" şi „majorare de întârziere" neexistând în niciuna din clauzele contractelor încheiate între părţi.
Or, aşa cum au reţinut judicios ambele instanţe care s-au pronunţat în cauză, clauza penală are un regim distinct de daunele interese, ea trebuind să fie exprimată cu claritate în contractul părţilor şi neputând fi presupusă sau suplinită, în lipsa ei reclamantul neputând să pretindă penalităţi.
Pe de altă parte, în cauză a fost efectuată o expertiză care a stabilit că penalităţile (majorările) solicitate de reclamant nu sunt datorate, întrucât plata acestora nu a fost prevăzută în contractele de închiriere şi creanţele nefiind de natură fiscală, nici accesoriile nu pot fi asimilate obligaţiilor fiscale, iar concluziile expertizei şi răspunsul la obiecţiuni nu au fost combătute de reclamant printr-o altă probă convingătoare.
În ce priveşte cea de-a doua critică exprimată în recurs, referitoare la natura de venit bugetar a obligaţiilor de plată ale pârâtei, astfel cum susţine recurenta, se reţine că prin Decizia nr. 98 din 22 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 2888 din 11 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, pronunţată în soluţionarea unui alt litigiu dintre aceleaşi părţi, s-a stabilit că este exclusă posibilitatea modificării unilaterale a convenţiei cu privire la preţul închirierii, sintagma „tarifele legale în vigoare" cuprinsă la art. 5 din contractele de închiriere nefăcând o astfel de dovadă în lipsa unei prevederi exprese în acest sens.
De asemenea, cu putere de lucru judecat, referitor la caracterul de creanţe bugetare al sumelor datorate cu titlu de chirie s-a stabilit şi că menţionatele sume nu pot primi o atare calificare, nefiind induse în categoria acestora, expres şi limitativ prevăzute de lege.
Ca atare, se constată că de vreme ce instanţele s-au pronunţat prin hotărâri intrate în puterea lucrului judecat asupra aspectelor mai sus menţionate, lămurind problemele de drept asupra cărora s-a purtat litigiul, acestea nu mai pot fi dezbătute pe fond într-un nou litigiu, chiar dacă în prezenta cauză se solicită chirii majorate şi penalităţi pentru o altă perioadă, pentru că în esenţă este vorba despre acelaşi drept subiectiv dedus judecăţii şi pentru că regimul juridic al celor patru contracte fiind identic se impune în mod necesar abordarea unitară pe toată perioada de valabilitate a acestora.
În consecinţă, reţinându-se că reclamantul nu a formulat în recurs nicio critică întemeiată, care în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. să conducă la modificarea sau casarea deciziei Curţii de Apel, aceasta va fi menţinută ca fiind legală şi se va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul Municipiul Bucureşti, prin primar, împotriva deciziei comerciale nr. 112 din 17 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2746/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2749/2010. Comercial → |
|---|
