ICCJ. Decizia nr. 2797/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2797/2010
Dosar nr. 1219/1/2010
Şedinţa publică din 16 septembrie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Miercurea Ciuc şi declinată competenţa în favoarea Tribunalului Harghita, reclamanta SC O.W. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC C.M. SA, solicitând:
- rezilierea din vina pârâtei a contractului nr. l din 19 august 2003, privind prestarea serviciilor de transport călători;
- obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri în valoare de 40.000 RON, reprezentând prejudiciul produs societăţii ca urmare a încălcării obligaţiilor contractuale, respectiv a întreruperii intempestive a activităţii de transport înainte de expirarea termenului de preaviz instituit prin art. IX pct. 9.1 din contract:
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata.
Prin sentinţa nr. 282 din 1 martie 2007 a Tribunalului Harghita, s-a admis în parte acţiunea reclamantei SC O.W. SRL Miercurea Ciuc, formulată împotriva pârâtei SC M.C. SA; s-a dispus rezilierea contractului nr. 1 din 19 august 2003 şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 69.118 lei despăgubiri, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că pârâta este în culpă contractuală, întrucât nu ar fi respectat cerinţa contractului, potrivit căreia se impunea ca în caz de denunţare a contractului, să comunice acest lucru prin preaviz de 60 de zile către reclamantă, parte cocontractantă.
În consecinţă, pentru cele 28 zile rămase din cele 60 zile ce trebuiau respectate, s-au acordat despăgubiri, în cuantum de 69.118 lei.
Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 110/ A din 17 decembrie 2008, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei mai sus menţionate şi, în consecinţă:
A modificat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă către reclamantă la plata sumei de 5560,73 lei, cu titlu de despăgubiri şi 2.623 lei cheltuieli de judecată.
A menţinut celelalte dispoziţii din hotărârea atacată.
A respins apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi hotărâri.
A obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 10.880,6 lei cheltuieli de judecată către pârâtă.
În considerentele hotărârii pronunţate, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Susţinerile apelantei pârâte, în ceea ce priveşte faptul că facturile fiscale depuse în probaţiune nu ar fi fost prezentate cu ocazia concilierii sunt nefondate, întrucât în cursul cercetării judecătoreşti părţile sunt libere să depună în probaţiune orice mijloace de probă apreciate drept utile, necesare şi pertinente cauzei, urmând a fi combătute de partea adversă prin contraprobe, instanţa fiind cea care le va aprecia ca atare.
Referitor la excepţia invocată de pârâtă, vizând decăderea reclamantei din dreptul de a modifica cuantumul despăgubirilor după prima zi de înfăţişare, curtea de apel a constatat că şi această susţinere este neîntemeiată, întrucât, potrivit art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., orice modificare a cererii de chemate în judecată nu se consideră a fi modificată dacă reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii.
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia reclamanta nu ar fi deţinut licenţa de transport necesară pentru realizarea obiectului contractului, transport de persoane, este de observat că nici această alegaţie nu poate fi reţinută întrucât în cursul soluţionării apelului reclamanta a depus această licenţă A.R.R.
Întrucât prima expertiză efectuată în cauză nu a fost concludentă, s-a dispus efectuarea încă a unei expertize, care a concluzionat că întinderea prejudiciului suferit de reclamantă este de 5.560,7 lei (4515 lei despăgubiri, sumă actualizată în funcţie de rata inflaţiei).
Astfel, că valoarea reală a despăgubirilor ce se impune a fi acordate reclamantei, este în cuantum de 4.515 lei, sumă actualizată cu rata inflaţiei, apreciată de instanţă ca fiind necesară şi suficientă pentru o justă despăgubire a reclamantului.
Recursul declarat de reclamanta SC O.W. SRL Miercurea Ciuc împotriva deciziei nr. 110/ A din 17 decembrie 2008 a Curţii de Apel Tg. Mureş a fost respins, ca nefondat, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 273 din 27 ianuarie 2010.
În argumentarea acestei decizii, Înalta Curte a reţinut că în speţă, cuantumul despăgubirilor ce au fost acordate reclamantei a fost stabilit după ce în cauză au fost administrate două expertize contabile judiciare, la care părţile au formulat de fiecare dată obiecţiuni şi precizări, iar instanţa de apel a apreciat că rezultatul celei de-a doua expertize reflectă corect cuantumul despăgubirilor ce pot fi acordate reclamantei pentru o justă despăgubire, o a treia expertiză devenind inutilă în această împrejurare. Totodată, s-a reţinut că reclamanta nu a formulat în recurs nicio critică întemeiată, care, potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., să justifice modificarea sau casarea deciziei curţii de apel şi, în consecinţă s-a menţinut Decizia recurată ca temeinică şi legală şi s-a respins recursul ca nefondat.
Împotriva deciziei nr. 273 din 27 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a formulat contestaţie în anulare SC O.W. SRL Miercurea Ciuc la data de 11 februarie 2010, nemotivată, cu precizarea că va depune motivele contestaţiei într-un memoriu separat după comunicarea motivării deciziei contestate.
Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare, cale extraordinară de atac de retractare este deschisă exclusiv pentru situaţiile de la art. 317 C. proc. civ. (necompetentă sau viciu vizând procedura citării), şi art. 318 C. proc. civ. (greşeală materială sau nepronunţarea asupra unui motiv de recurs).
Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia în anulare poate fi introdusă, conform art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 319 cu cele ale art. 317 şi respectiv art. 318 reiese că atât cererea propriu-zisă cât şi motivarea în fapt şi în drept (care alcătuiesc împreună contestaţia în anulare) trebuie depuse cu respectarea termenului prevăzut de lege pentru fiecare tip de hotărâre (susceptibilă sau nesusceptibilă de executare silită).
În speţă, hotărârea atacată fiind irevocabilă, nu s-a comunicat contestatorului, dar din verificările efectuate rezultă că dosarul nr. 830/258/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în care a fost pronunţată Decizia contestată a fost ataşat la dosarul contestaţiei în anulare la data de 26 aprilie 2010.
Având în vedere că de la data ataşării dosarului când Decizia contestaţiei putea fi luată la cunoştinţă de către contestatoare au trecut mai mult de şase luni, timp suficient în care se putea motiva contestaţia în anulare şi că partea a beneficiat de două termene acordate pentru motivarea cererii, Înalta Curte constată că nerespectarea acestei obligaţii are drept consecinţă respingerea contestaţiei în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC O.W. SRL Miercurea Ciuc împotriva deciziei nr. 273 din 27 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2796/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2800/2010. Comercial → |
|---|
