ICCJ. Decizia nr. 2801/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2801/2010
Dosar nr. 5225/99/2008
Şedinţa publică din 16 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 18 iulie 2008 reclamanta SC V.I. SA Grecia cheamă în judecată pe pârâta SC F.I. SRL Iaşi solicitând instanţei să fie obligată pârâta să-i plătească suma de 487.741,413 lei reprezentând contravaloare marfă, precum şi să-i achite dobânda la vedere a Băncii E. SA România.
Prin sentinţa comercială nr. 830/COM din 20 martie 2009 Tribunalul Iaşi, secţia comercială şi contencios administrativ, respinge excepţia netimbrării şi a prescripţiei dreptului la acţiune, invocate de pârâtă, admite în parte cererea reclamantei şi obligă pârâta să achite reclamantei suma de 487.741,413 lei reprezentând contravaloare marfă şi dobânda de 6% pe an aferentă debitului menţionat, calculate de la data scadenţei fiecărei facturi şi până la data plăţii efective, cu 8.643 lei cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei.
Reţine instanţa, pentru a decide astfel, că, primind fără obiecţii mărfurile livrate de reclamantă, efectuând o plată parţială a acestora şi necontestând în termenul legal preţul cerut de către furnizor (art. 1334 C. civ.), pârâta a acceptat în fapt condiţiile stabilite de reclamantă, ea trebuind să-şi îndeplinească sarcina de a achita preţul cu bună credinţă, aceasta acceptând, de altfel, la plată facturile proforma emise de reclamantă care solicită contravaloarea mărfurilor livrate şi nu diferenţele de bani ce rezultă din diversele operaţiuni bancare, debitul astfel datorat îndreptăţind reclamanta şi la dobânzi în temeiul art. 43 C. com. şi art. 4 din OG nr. 9/2000.
Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei instanţei de fond este respins ca nefondat prin Decizia nr. 86 din 15 octombrie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială, care reţine, în acest sens, că în cauză nu are relevanţă contractul de asociere în participaţiune încheiat între pârâta apelantă şi SC V.R.G.I. SRL, terţ faţă de raportul juridic dedus judecăţii, respectiv contractul din 27 septembrie 2004 încheiat de apelantă cu intimata reclamantă, că în mod corect a stabilit tribunalul că apelanta nu a negat furnizarea mărfurilor şi a recunoscut că datorează reclamantei intimate suma de 49.151,77 euro, că, nemulţumită de preţul inserat în factura aferentă, nu a înţeles să-l conteste în condiţiile art. 1334 C. civ., ci a continuat să primească fără obiecţii mărfurile livrate de reclamanta intimată, deci să achite preţul stabilit, că dobânda legală datorată conform art. 43 C. com. curge de drept de la scadenţă, că facturile emise în derularea raporturilor contractuale statornicite prin contractul din 27 septembrie 2004 au fost expres acceptate de apelantă, fiind semnate şi ştampilate de delegatul acesteia cu ocazia preluării mărfurilor din Vama Iaşi. Mai reţine instanţa de apel, respingând apelul împotriva încheierilor premergătoare din 28 noiembrie 2008 şi 16 ianuarie 2009 pronunţate de Tribunalul Iaşi, că cerinţele art. 7201 C. proc. civ. au fost îndeplinite, dovada făcând-o procesele verbale de conciliere încheiate de părţi, precum şi că, faţă de dispoziţiile art. 3434 alin. (2) lit. a) C. proc. civ., în mod judicios prima instanţă a soluţionat cauza deşi între părţi fusese încheiată o clauză compromisorie, apelanta pârâtă formulând apărări în fond la 10 octombrie 2008 fără nicio rezervă întemeiată pe convenţia arbitrală.
Împotriva deciziei de mai sus pârâta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 3, 4, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., admiterea acestuia şi, în principal, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre soluţionare Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, iar în subsidiar, casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în speţă fiind necesară administrarea de probe noi cu înscrisuri noi, necunoscute de instanţa de fond şi de apel, şi reexaminarea probelor deja administrate, la care, însă, instanţa criticată nu face referire în considerentele deciziei atacate.
În fundamentarea recursului său pârâta recurentă reiterează excepţia de ordine publică de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti faţă de art. 7.5 din capitolul 7 al contractului comercial din 27 septembrie 2004 dintre părţi, care include o clauză compromisorie prin care se convine soluţionarea neînţelegerilor nerezolvate prin negociere directă la Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, fiind incidente dispoziţiile art. 3434 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce atrage intervenirea condiţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ., şi nu prevederile art. 3434 alin. (2) lit. a) C. proc. civ., cum eronat apreciază instanţa de apel, întrucât în faţa instanţei de fond excepţia a fost ridicată la primul termen de după legala timbrare a acţiunii de către reclamantă, fără deci a se putea reţine că ar exista apărări de fond din partea pârâtei.
Recurenta critică instanţa de apel şi pentru refuzul de a încuviinţa proba cu expertiza contabilă şi pentru greşita apreciere a probelor administrate, respectiv a înscrisurilor depuse la dosar, ca şi pentru neexaminarea tuturor acestor înscrisuri şi pentru neexercitarea rolului activ în sensul că nu a obligat reclamanta să producă originalul documentelor vamale, şi în special al declaraţiilor vamale, pentru a se putea stabili că pretenţiile reclamantei intimate nu sunt corect cuantificate şi nici dovedite, considerentele deciziei recurate nereferindu-se la toate apărările pârâtei căreia, astfel, i s-a încălcat dreptul la apărare şi nu i s-a asigurat dreptul la un proces echitabil, aşa cum prevede C.E.D.O., instanţa ignorând şi caracterul internaţional al contractului dintre părţi supus Legii nr. 105/1992, regulilor şi dispoziţiilor legale ale U.E.
Recurenta reproşează instanţei de apel şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 43 C. com. şi ale art. 4 din OG nr. 9/2000, fără a ţine cont de prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, obligând-o eronat la plata unei dobânzi de 6% pe an aferentă debitului, în condiţiile în care nicio prevedere din contract nu face referire la dobânda eventual datorată.
Recurenta critică, de asemenea, instanţa de apel şi pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 45 şi urm., ale art. 58 şi ale art. 59 C. vam., ca şi pentru a fi apreciat eronat că recurenta a acceptat facturile emise de intimata reclamantă, şi cuantumul preţului facturat de aceasta.
La data de 28 aprilie 2010, în temeiul art. 16 din Legea nr. 189/2003, recurenta formulează o cerere pentru efectuarea unei comisii rogatorii pentru obţinerea din Grecia a unor mijloace de probă constând în înscrisuri, respectiv copii certificate conform cu originalul a declaraţiilor vamale depuse în vamă greacă referitoare, la exportul materialelor din litigiu, şi a facturilor fiscale aflate la autoritatea vamală implicată din Grecia.
Examinând recursul recurentei pârâte prin prisma motivelor de apel formulate se constată că acesta nu este fondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 304 alin. (1) C. proc. civ. recursul se poate declara numai pentru motive de nelegalitate a deciziei recurate, astfel că toate criticile formulate de recurentă cu privire la respingerea unor probe, la neexaminarea unor înscrisuri aflate la dosar, ca şi la greşita apreciere de către instanţa de apel a probelor existente urmează a nu fi examinate, deoarece reprezintă critici de netemeinicie. Şi cererea pentru comisie rogatorie în vederea obţinerii originalului unor înscrisuri aflate la dosar şi avute în vedere de instanţa de apel urmează a nu fi examinate, vizând, de asemenea, aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate.
Cum, potrivit dispoziţiilor art. 316 raportate la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în recurs nu se pot face cereri noi, care nu au fost examinate în apel, urmează a nu fi examinate criticile recurentei vizând greşita aplicate a unor dispoziţii C. vam., sau necercetarea aspectelor vizând legea aplicabilă contractului cu element de extraneitate, în principal a dispoziţiilor Legii nr. 105/1992, ori a prevederilor uzanţelor uniforme internaţionale, codificate în Incoterms, întrucât aceste aspecte nu au fost invocate în apel şi nu au făcut obiectul cercetării instanţei criticate.
Cât priveşte celelalte critici de nelegalitate avansate de recurentă se constată că acestea nu sunt fondate.
Analizând cu prioritate excepţia de ordine publică a necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, se constată că aceasta a fost ridicată atât la fond, cât şi în apel, instanţa de apel confirmând în mod judicios soluţia instanţei de fond de respingere a menţionatei excepţii, critica de nelegalitate a deciziei recurate întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. fiind astfel nefondată.
Este adevărat că în art. 7.5 din contractul comercial din 27 septembrie 2004, din litigiu, este inserată o clauză compromisorie potrivit căreia „dacă neînţelegerile (dintre părţi) nu pot fi rezolvate prin negociere directă se va apela la Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, dar aşa cum întemeiat a reţinut şi instanţa de apel, conform dispoziţiilor art. 3434 alin. (2) lit. a) C. proc. civ., chiar şi în această situaţie, instanţa va reţine spre soluţionare cauza dacă pârâtul şi-a formulat apărările în fond, fără nicio rezervă întemeiată pe convenţia arbitrală, ori pârâta recurentă prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond la 10 octombrie 2008 nu invocă excepţia necompetenţei instanţelor judecătoreşti faţă de existenţa clauzei compromisorii, dar invocă alte excepţii – a netimbrării, a lipsei concilierii directe şi a prescripţiei extinctive cu privire la o parte din facturile – şi formulează apărări pe fond cu privire la recunoaşterea existenţei unui debit, dar de un cuantum mai mic, cu privire la netemeinicia calculării de dobânzi şi la imposibilitatea solicitării de cheltuieli de judecată faţă de recunoaşterea realităţii debitului, solicitând proba cu înscrisuri şi orice alt mijloc de probă admis în cauză de către instanţă, astfel că, în mod judicios, excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti a fost respinsă de instanţa de fond şi judicios a fost confirmată soluţia de către instanţa de apel, fiind nerelevantă precizarea ulterioară la întâmpinare, depusă de pârâta recurentă la 9 ianuarie 2009, în sensul formulării şi a excepţiei menţionate.
Analizând Decizia recurată din perspectiva celorlalte critici de nelegalitate formulate de recurentă se constată că Decizia recurată este corect şi riguros motivată, instanţa de apel analizând fiecare motiv de apel şi respingându-l cu o motivare adecvată, întemeiată şi coerentă, astfel că nici motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este fondat, ca, de altfel, nici motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta nedovedind o greşită interpretare de către instanţa de apel a actului dedus judecăţii, pârâta criticând, de fapt, modul de interpretare a probelor, ceea ce nu reprezintă o critică de nelegalitate, singura posibil a fi cenzurată în recurs fiind critica de nelegalitate a deciziei recurate.
Nu sunt fondate nici criticile vizând greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 43 C. com. şi ale art. 4 din OG nr. 9/2000, întrucât instanţa de apel a confirmat corect soluţia judicioasă a instanţei de fond, care a admis cererea reclamantei intimate de acordare a dobânzilor aferente debitului datorat de pârâta recurentă, dând eficienţă corect dispoziţiilor art. 43 C. com. care prevăd că „datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile", şi stabilind că dobânda datorată este cea stabilită de OG nr. 9/2000 pentru datoriile rezultate din operaţii de comerţ exterior, ca în cazul de faţă, respectiv de 6% pe an, nefiind incidente dispoziţiile Legii nr. 469/2002 – în prezent abrogată – care viza disciplina contractuală în raporturile obligaţionale stabilite între operatori naţionali de comerţ, deci în raporturi de comerţ intern, dispoziţii judicios neluate în considerare de instanţa de apel.
În mod judicios a dat eficienţă instanţa de apel şi dispoziţiilor art. 969 C. civ., obligând pe recurenta pârâtă la plata contravalorii mărfii furnizate de către reclamanta intimată, reţinând întemeiat că recurenta a recunoscut existenţa unui debit şi că aceasta nu a dovedit a fi contestat, conform art. 1334 C. civ., preţul înserat în facturile emise pentru marfa livrată.
Faţă de cele de mai sus, Decizia instanţei de apel constatându-se a fi legală şi temeinică, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul recurentei pârâte împotriva acesteia urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC F.I. SRL Iaşi împotriva deciziei nr. 86 din 15 octombrie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2800/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2806/2010. Comercial → |
|---|
