ICCJ. Decizia nr. 2854/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2854/2010
Dosar nr. 8544/30/2008
Şedinţa publică din 22 septembrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prin sentinţa civilă nr. 474/ PI din 28 aprilie 2009, pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosar nr. 8544/30/2008, s-a admis cererea formulată de reclamantul B.L.M., în contradictoriu cu pârâta I.N.G.B. AMSTERDAM, sucursala Bucureşti - AGENŢIA BANCARĂ Timişoara şi pârâta a fost obligată să-şi exprime acordul prealabil în vederea închirierii imobilului situat în Timişoara, str. Memorandumului, judeţul Timiş, proprietatea reclamantului şi să plătească reclamantului suma de 1.019,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Totodată, s-a respins cererea pârâtei privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin contractul de investiţii imobiliare nr. 128554 din 12 februarie 2007 intervenit între pârâtă, în calitate de împrumutător şi pârât, în calitate de împrumutat, pârâta a acordat reclamantului un credit de investiţii imobiliare, cu garanţie ipotecară. Potrivit art. 18.2 din Contract, „ipoteca constituită pentru garantarea creditului, a creditelor ulterioare şi plata dobânzilor, penalităţilor şi comisioanelor aferente, precum şi a oricăror altor Obligaţii Financiare, durează până la rambursarea integrală a acestor sume, cu condiţia obţinerii aprobării I.N.G.B., aprobare ce va fi lăsată în întregime la latitudinea acesteia. Împrumutatul şi/sau Garantul poate transfera dreptul de ipotecă asupra unui alt imobil, sub rezerva îndeplinirii următoarelor condiţii, care însă nu vor obliga banca în ceea ce priveşte aprobarea solicitării: (1) s-a împlinit cel puţin un an de la data acordării creditului; (2) să se întrunească condiţiile cerute de dispoziţiile legale şi de reglementările interne ale I.N.G. (..)".
La aceeaşi dată, 12 februarie 2007, părţile au încheiat contractul de ipotecă autentificat sub nr. 352 din 12 februarie 2007 B.N.P. Sichim - Notingher Timişoara, instituindu-se ipoteca de rang 1 asupra imobilului adus în garanţie de către reclamant, imobil situat în Timişoara, str. Memorandumului, parter, judeţul Timiş.
Potrivit art. 2.2 din Contract, garantul s-a angajat să nu înstrăineze, închirieze, schimbe, greveze de sarcini, să nu dezmembreze ori demoleze, fără acordul prealabil scris al I.N.G.B.
Pârâta a refuzat cererea reclamantului de a-i aproba şi stabili condiţiile în care poate închiria cu motivarea că sucursala din România a băncii acordă credite cu ipotecă acceptând în garanţie doar imobile cu destinaţie rezidenţială ocupate de proprietari, totodată invocând Convenţia Cadru încheiată cu A.N.C.P.I.
Or, în speţă, prin contract, pârâta a permis închirierea, încât faptul că în prezent normele interne impun interdicţia închirierii, oricare ar fi justificarea acestei interdicţii, cât timp părţile nu au agreat-o în condiţiile art. 969 C. civ., este lipsită de relevanţă.
2. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta I.N.G.B.N.V. AMSTERDAM, sucursala Bucureşti, solicitând, în principal, admiterea acestuia şi anularea sentinţei apelate, iar în subsidiar modificarea hotărârii, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 215/ A din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul formulat şi a schimbat sentinţa în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, obligând reclamantul să plătească pârâtei suma de 2.000 Ron, cu titlu de cheltuieli de judecată, în primă instanţă şi apel.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a fost competentă să judece cauza, deoarece locul unde s-a încheiat contractul precum şi unde se execută este Timişoara, fiind incidente astfel dispoziţiile art. 10 pct. 1 şi 4 C. proc. civ.
Pe fond, însă, a reţinut că prima instanţă a interpretat greşit clauza contractuală, prevăzută de art. 2.2 din contractul de ipotecă în sensul că se permite garantului (reclamantului) închirierea, deoarece ceea ce reclamantul ar fi acceptat ar viza doar condiţiile închirierii, întrucât prevederile respectivei clauze sunt foarte clare în sensul că închirierea nu este permisă decât cu acordul prealabil al băncii.
Astfel, reclamantul a acceptat ca orice închiriere a imobilului, pe timpul cât acesta este ipotecat, să se facă doar cu acordul băncii. Refuzul băncii este emis în virtutea dreptului său, rezultând din clauza contractuală (art. 2.2 din Contractul de ipotecă), drept conferit tocmai de către reclamant şi nu se poate reţine că această clauză este abuzivă, nefiind întrunite condiţiile Legii nr. 296/2004, iar prin refuzul băncii nu se poate spune că se încalcă dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului, întrucât tocmai reclamantul a consimţit în sensul limitării exerciţiului dreptului său prin contractul de ipotecă.
Pe de altă parte, obligaţia civilă este definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită conduită (de a da, a face sau a nu face ceva) care, dacă nu este îndeplinită, se poate recurge la forţa coercitivă a statului în vederea îndeplinirii sale.
În raporturile juridice contractuale, este cunoscut atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv şi, corelativ, oricărei obligaţii îi corespunde un drept.
În speţă, însă, deşi pârâta I.N.G.B.N.V. AMSTERDAM, sucursala Bucureşti a fost obligată de către prima instanţă „să facă" ceva (să emită acordul prealabil pentru închirierea imobilului), acestei obligaţii nu îi corespunde niciun drept al reclamantului şi niciunei obligaţii a băncii, izvorâtă din lege.
Art. 2.2 din contractul de ipotecă cuprinde o obligaţie a reclamantului, iar nu a pârâtei, aceasta din urmă neasumându-şi obligaţia de a emite acordul, deci pretinsa obligaţia de a face nu are izvor legal sau contractual, iar soluţia pronunţată în sens contrar este nelegală.
3. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs ambele părţi.
Reclamantul a invocat nelegalitatea hotărârii în baza motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi a solicitat, în principal, admiterea acestuia şi casarea hotărârii cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea acestuia şi obligarea pârâtei de a redacta şi elibera acordul în vederea închirierii imobilului proprietatea acesteia.
Astfel, fără a structura criticile prin subsumarea lor motivelor de recurs invocate, a prezentat un istoric al cauzei şi considerente teoretice privind dreptul de proprietate şi contractul de ipotecă, după care a susţinut, în esenţă că, instanţa de apel a ignorat probatoriul administrat denaturând conţinutul clauzei, banca neavând cum să interzică închirierea, ci această interdicţie se numără printre condiţiile impuse garantului de a face cunoscut soarta imobilului ipotecat, sens în care trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 983 şi 984 C. civ., privind regulile de interpretare a contractelor, potrivit cărora clauzele înscrise în condiţiile generale ale contractului ori în formularele tipizate, se interpretează împotriva celui care le propune, respectiv dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui ce se obligă. În toate cazurile el se va interpreta în favoarea consumatorului sau a persoanei care aderă la contract.
Prin încheierea contractului, nu s-a pus problema unui dezacord din partea băncii, mai cu seamă că o chirie lunară nu face altceva decât să sporească bonitatea clientului, altfel această clauză capătă caracter abuziv, potrivit art. 993 C. civ., faţă de obligaţia cu caracter general ce revine nu numai intimatei - pârâte, ci oricăror altor persoane de a-i respecta dreptul de proprietate, în special a prerogativei de a dispune liber de bunul avut în proprietate, sens în care recurentul - reclamant a făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 480 – art. 483 C. civ. şi art. 135 din Constituţia României.
Totodată, instanţa de apel, în dezacord cu probele administrate, a considerat greşit că nu sunt întrunite condiţiile reţinerii clauzei ca fiind abuzivă, deşi s-a recunoscut faptul că nu a fost negociată, contravaloarea ratei de credit este net inferioară sumei ce s-ar fi încasat cu titlu de chirie, iar intimata - pârâtă este de rea - credinţă, recurentul - reclamant aflându-se într-un dezechilibru semnificativ raportat la drepturile şi obligaţiile pe care le are.
O altă critică vizează încălcarea de către instanţă a principiului disponibilităţii, instanţa acordând ceea ce nu s-a cerut, deoarece obiectul dedus judecăţii nu a fost modificarea clauzei contractuale, ci obligaţia de a elibera un acord de închiriere a imobilului, astfel încât şi motivarea hotărârii este străină de natura pricinii şi nu are în vedere probele care au fost administrate.
În fine, s-a arătat că hotărârea este dată şi cu aplicarea greşită a legii, normele de drept substanţial incidente fiind interpretate şi aplicate greşit.
Pârâta a criticat hotărârea pentru aplicarea greşită a legii, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a micşorat cheltuielile de judecată constând în taxe de timbru şi timbru judiciar, deşi conform art. 274 alin. (2) C. proc. civ., acest lucru nu este permis, în acest sens nefiind acordată suma de 5,15 lei; s-au redus cheltuielile de deplasare în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., deşi textul de lege vizează doar onorariile avocaţilor, iar din facturile depuse reiese faptul că 2.904,19 lei reprezintă cheltuieli de deplasare, iar cu privire la onorariul de avocat a arătat în esenţă că, toate criteriile avute în vedere au fost greşit aplicate.
4. Recurenta - pârâtă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului formulat de reclamant, ca nefondat.
5. Asupra recursurilor.
Analizând recursul formulat de reclamant se constată, în primul rând, că orice critici cu privire la netemeinicia hotărârii subsumate tuturor motivelor de recurs invocate precum cele referitoare la modul greşit de interpretare a probelor şi stabilirea situaţiei de fapt, sunt inadmisibile sub aspectul analizei în recurs, faţă de caracterul nondevolutiv al căii de atac, ceea ce instanţa de recurs are de verificat în exercitarea controlului hotărârii fiind conformitatea acesteia cu legea raportat la o situaţie de fapt deja stabilită.
În acest context, analizând primul motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., invocat de reclamant, se constată că acesta a fost formulat fără a se arăta în concret în ce constă depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, astfel încât, nu poate fi primit, simpla indicare a motivului nefiind suficientă pentru a atrage casarea hotărârii, astfel cum solicită reclamantul.
Criticile întemeiate pe cel de al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate, deoarece acest text de lege are în vedere situaţia nepronunţării instanţei asupra unui lucru cerut sau asupra unor lucruri care nu s-au cerut, fiind expresia principiului disponibilităţii şi a obligaţiei instanţei de a se pronunţa asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, or, pe de o parte, se constată că ceea ce critică de fapt reclamantul se referă la conţinutul motivării şi nu la dispozitivul hotărârii apelate, iar pe de altă parte, apelul fiind respins, ca nefondat, aceste critici pot fi subsumate cel mult celorlalte motive de recurs şi nu acestui motiv, limite în care vor fi analizate.
Criticile subsumate celui de al treilea motiv de recurs, prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se referă la lipsa sau motivarea insuficientă, contradictorie şi străină de natura pricinii.
Sub aceste aspecte nu se arată în concret care motive de apel nu au fost motivate şi care sunt considerentele contradictorii cu soluţia pronunţată în această cale de atac.
Cât priveşte motivarea insuficientă şi străină de natura pricinii cu referire la analizarea valabilităţii clauzei deşi nu a făcut obiectul judecăţii, se constată că instanţa de apel şi-a motivat hotărârea prin raportare la conţinutul cererii de apel şi în limitele învestirii primei instanţe, analizând în concret în fapt şi în drept faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, efectele clauzei contractuale cuprinsă în art. 2.2 din contractul de ipotecă.
Numai în acest context, instanţa s-a preocupat în motivarea acesteia de valabilitatea clauzei şi a analizat modul cum pârâta s-a manifestat, existând o amplă motivare în ceea ce priveşte inexistenţa pretinsului abuz de drept din partea acesteia faţă de conţinutul clauzei.
Sub acest aspect, trebuie concluzionat că instanţa de apel are obligaţia prin raportare la dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., să răspundă fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea acestor capete de cerere, ceea ce în cauză s-a respectat.
În privinţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., referitor la denaturarea voinţei părţilor faţă de conţinutul şi înţelesul clauzei, trebuie precizat că textul de lege nu vizează interpretarea conţinutului cererii de chemare în judecată, critica fiind de altfel analizată în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în privinţa aşa-ziselor motive străine de natura pricinii, după cum nici a actelor juridice cu valoare de probă, ci a actului juridic dedus judecăţii ca izvor al obligaţiei, respectiv a Contractului de ipotecă – art. 2.2.
Cât priveşte înţelesul acestei clauze, se reţine că garantul - recurenta în cauză, s-a angajat că, pe întreaga durată a contractului, nu va înstrăina, închiria, schimba, greva de sarcini, dezmembra, demola imobilul, fără acordul prealabil al băncii.
Conţinutul este clar, în sensul unor interdicţii temporare, în contract precizându-se expres că garantul şi banca sunt de acord şi consimt ca aceste „interdicţii" să fie înregistrate în Cartea Funciară, alături de ipoteca constituită, astfel că se pune în discuţie aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor art. 978 C. civ., potrivit cărora interpretarea clauzei trebuia să se facă în sensul în care să producă efecte, or singura interpretare posibilă este aceea că banca are posibilitatea să accepte sau nu închirierea imobilului ipotecat, deoarece dacă s-ar interpreta că banca este obligată să-şi dea acordul stabilind doar anumite condiţii, ea nu s-ar mai putea constitui într-o interdicţie, adică altfel spus, clauza de „interdicţie" din contract, Capitolul Condiţii generale, nu ar mai cuprinde o interdicţie.
Pe de altă parte, conţinutul este clar şi în privinţa necesităţii existenţei „acordului" băncii la care se referă, de asemenea, clauza analizată, acord ce presupune manifestarea liberă a voinţei băncii de a accepta sau nu închirierea imobilului.
Prin urmare, instanţa de apel a dat o interpretare corectă clauzei cu respectarea regulilor generale de interpretare a voinţei părţilor, nefiind necesară apelarea la regulile speciale aplicabile în cazul unor clauze îndoielnice, încât nici acest motiv de recurs nu este fondat.
Analizând şi criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se găsesc, de asemenea, nefondate.
Astfel, instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile art. 969 C. civ., incidente, în cauză, aplicate corespunzător faţă de obligaţia asumată de recurentă şi nu de către intimată, cât şi dispoziţiile din Legea nr. 296/2004, faţă de susţinerile recurentei privind pretinsul abuz de drept al băncii care nu a fost dovedit.
Cât priveşte îngrădirea dreptului de proprietate, în mod legal s-a reţinut că nu se poate reţine, deoarece recurenta a consimţit în sensul interdicţiei temporare a închirierii, exprimându-şi în mod liber voinţa.
Aşa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei este nefondat şi va fi respins.
Referitor la recursul formulat de către pârâtă se găseşte, de asemenea, nefondat, instanţa de apel făcând o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., faţă de situaţia de fapt reţinută, atribuind cheltuielile de judecată reprezentând taxe de timbru şi cheltuieli de deplasare în măsura dovedirii lor şi nu prin reducerea cuantumului, cum a procedat în cazul onorariului de avocat, potrivit motivării, astfel că reevaluarea situaţiei de fapt nu mai poate face obiectul cenzurii în recurs.
În privinţa onorariului de avocat, criteriile avute în vedere au fost aplicate cu respectarea dispoziţiilor alin. (3) al aceluiaşi articol, neputându-se reţine omisiunea vreunuia dintre acestea, situaţie în care reaprecierea proporţionalităţii onorariului cu raportare la aceste criterii, de asemenea, nu poate face obiectul judecăţii, deoarece recursul este o cale de atac ce se poate exercita numai pentru motive de nelegalitate, nu şi pentru motive de netemeinicie.
Aşa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi recursul formulat de pârâtă va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamantul B.L.M., împotriva deciziei Curţii de Apel Timişoara nr. 215 din 17 decembrie 2009, ca nefondat.
Respinge recursul formulat de pârâta I.N.G.B.N.V. AMSTERDAM, sucursala Bucureşti, împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2806/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2857/2010. Comercial → |
|---|
