ICCJ. Decizia nr. 2824/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2824/2010
Dosar nr. 11641/3/2008
Şedinţa publică din 21 septembrie 2010
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Bucureşti reclamantul G.Ş. a chemat în judecată pe pârâta SC I.D.C. SA solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei prevăzute la art. X pct. 10.2 din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părţi, estimată provizoriu la suma de 100.000 lei, ca şi la plata sumei de 30.000 lei cu titlu de îmbunătăţiri aduse imobilului ce a format obiectul contractului.
În motivare a susţinut că a cumpărat de la pârâtă cu plata în rate un imobil din care, ulterior a fost evacuat pentru neplata ratelor, iar în contract s-a stipulat că, în cazul vânzării la licitaţie a imobilului, după reţinerea sumelor datorate de către reclamant, pârâta îi va restitui acestuia diferenţa din preţul încasat.
Prin sentinţa comercială nr. 10229 din 26 iunie 2009 pronunţată de Tribunal Bucureşti a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la capătul doi de cerere şi cu privire la îmbunătăţiri, s-a respins excepţia pentru capătul întâi, iar pe fond, s-a admis în parte acţiunea reclamantului şi în consecinţă, pârâta a fost obligată la plata sumei de 404.530,96 lei şi 8.236,83 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut aplicabilitatea clauzei contractuale inserate la pct. X, art. 10.2 din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părţi, în baza căreia, urmare a înstrăinării imobilului, pârâta îi datorează reclamantului diferenţa dintre suma încasată şi cea care a rămas de restituit de către reclamant, împreună cu penalităţile, dobânzile şi cheltuielile de licitaţie aferente.
Termenul de prescripţie a fost calculat începând cu data de 27 mai 2005 când s-a înstrăinat imobilul, iar pentru capătul de cerere privind contravaloarea îmbunătăţirilor, de la data la care reclamantul era obligat să părăsească imobilul, respectiv data notificării rezilierii, potrivit clauzei X pct. 10.2 din contract, şi nu de la data evacuării efective, ca urmare a punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti.
Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat.
Totodată, s-a respins cererea apelantei privind întoarcerea executării silite, precum şi a intimatului privind acordarea cheltuielilor de judecată.
În motivarea deciziei pronunţată în apel s-au reţinut următoarele:
Reclamantul a îndeplinit procedura concilierii prealabile prevăzută de art. 720ą C. proc. civ., comunicând pârâtei pretenţiile sale, menţionând dispoziţiile art. 10 din contract ca temei al solicitărilor sale.
Momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie al pretenţiilor reclamantului a fost bine stabilit de prima instanţă, ca fiind acela al înstrăinării imobilului, respectiv 27 mai 2005, ca fiind data de la care puteau fi cunoscute „sumele încasate" de către apelantă, întrucât, părţile, prin voinţa lor au legat naşterea dreptului reclamantului de perfectarea unui contract în care reclamantul nu este parte.
Cu privire la interpretarea clauzei prevăzută la art. X pct. 10.2 din contract s-a reţinut că aceasta s-a realizat conform art. 977 C. civ., după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.
Astfel, intenţia părţilor a fost aceea ca reclamantul să obţină despăgubiri nu doar în situaţia înstrăinării la licitaţie a imobilului, ci, în orice situaţie care privea înstrăinarea acestuia. S-a avut în vedere şi scopul pentru care s-a prevăzut această clauză, pentru evitarea îmbogăţirii fără just temei al executantului-vânzător, în detrimentul beneficiarului-cumpărător, reţinând că,parţial, imobilul a fost executat în urma eforturilor financiare ale reclamantului, fiind injust ca pârâta să-şi recupereze sumele neîncasate, acoperindu-şi astfel integral prejudiciul suferit, iar ulterior, să încaseze şi diferenţa obţinută prin vânzarea imobilului.
S-a mai reţinut şi faptul că art. 983 C. civ. invocat de apelantă nu este incident în cauză, deoarece se referă la situaţia în care clauzele unui contract sunt neclare, însă, în speţă, nu există nicio îndoială asupra dreptului intimatului de a beneficia de despăgubiri în cazul înstrăinării imobilului.
Împotriva acestei decizii pârâta SC I.D.C. SA a declarat recurs, solicitând modificarea hotărârii, în sensul admiterii apelului şi, pe fond al respingerii acţiunii în întregime ca fiind prescrisă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată, cu obligarea intimatului la suportarea cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată următoarele:
Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 969, art. 977, art. 983 şi art. 992 C. civ., fiind totodată respinsă în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Astfel, valorificarea dreptului de creanţă personal al reclamantului G.Ş. se face în termen de 3 ani, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, iar în speţă, momentul de la care începe să curgă acest termen este reprezentat de momentul la care contractul de vânzare imobil cu plata în rate din 31 august 2000 s-a reziliat, respectiv în anul 2004, aşa cum rezultă din practicaua sentinţei civile nr. 1350 din 25 mai 2004 a Judecătoriei Buftea, în dosarul nr. 1880/2004, definitivă şi irevocabilă, hotărâre ce se bucură de autoritate de lucru judecat. Izvorul dreptului reclamantului trebuie să rămână contractul părţilor.
În acelaşi sens, se susţine că teza reţinută de instanţe, potrivit căreia momentul începe să curgă de la data înstrăinării imobilului este eronată, pentru că se pune întrebarea ce s-ar fi întâmplat cu dreptul reclamantului dacă imobilul nu ar fi fost niciodată înstrăinat.
În subsidiar, ca urmare a respingerii apărărilor cu privire la prescripţia acţiunii, recurenta susţine că, pe fond, pretenţiile reclamantului sunt neîntemeiate, întrucât, potrivit contractului, restituirea diferenţelor de bani către reclamant urma să se realizeze, potrivit art. 10.2 din contract, doar în ipoteza vânzării la licitaţie a imobilului,ori, în speţă, înstrăinarea s-a realizat prin vânzare liberă, context în care prevederile contractuale nu sunt incidente.
Astfel, recurenta susţine că interpretarea contractului a fost eronată din perspectiva dispoziţiilor art. 977 C. civ., ignorându-se voinţa reală a părţilor, precum şi culpa reclamantului, care a determinat încetarea contractului şi care, astfel ar obţine o sumă de bani, nejustificat, care asigura pârâtei profitul său.
Prin întâmpinarea înregistrată la 15 septembrie 2010 intimatul G.Ş. a solicitat respingerea recursului, arătând că, în mod corect instanţa a stabilit momentul de la care începe să curgă prescripţia, iar interpretând contractul s-a realizat ţinând seama de regulile de interpretare prevăzute de art. 977 C. civ.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor reţine următoarele:
Între părţi s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 31 august 2000, având ca obiect executarea de către societatea pârâtă a unui imobil cu destinaţia de locuinţă.
Reclamantul a achitat avansul şi mai multe sume de bani, după care a sistat plata ratelor, fiind evacuat din imobil în baza sentinţei civile nr. 1350 din 25 mai 2004 a Judecătoriei Buftea, pronunţată în dosarul nr. 1880/2004, definitivă şi irevocabilă.
Ulterior, pârâta a înstrăinat imobilul în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 27 mai 2005 de BNP N.C.T.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul G.Ş. a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei reprezentând diferenţa dintre suma obţinută din vânzarea ulterioară a imobilului şi cea rămasă de încasat de la reclamant, la care se adaugă penalizările corespunzătoare, precum şi alte cheltuieli cu înstrăinarea. Totodată, a solicitat contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului, cerere care a fost respinsă ca prescrisă şi care nu face obiectul recursului.
La baza solicitărilor reclamantului stau prevederile art. X pct. 10.2 din contract, care prevăd obligaţia instituită în sarcina SC I.D.C. SA de a-i restitui reclamantului G.Ş. suma încasată în urma vânzării la licitaţie a imobilului, după scăderea sumei neîncasate de la reclamant şi a penalităţilor.
Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut la art. 3 din Decretul nr. 167/1958 a fost în mod corect stabilit ca fiind cel al încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentic, respectiv data de 27 mai 2005. Dreptul reclamantului de a solicita suma ce i se cuvine s-a născut la această dată, când creanţa sa a devenit certă, lichidă şi exigibilă.
Lipsa înstrăinării imobilului de către pârâtă nu transforma natura creanţei şi implicit a dreptului de a o solicita într-una imprescriptibilă.
Însăşi părţile, prin acordul lor de voinţă au legat momentul îndrituirii reclamantului la despăgubiri, de cel al înstrăinării imobilului, astfel că, orice altă apreciere asupra momentului de la care se naşte dreptul la acţiune nu are suport contractual sau legal, urmând a fi înlăturată.
De asemenea, interpretarea clauzei contractuale care dă dreptul reclamantului la despăgubiri, în ipoteza înstrăinării imobilului de către societatea pârâtă, a fost legal realizată de către instanţele de fond, în lumina dispoziţiilor art. 977 C. civ., după intenţia comună a părţilor.
În speţă, această intenţie reală - văzând şi scopul reglementării contractuale, acela de a evita îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtei pe seama reclamantului cu al cărui aport financiar s-a realizat, în parte construcţia – a fost ca reclamantul să beneficieze de despăgubiri în orice situaţie care privea înstrăinarea imobilului, iar nu exclusiv la modalitatea de înstrăinare a licitaţiei.
Din această perspectivă, criticile recurentei nu sunt fondate, prevederile art. 983 C. civ. vizând clauzele neclare nefiind incidente în speţă, instanţele de fond realizând o corectă interpretare a clauzei cuprinsă la art. X pct. 10.2 din contract, în acord cu prevederile art. 977 C. civ.
Nefiind fondat, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtei se va respinge, urmând ca, în temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenta să fie obligată la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată în recurs, în favoarea intimatului G.Ş., ocazionate cu plata onorariului avocaţial, potrivit facturii anexate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC I.D.C. SA Voluntari împotriva deciziei nr. 123 din 23 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Obligă pe recurentă să-i achite intimatului G.Ş. suma de 2000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2816/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2837/2010. Comercial → |
|---|
