ICCJ. Decizia nr. 2978/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2978/2010
Dosar nr. 3266/1/2010
Şedinţa publică din 28 septembrie 2010
Deliberând asupra recursului comercial de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1336 din 12 octombrie 2007, pronunţată în dosarul nr. 5511/30/2006, judecătorul fondului din cadrul Tribunalului Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiune formulată de reclamanta SC G.C. SRL în contradictoriu cu pârâtele S.N.R. SA – D.R. TIMIŞOARA ŞI S.N.R. SA şi a obligat pârâtele să vândă reclamantei imobilul situat în Timişoara, str. Demetriade, aflat în incinta Bazei Sportive V., constând spaţiu bufet 47,90 m.p. şi terasă betonată de 86 m.p., la un preţ ce se va stabili de părţi, pornind de la preţul din expertiza judiciară efectuată în cauză, respingând celelalte pretenţii ale reclamantei.
În considerentele sentinţei, judecătorul fondului a reţinut că între părţi s-au desfăşurat relaţii contractuale începând cu anul 1994, fiind apreciată ca nerelevantă împrejurarea că perioada vizată în contracte era doar cea estivală, probele demonstrând că în perioada iernii, spaţiul era ocupat de bunurile reclamantei. Judecătorul a apreciat incidenţa în cauză a prevederilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 346/2004, pârâta nedovedit că a deţinut spaţiile în cauză; s-a apreciat că pârâtele îşi invocă propria culpă atunci când invocă faptul că spaţiul nu putea fi trecut în lista activelor disponibile, câtă vreme probele administrate dovedesc că acesta are caracterul unui activ disponibil.
În consecinţă, judecătorul a apreciat temeinicia cererii reclamantei vizând obligarea pârâtelor la încheierea contractului de vânzare cumpărare.
S-a apreciat, ca neîntemeiată, solicitarea reclamantei de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare pentru spaţiul în litigiu, fiind reţinută neîndeplinirea prevederilor art. 12 lit. c) din Legea nr. 346/2004. S-a precizat că raportul de expertiză efectuat în cauză va servi drept bază de pornire în ceea ce priveşte preţul la care urmează a fi vândut spaţiul, judecătorul constatând că nu poate suplini consimţământul pârâtelor cu privire la preţul de vânzare.
Sentinţa de fond a fost apelată de S.N.R. SA, prin S.N.R. SA, sucursala TIMIŞOARA, criticile sale vizând greşita interpretare a prevederilor legale în raport cu situaţia de fapt, în condiţiile în care reclamanta a solicitat schimbarea contractului de închiriere cu unul de leasing pentru spaţiul în litigiu; a mai susţinut că judecătorul nu putea suplini consimţământul său, nu doar în ceea ce priveşte preţul vânzării, ci şi în privinţa obligaţiei de vânzare, propriu-zisă.
Prin Decizia civilă nr. 62 din 1 aprilie 2008, completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, în majoritate, a respins, ca nefondat, apelul declarat în cauză de pârâta S.N.R. SA, prin S.N.R. SA, sucursala TIMIŞOARA, reţinând următoarele: pentru combaterea criticilor pârâtei, judecătorii apelului au făcut referire la Decizia nr. 864/2006 prin care Curtea Constituţională, respingând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) lit. b) şi art. 13 din Legea nr. 346/2004, a statuat că măsurile pe care textele legale criticate le dispun privesc proprietatea statului în calitatea sa de acţionar majoritar la diverse regii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi comerciale, iar transferul dreptului de proprietate asupra activelor are loc ca urmare a perfectării contractului de vânzare cumpărare, iar nu ca efect al exproprierii. Celelalte critici ale pârâtei au fost respinse, judecătorii apelului reţinând corecta apreciere a situaţiei de fapt, în ce priveşte ocuparea spaţiului de către reclamantă şi în perioada pentru care nu avea contract, precum şi în ce priveşte nepredarea spaţiului către pârâtă la expirarea contractului de închiriere.
Opinia separată a vizat admiterea apelului şi schimbarea sentinţei de fond în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, apreciindu-se că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 12 şi 13 din Legea nr. 346/2004, singurele abilitate să procedeze la stabilirea condiţiilor de vânzare a unui activ sunt adunările generale sau consiliile de administraţie ale regiilor autonome, societăţilor ori companiilor naţionale, sau a societăţilor comercială cu capital majoritar de stat.
Decizia de apel a fost recurată de pârâta S.N.R. SA, prin S.N.R. SA, sucursala TIMIŞOARA, criticile sale, subsumate prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând greşita aplicare a legii.
Prin Decizia nr. 711 din 4 martie 2009, completul de judecată din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâtă, a casat Decizia de apel şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, fiind reţinute următoarele considerente: s-a reţinut că instanţele inferioare au făcut doar aprecierea că spaţiul în litigiu se încadrează în categoria activelor disponibile, fără a prezenta şi argumentele care au condus la această concluzie, nu a fost motivată înlăturarea criticilor pârâtei referitoare la imposibilitatea includerii spaţiului în categoria activelor disponibile, şi tot nemotivată apare concluzia potrivit căreia pârâta îşi invocă propria culpă, nefiind argumentată prin probe.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, sub nr. 5511.1/30/2006.
Prin Decizia civilă nr. 39/ A din 22 februarie 2010, completul de judecată a admis apelul declarat de pârâta S.N.R. SA, prin S.N.R. SA, sucursala TIMIŞOARA împotriva sentinţei civile nr. 1336 din 12 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Timiş şi a schimbat sentinţa apelată în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
În considerentele deciziei, completul de judecată, pornind de la interpretarea prevederilor art. 12 alin. (1) şi art. 13 alin. (1) din Legea nr. 346/2004 în sensul că prin activ disponibil se înţeleg acele spaţii ce pot fi desprinse din patrimoniul companiei naţionale ori regiei autonome şi care, astfel desprinse, pot funcţiona autonom, independent, a constatat că spaţiul în litigiu nu se încadrează în categoria activelor disponibile, fiind situat în baza sportivă V., cu destinaţia de bufet, baza conţinând bazine de înot, teren de tenis (patinoar), popicărie, grupuri sanitare, vestiare. S-a reţinut că spaţiul în litigiu a avut permanent destinaţia de deservire a bazei sportive, fiind, la fel ca grupurile sanitare ori vestiarele, o componentă auxiliară a bazei.
S-a mai reţinut caracterul sezonier al utilizării spaţiului în litigiu, astfel că nu poate fi luată în considerare neutilizarea sa în afara sezonului.
S-a mai reţinut că pârâta, având nevoie de spaţiu pentru depozitare, a notificat reclamanta în vederea predării spaţiului ocupat imediat după expirarea termenului de închiriere.
S-a apreciat, totodată, şi faptul că pârâta a respectat prevederile art. 13 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 346/2004, în sensul publicări listei activelor disponibile, spaţiul comercial în cauză nefiind inclus în această listă. În consecinţă, s-a constatat că nu se poate aprecia caracterul de activ disponibil al spaţiului.
Decizia de apel a fost recurată de reclamanta SC G.C. SRL TIMIŞOARA, aceasta solicitând admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă.
Criticile reclamantei, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au vivat următoarele:
- greşita calificare a spaţiului ca activ în înţelesul prevederilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 346/2004, apreciind că judecătorii apelului au adăugat o nouă condiţie, neprevăzută de textul legal, respectiv cea de funcţionare independentă; a arătat că după achiziţionarea spaţiului, putea realiza modificările ce se impuneau pentru ca activul să funcţioneze independent, cu atât mai mult cu cât expertiza efectuată în cauză a evidenţiat că acest lucru este realizabil; aceeaşi susţinere a fost formulată şi în ce priveşte utilităţile, spaţiul putând fi racordat ulterior încheierii contractului; reclamanta a mai susţinut că judecătorii apelului au reţinut greşit şi faptul că spaţiul are un caracter accesoriu al bazei sportive, nefiind edificator faptul că se găseşte în interiorul bazei, fiind serviţi şi clienţii acesteia;
- greşita interpretare a noţiunii de activ disponibil, prin raportare la prevederile legale, art. 13 alin. (2) din Legea nr. 346/2004 permiţând încadrarea în această categorie chiar şi în cazul îndeplinirii unei singure condiţii din cele stabilite de textul legal; în acest context, reclamanta a arătat că spaţiul nu mai este utilizat de pârâtă de peste 3 luni, acesta fiind una din condiţiile legale pentru declararea lui ca activ disponibil; a criticat şi considerentul reţinut dă completul de apel referitor la caracterul sezonier al utilizării spaţiului, în condiţiile în care de la sfârşitul anului 2005 pârâta nu a mai utilizat baza sportivă.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, pârâta S.N.R. SA, prin S.N.R. SA, sucursala TIMIŞOARA a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind corecta aplicare a prevederilor legale incidente în speţă, faţă de situaţia de fapt concretă.
Nu au fost administrate probe noi în această fază procesuală.
Analizându-se acrele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi de apărările invocate, se apreciază că recursul nu este fondat.
Nu poate fi reţinută critica reclamatei cu privire la greşita aplicare a prevederilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 346/2004. Completul de apel nu a adăugat la lege, nu a inclus o nouă condiţie în calificarea noţiunii de activ, ci doar a efectuat o analiză gramaticală şi logică a textului legal. Astfel textul legal nu consacră posibilitatea organizării funcţionării independente a spaţiului în viitor, după încheierea contractului de vânzare cumpărare. Din modul de redactare al textului legal se concluzionează că intenţia legiuitorului a fost aceea ca posibilitatea funcţionării independente să existe la data încadrării spaţiului în categoria activelor. Din această perspectivă nu au relevanţă susţinerile reclamantei vizând posibilitatea efectuării unei căi de acces şi a racordării la utilităţi ulterior încheierii contractului de vânzare cumpărare, câtă vreme acestea nu existau la momentul solicitării încheierii contractului de vânzare cumpărare pentru a se putea încadra spaţiul în categoria activelor.
De asemenea, se reţine corecta apreciere a judecătorilor apelului cu privire la caracterul accesoriu al spaţiului în litigiu, ca auxiliar al bazei sportive. Definitoriu pentru stabilirea accesorialităţii este faptul că însuşi contractul de care se prevalează reclamanta vizează ca perioadă de închiriere este limitată la perioada estivală, baza sportivă fiind utilizată doar în această perioadă, neavând spaţii de recreare acoperite (ce ar determina o utilizare a bazei şi în perioada de iarnă). Or, în măsura în care pentru spaţiul închiriat reclamanta a datorat chirie doar pentru lunile de sezon estival, nu poate fi negat caracterul de accesorialitate al spaţiului, circumscris perioadei în care chiar baza sportivă îşi desfăşura activitatea. Tot din acelaşi considerent se apreciază că în mod legal a statuat completul de apel că nu are relevanţă perioada ce excede celei stabilită contractual, doar perioada în care spaţiul a fost utilizat conform contractului dând dreptul reclamantei să solicite încheierea contractului de vânzare cumpărare, în temeiul Legii nr. 346/2004.
Nu poate fi reţinută greşita aplicare a legii nici în ce priveşte condiţiile prevăzute de actul normativ cu privire la încadrarea în categoria activelor disponibile. Se ţine sub acest aspect faptul că doar persoana juridică însăşi, regia autonomă, societatea/regia naţională ori societatea comercială cu capital majoritar de stat, este cea care are posibilitatea de a încadra sau nu un spaţiu în categoria activelor disponibile, concluzie ce se desprinde din prevederea art. 13 alin. (4), potrivit cărora doar acestea sunt obligate să stabilească şi să întocmească liste cuprinzând activele disponibile. În consecinţă, includerea sau nu a unui spaţiu în categoria activelor disponibile reprezintă atributul exclusiv al acelor entităţi arătate de textul de lege, ca manifestare a dreptului de dispoziţie, dezmembrământ al dreptului de proprietate. Aşa cum au reţinut şi judecătorii apelului, pârâta şi-a îndeplinit obligaţia legală publicând şi actualizând lunar lista activelor disponibile, în această listă neregăsindu-se spaţiul în litigiu. În condiţiile în care pârâta, în calitate de proprietar nu a apreciat caracterul de activ disponibil al spaţiului, iar reclamanta nu a dovedit că spaţiul nu ar fi fost inclus pe această listă în mod abuziv, judecătorii nu pot ignora manifestarea de voinţă a proprietarului, pentru că s-ar încălca în mod nejustificat dreptul său de proprietate.
De asemenea, se reţine că nu poate fi aplicată prevederea art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 346/2004 prin raportare la faptul că în prezent baza sportivă nu mai este utilizabilă, conform destinaţiei. Se reţine că simpla neutilizare la momentul actual a bazei sportive nu determină o calificare a spaţiului ca fiind activ disponibil. Oricând proprietarul, în funcţie de disponibilul bănesc poate relua activitatea specifică bazei sportive. Însă, folosirea acesteia ca spaţiu de depozitare nu are semnificaţia neutilizării, în sensul stabilit de prevederea legală menţionată. Textul legal are semnificaţia lăsării în nefolosire, cu orice titlu a spaţiului, pentru a determina aplicarea legii. În speţă, spaţiul continuă a fi folosit de pârâtă, care şi-a manifestat, de altfel, voinţa utilizării sale în continuare, prin notificarea adresată reclamantei în sensul că nu doreşte continuarea relaţiei comerciale cu reclamanta după expirarea termenului contractual.
Pentru considerentele reţinute, şi constatându-se că Decizia de apel este legală, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta – reclamantă SC G.C. SRL TIMIŞOARA împotriva deciziei nr. 39/ A din 22 februarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2977/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2979/2010. Comercial → |
|---|
