ICCJ. Decizia nr. 289/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 289/2010
Dosar nr. 2132/99/2008
Şedinţa publică de la 27 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC B. SRL Iaşi prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi, a chemat în judecată pe pârâtul B.A., solicitând constatarea nulităţii antecontractului de vânzare cumpărare încheiat între părţi autentificat sub nr. 48.561 din 4 iunie 2004 de Notarul Public S.B. şi a actului adiţional la acesta.
Judecătoria Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 2135 din 18 februarie 2008, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia comercială.
Prin sentinţa comercială nr. 3035 din 5 decembrie 2008, Tribunalul Iaşi a respins cererea formulată de SC B. SRL Iaşi; a respins excepţia lipsei coparticipării procesuale pasive invocată de pârâtul SC B. SRL; a respins cererea reconvenţională formulată de reclamantul B.A. în contradictoriu cu pârâtul SC B. SRL şi a respins cererea părţilor de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Instanţa de fond a constatat că antecontractului de vânzare – cumpărare încheiat între părţi din data de 4 iunie 2004 nu-i este incidentă vreo cauză de nulitate. De altfel, a constatat că a fost respectată interdicţia legală prevăzută de Legea nr. 550/2002, referitoare la faptul că înstrăinarea imobilelor, prin acte între vii, nu este permisă timp de 3 ani de la data dobândirii lor, bunurile imobile fiind achiziţionate la data de 1 iunie 2004 iar data stabilită pentru încheierea contractului de vânzare – cumpărare între părţi, în formă autentică, era stabilită pentru data de 1 iulie 2007.
A reţinut că, nu atrage nulitatea absolută a antecontractului de vânzare – cumpărare interdicţia cetăţenilor străini de a dobândi dreptul de proprietate, întrucât interdicţia nu mai este prevăzută de legile interne. Nu constituie motiv de nulitate a antecontractului de vânzare – cumpărare nici faptul că ulterior încheierii antecontractului, imobilele respective ar face obiectul unor cereri de retrocedare în baza Legii nr. 10/2001, instanţa reţinând că imobilele în discuţie nu figurează ca fiind revendicate în baza legii anterior menţionate, conform înscrisurilor depuse la dosar.
S-a mai reţinut că obiectul antecontractul de vânzare – cumpărare încheiat între părţi din data de 4 iunie 2004 constă, în mod indiscutabil, în promisiunea de vânzare – cumpărare a unor imobile, fiind exclusă interpretarea potrivit căreia convenţia respectivă ar reprezenta un contract de împrumut, variantă în care ar fi fost schimbată natura juridică a convenţiilor părţilor.
Concluzionând, instanţa de fond a reţinut că înţelegerea părţilor din 29 iunie 2004 a fost legală, respectiv cea de înstrăinare a cotei de ½ din terenul aferent spaţiului comercial în cotă indiviză, astfel că instanţa de fond a considerat că cererea reclamantei este neîntemeiată.
Referitor la cererea reconvenţională ce are ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare – cumpărare, tribunalul a reţinut că nu poate fi admisă întrucât în antecontractul de vânzare – cumpărare încheiat între părţi nu au fost indicate suficiente elemente pentru determinarea obiectului viitorului contract de vânzare – cumpărare.
Curtea de Apel Iaşi, prin decizia nr. 47 din 9 iunie 2009, a respins apelul reclamantei - pârâte SC B. SRL Iaşi . A admis aderarea la apel a pârâtului - reclamant B.A. şi a schimbat în parte sentinţa comercială nr. 3035/ com din 5 decembrie 2008 a Tribunalului Iaşi, în sensul că: A admis cererea reconvenţională a pârâtului-reclamant B.A.; a constatat că B.A. este proprietarul cotei indivize de 1/2 din spaţiul comercial în suprafaţă totală de 111,72 mp, situat în Iaşi, Bd. Tudor Vladimirescu, cotă dobândită prin cumpărare de la SC B. SRL, iar p rezenta hotărâre ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare în ce priveşte cota indiviză menţionată. A p ăstrat dispoziţiile sentinţei Tribunalului Iaşi, care nu contravin prezentei decizii. A obligat SC B. SRL Iaşi să-i plătească lui B.A. suma de 4007 lei, cheltuieli de judecată la fond şi suma de 9125 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:
1. Referitor la apelul reclamantei SC B. SRL a constatat că este nefondat întrucât argumentele susţinute în motivarea cererii de constatare a nulităţii absolute a promisiunii de vânzare – cumpărare nu au constituit motive de nulitate absolută a convenţiei.
Instanţa de apel a reţinut că în raport de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., este ţinută de a examina doar motivele de nulitate invocate în cererea introductivă, nu şi motivele prezentate pentru prima oară în apel. Astfel că, raportat la obiectul învestirii primei instanţe, instanţa de apel a constatat că impedimentul reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 550/2002 a fost depăşit prin acordul părţilor, care au încheiat actul adiţional din 29 iunie 2004.
S-a mai reţinut că SC B. SRL nu a detaliat susţinerea referitoare la existenţa unor prevederi care i-ar îngrădi dreptul de a dispune de bunuri, iar din verificarea conţinutului antecontractului nu a rezultat prezenţa unor astfel de clauze. Calitatea pârâtului B.A., de cetăţean al unui alt stat decât acelea de membre ale U.E. şi S.E.E. a fost invocată abia în concluziile scrise la fond, cu mult după prima zi de înfăţişare, în sensul art. 132 C. proc. civ.
Instanţa de apel a mai constatat că şi susţinerea privitoare la împrumut a fost făcută de reclamantă după prima zi de înfăţişare, ea neavând corespondent în dovezile administrate; instanţa de fond a examinat valabilitatea antecontractului raportat la momentul încheierii sale, dar ţinând cont şi de caracteristica esenţială a promisiunii de vânzare – cumpărare, respectiv aceea de a da naştere unei obligaţii de a face şi nu de a transmite dreptul de proprietate.
2. În ce priveşte aderarea la apel, instanţa de control judiciar a constatat că sunt îndeplinite prevederile art. 293 alin. (1) C. proc. civ., în speţă neoperând alin. (2) al aceluiaşi articol.
Instanţa de apel a constatat că este întemeiată cererea reconvenţională, impunându-se pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare – cumpărare, astfel cum pârâtul – reclamant a restrâns obiectul cererii reconvenţionale. A mai reţinut că instanţa de fond a stabilit judicios validitatea antecontractului, dar că este eronată constatarea ineficienţei determinări a obiectului convenţiei. Obiectul convenţiei răspunde cerinţelor art. 948 pct. 3 şi art. 962 – art. 965 C. civ., fiind reprezentat de o cotă indiviză, determinată de părţi la o doime, dintr-un spaţiu comercial. Nu se poate pretinde ca în antecontract să se fi făcut şi ieşirea din indiviziune, deoarece s-ar depăşi cadrul înţelegerii părţilor, iar promisiunea de vânzare – cumpărare a unei cote indivize s-ar transforma într-o promisiune privind un spaţiu delimitat.
De asemenea, s-a mai reţinut că în convenţia părţilor este stipulată posibilitatea solicitării unei hotărâri de recunoaştere a dreptului de proprietate al beneficiarului promisiunii, în cazul în care promitenta SC B. SRL nu încheie actul autentic în termenul convenit. În condiţiile în care preţul a fost plătit de B.A., iar pârâta – reconvenţională este proprietara întregului spaţiu comercial, având calitatea de a înstrăina cota indiviză de 1/2, astfel că s-a cuvenit ca, în temeiul art. 1073, art. 1077 şi art. 970 alin. (2) C. civ., să se constate dreptul de proprietate al pârâtului – reclamant asupra cotei indivize ce face obiectul promisiunii sinalagmatice de vânzare – cumpărare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC B. SRL Iaşi, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi pe fond, respingerea cererii reconvenţionale, inclusiv a aderării la apel.
Ca o chestiune prealabilă, Înalta Curte, conform art. 137 C. proc. civ., raportat la art. 11 şi 20 alin. (1) – (3) din Legea nr. 146/1997, modificată, a luat în examinare excepţia insuficientei timbrări a cererii de recurs, având în vedere că invocarea acesteia primează înaintea oricăror alte cereri şi excepţii, formulate în faţa instanţelor de judecată şi a reţinut:
Art. 1 din Legea 146/1997, modificată, privind taxele judiciare de timbru prevede că acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice cât şi de către persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau, în mod excepţional, până la termenul stabilit de către instanţă.
Potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi normelor de aplicare a acestui act normativ, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru, cererea părţii se anulează ca netimbrată.
Faţă de dispoziţiile legale evocate se constată că recursul declarat de către reclamanta SC B. SRL a fost însoţit de dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 20 lei şi de timbrul judiciar în valoare de 3 lei, ambele în cuantum insuficient, iar taxa judiciară de timbru depusă de recurent fiind achitată în contul altui beneficiar.
Prin urmare, recurentul a fost citat pentru termenul de judecată din data de 27 ianuarie 2010 cu menţiunea de a achita taxa judiciară de timbru în sumă de 200 lei în contul menţionat în citaţia emisă pe numele acestuia şi timbrul judiciar în valoare de 2 lei.
În raport de împrejurarea că recurenta nu s-a conformat obligaţiei de timbrare potrivit menţiunii din citaţia emisă pentru termenul de judecată din data de 27 ianuarie 2010, când procedura de citare a fost legal îndeplinită, Înalta Curte urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 20 pct. 1 şi pct. 3 din Legea nr. 146/1997, cu modificările ulterioare şi să dispună anularea recursului ca insuficient timbrat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează recursul declarat de reclamanta SC B. SRL IAŞI împotriva deciziei nr. 47 din 9 iunie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială, ca insuficient timbrat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 288/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 291/2010. Comercial → |
|---|
