ICCJ. Decizia nr. 291/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 291/2010
Dosar nr. 35172/3/2008
Şedinţa publică de la 27 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 24 septembrie 2008, înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială sub nr. 35172/3/2008, reclamanta U.P.B. a solicitat evacuarea pârâtei SC P.I. SRL din imobilul situat în Bucureşti, C.L., mezanin, B-dul luliu Maniu.
Prin încheierea din 8 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a comercială, a fost respinsă ca nefondată excepţia necompetenţei materiale invocată de către pârâta SC P.I. SRL, iar prin sentinţa comercială nr. 2559 din 16 februarie 2009 pronunţată de aceeaşi instanţă, a fost admisă cererea formulată de reclamanta U.P.B., în contradictoriu cu pârâta, dispunându-se evacuarea pârâtei SC P.I. SRL din imobilul situat în C.L., mezanin, B-dul luliu Maniu, Bucureşti, obligarea pârâtei la plata sumei de 10,3 lei către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, fiind respinsă ca nefondată cererea pârâtei de instituire a unui drept de retenţie.
Pentru a pronunţa aceste soluţii, instanţa de fond a reţinut că, în speţă, nu operează excepţia necompetenţei materiale întrucât articolul 4 C. com., reglementează regimul actelor încheiate de comerciant, închirierea fiind un act subsecvent comerţului desfăşurat.
S-a mai apreciat că dispoziţiile art. 889 şi următoarele C. com., au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.
În ce priveşte soluţia dată pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că litigiul dintre părţi este izvorât dintr-un raport juridic contractual, între acestea încheindu-se contractul de închiriere nr. 2511 din 14 februarie 2000, prin care pârâta a dobândit dreptul de folosinţă asupra imobilului situat în C.L.
Faţă de faptul că după data de 30 aprilie 2008, părţile nu au mai prelungit durata locaţiunii, pârâta nu mai este titulara dreptului de folosinţă asupra spaţiului închiriat, fiind întemeiată sancţiunea evacuării pentru nerespectarea obligaţiei de predare a spaţiului la data încetării locaţiunii, fiind nejustificată excepţia de neexecutare a contractului de către reclamantă în ce priveşte obligaţia de predare a spaţiului.
Sub aspectul cererii de instituire a dreptului de retenţie, instanţa de fond a apreciat că din punct de vedere al cadrului contractual incident, pârâta avea obligaţia de a proba că s-a adresat reclamantei, iar aceasta a aprobat îmbunătăţirile, înscrisurile depuse la dosar (facturi, chitanţe) nefiind în măsură să dovedească creanţa împotriva reclamantei şi să susţină cererea de instituire a dreptului de retenţie.
Prin decizia comercială nr. 351 din 2 iulie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva încheierii din 8 decembrie 2008 şi sentinţei comerciale nr. 2559 din 16 februarie 2009, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.
În considerentele deciziei pronunţate, curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Art. 4 C. com., instituie o prezumţie de comercialitate pentru toate obligaţiile comerciantului, dar această prezumţie este înlăturată dacă obligaţia are un caracter civil ori necomercialitatea rezultă din însuşi actul săvârşit de comerciant, în speţă, societatea pârâtă apelantă.
Potrivit obiectului contractului de închiriere, activitatea desfăşurată de pârâtă în spaţiul închiriat constă în S.B., Club S., aşa încât natura litigiului este una civilă, iar competenţa materială, de soluţionare a cauzei revine judecătoriei, conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea acestuia aşa cum a fost formulat, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recurenta critică ca fiind nelegală decizia curţii de apel, susţinând, în esenţă, că ne aflăm în prezenţa unui litigiu comercial, neevaluabil în bani, atât sub aspectul faptelor de comerţ, cât şi a calităţii de comerciant a societăţii intimate, situaţie în care în mod legal a fost investit tribunalul cu soluţionarea în fond a pricinii şi, în consecinţă, în mod greşit a fost anulată sentinţa pronunţată de tribunal şi trimisă cauza spre competentă soluţionare la judecătorie.
Recursul este fondat.
Din examinarea actelor dosarului, se constată următoarele:
Între reclamanta U.P.B. şi pârâta SC P.I. SRL a fost încheiat contractul de închiriere nr. 2511/2000, având ca obiect închirierea spaţiului în suprafaţă de 271,33 mp situat în imobilul din Bucureşti, C.L., mezanin, Bulevardul Iuliu Maniu, activitatea desfăşurată în spaţiul închiriat constând în S.B., Club S.
Reclamanta, prin acţiunea introductivă, a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri, prin care pârâta să fie obligată să evacueze spaţiul închiriat, spaţiu pe care susţine că pârâta îl ocupă fără titlu şi pe care refuză să i-l predea.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., tribunalul judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect este neevaluabil în bani, or, cererea de evacuare formulată de reclamantă este o cerere neevaluabilă în bani.
În ce priveşte natura litigiului dedus judecăţii, având în vedere dispoziţiile art. 4 şi 56 C. com., Înalta Curte apreciază că, într-adevăr, ne aflăm în prezenţa unui litigiu comercial.
Şi aceasta deoarece, din textul art. 56 C. com., potrivit căruia „dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, încât priveşte acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel”, instanţa de apel în mod eronat a avut în vedere teza finală a acestui articol ce cuprinde dispoziţii derogatorii, fără aplicabilitate în prezenta cauză, reţinând greşit natura civilă a actelor juridice săvârşite de comerciant.
Totodată, s-ar fi impus ca instanţa de apel să aibă în vedere regula instituită de art. 4 C. com. şi anume că acest articol instituie o prezumţie legală că toate actele săvârşite de comerciant sunt de natură comercială, prezumţia ce nu poate fi înlăturată decât în două cazuri, respectiv când actul este de natură civilă sau când contrariul rezultă din însuşi actul.
În speţă, nu ne aflăm în ipoteza celor două cazuri de excepţie, ci a regulii, deoarece prezumţia de comercialitate se aplică la toate actele comerciantului, chiar civile, pentru motivul că aceste acte apar ca un accesoriu al operaţiunii comerciale principale, or, contractul de locaţiune în discuţie este destinat servirii desfăşurării activităţii comerciale şi utilităţii acesteia.
Prin urmare, acest contract de închiriere a fost încheiat în interesul comerţului şi este un contract de natură comercială, atât timp cât nu rezultă că activitatea desfăşurată de pârâtă ar fi străină de comerţ.
De asemenea, având în vedere dispoziţiile art. 4 C. com., ce reglementează regimul actelor încheiate de comerciant, încheierea contractului de închiriere, în speţă, apare ca fiind un act subsecvent comerţului desfăşurat.
Se reţine, în consecinţă, că în mod greşit instanţa de apel a anulat sentinţa pronunţată de tribunal şi a trimis cauza spre soluţionare judecătoriei şi, drept urmare, va fi admis recursul declarat de reclamantă, va fi casată decizia recurată şi se va trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru soluţionarea pe fond a apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta U.P.B. împotriva deciziei comerciale nr. 351 din 2 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Casează decizia recurată şi trimite cauza la aceiaşi instanţă pentru soluţionarea pe fond în apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 27 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 289/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2997/2010. Comercial → |
|---|
