ICCJ. Decizia nr. 2899/2010. Comercial
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2899/2010
Dosar nr. 1919/30/2006
Şedinţa publică din 23 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la această instanţă sub nr. 1919/30/2 august 2006, ulterior precizată, reclamanta SC K. SRL a chemat în judecată pârâta SC F.R. SRL solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 364.740,59 euro (1.433.430,52 lei) conform contractului de antrepriză nr. S 7319 din 18 octombrie 2004 şi a actelor adiţionale; obligarea pârâtei la penalităţi de întârziere de 223.667,70 lei (56.912,99 euro) reprezentând dublul ratei dobânzii de referinţă la cursul B.N.R., pentru perioada 16 august 2005 – 31 iulie 2006 iar până la achitarea tuturor sumelor datorate, să se aibă în vedere dublul dobânzii de referinţă de 17 %; obligarea pârâtei la plata sumei de 378.165,10 lei (89.770 euro + TVA) reprezentând reţinerile garanţiale conform contractului de antrepriză şi actelor adiţionale, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, se arată că, la data de 18 octombrie 2004, s-a încheiat un contract de antrepriză între SC K. SRL în calitate de antreprenor şi SC F.R. SRL în calitate de beneficiar, având ca obiect executarea unei hale de producţie în loc. Hodoni, în suprafaţă de 3.200 m.p., inclusiv obiectivele anexe aferente, potrivit caietului de sarcini, proiectele şi detaliile de execuţie; valoarea estimativă a contractului a fost de 1.500.000 euro + TVA aferent sumei iar prin actul adiţional din 18 ianuarie 2005 încheiat în conformitate cu un deviz, valoarea pauşală a contractului cadru a fost redusă la 1.400.000 euro + TVA, stabilindu-se totodată şi eşalonarea plăţilor; la data de 5 mai 2005 mai arată reclamanta, pe baza solicitării exprese a beneficiarei, a formulat o ofertă de lucrări suplimentare iar la data de 11 mai 2005 a fost încheiat de comun acord actul denumit „Dispoziţiile finale ale procesului contractual", cu valoare de act adiţional la contractul cadru, prin care s-a stipulat că beneficiarul a acceptat executarea unor lucrări suplimentare în valoare totală de 276.191 euro plus TVA, stabilindu-se totodată, atât eşalonările de plată a sumelor încă neachitate în baza contractului cadru cât şi a lucrărilor suplimentare comandate, astfel că, beneficiarul s-a obligat ca, până la data de 15 septembrie 2005 (ultimul termen de plată a sumelor datorate) să achite executantului general şi contravaloarea integrală a eventualelor comenzi suplimentare înaintate după data documentului de încheiere a contractului, ceea ce semnifică faptul că, pe lângă lucrările suplimentare, deja comandate, pot apărea şi alte lucrări suplimentare care trebuie executate; că, lucrările au fost finalizate complet la data de 5 iulie 2005 dar beneficiarul nu a convocat comisia de recepţie pentru întocmirea procesului verbal de predare-primire, invocând diverse pretexte şi înaintând reclamantei o listă cu lucrări care ar mai fi trebuit executate sau remediate; reclamanta s-a deplasat la obiectiv remediind defecţiunile, care erau minore, cu menţiunea că, nu a executat alte lucrări care se încadrau în categoria „lucrări suplimentare" sau excedeau cadrului contractual iar la data de 15 august 2005 reclamanta a facturat suma de 100.000 euro plus TVA, beneficiarul returnând această factură; la data de 15 septembrie 2005 reclamanta a emis FF nr. 5231041 în valoare de 1.072.030,84 plus TVA, adică în total 1.275.716,70 Ron care cuprindea toate sumele restante care trebuiau achitate de beneficiar dar şi această factură a fost refuzată la plată (această sumă nu conţinea şi reţinerea garanţială de 5 %).
Mai precizează reclamanta că, producţia unităţii de fabricare a produselor tip F. la obiectivul finalizat, a început la data de 24 mai 2005 şi funcţionează neîntrerupt şi în prezent, lucrările fiind executate fără a deranja procesul de producţie iar, după data de 5 mai 2005, beneficiarul a mai comandat lucrări suplimentare în valoare de 119,215 euro + TVA, adică în total 141.865,85 euro, decontarea acestor lucrări nefiind efectuată nici până în prezent, şi care reprezintă în concret, instalaţii industriale de climatizare, fără de care producţia nu putea începe. Mai invocă şi dispoziţiile art. 22 alin. (5) din contractul cadru, potrivit cărora beneficiarul avea dreptul să reţină un procent de 5 % din valoarea lucrărilor executate pentru o perioadă de 12 luni, respectiv suma de 89.770 euro + TVA (317.785,8 lei + TVA) adică 378.165,10 lei dar, de la data finalizării lucrărilor, 5 iulie 2005, beneficiarul având posibilitatea reţinerii acestei sume drept garanţie de bună execuţie.
În dovedirea susţinerilor sale, reclamanta depune înscrisurile despre care face vorbire în motivare şi solicită efectuarea unor expertize specialitatea construcţii, respectiv instalaţii.
Pârâta SC F.R. SRL prin întâmpinare şi cerere reconvenţională, ulterior precizată şi completată, solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi obligarea reclamantei-pârâtă reconvenţională la plata sumei de 2.998.419,78 lei reprezentând: despăgubiri pentru lucrările executate necorespunzător în valoare de 69.868 euro + TVA pentru lucrări de construcţii şi 122.813,08 euro + TVA pentru lucrări de instalaţii (940.237 lei ); obligarea pârâtei reconvenţionale la 87.000 euro (306.240 lei) cu titlu de penalităţi de întârziere de 1000 euro/zi x 87 zile, conform art. 26 al contractului, pentru nerespectarea termenului prevăzut pentru finalizarea lucrărilor în perioada 16 iunie 2005 – 12 septembrie 2005; obligarea pârâtei reconvenţionale la 1.751.942,78 lei valoarea lucrărilor de remediere.
Prin completarea cererii reconvenţionale, reclamanta reconvenţională a solicitat şi anularea contractului cadru de antrepriză nr. 7277 din 11 mai 2005.
În motivare, pârâta reclamantă reconvenţională arată că, între părţi a intervenit contractul de antrepriză cadru enunţat mai sus, valoarea estimativă a acestuia până la care se putea ajunge fiind de 1.500.000 euro + TVA; că, în luna ianuarie 2005, după ce, din valoarea lucrărilor contractate, executate şi facturate, respectiv din valoarea contractului de 524.775 euro + TVA s-a achitat suma de 409.525 euro + TVA, s-a încheiat un act adiţional care diminua valoarea estimativă a contractului la 1.400.000 euro + TVA şi prin care, era prevăzută o planificare financiară pentru lucrările care vor fi ulterior executate şi facturate în aceleaşi condiţii prevăzute prin contractul cadru. Astfel, s-au întocmit 7 situaţii de lucrări şi s-au emis 7 facturi fiscale achitate integral, în valoare de 1.399.131 euro + TVA cu toate că, pe parcursul executării, pârâta a făcut obiecţiuni la calitatea acestora iar reclamanta nu a procedat la remedierea lor. Pârâta, prin întâmpinare mai face referire la motivul pentru care nu a reţinut garanţia pentru calitatea lucrărilor, respectiv pentru a veni în ajutorul financiar al executantului, astfel cum se poate lesne observa din plata integrală a facturilor, nediminuate cu 5 %; mai arată că, ultima factură conform situaţiei de lucrări nr. 8 a fost refuzată la plată, suma fiind cuprinsă deja în cei 1.399.131 euro + TVA deja achitaţi. Apreciază că suma de 364.740,59 euro solicitată de reclamantă nu are suport legal şi real, arătând că în Jurnalul de construcţii este prevăzută data de 15 iunie 2005 la care lucrările trebuiau finalizate şi se notează că, executantul nu a terminat lucrările la termen şi există numeroase deficienţe ale celor executate, Jurnal semnat de reprezentanţi ai celor două părţi. Nefiind efectuată recepţia lucrărilor, reclamanta nu putea proceda nici la facturarea finală a acestora iar prin faptul că, din culpa pârâtei beneficiare nu s-a putut face recepţia şi predarea lucrării executate, pârâta invocă prevederile Regulamentului din Anexa HG nr. 273/1994 care stabileşte procedura care putea fi urmată de executant şi finalizată cu efectuarea recepţiei chiar împotriva voinţei beneficiarului, procedură pe care însă reclamanta executantă nu a urmat-o. Potrivit HG nr. 51/1996, mai arată pârâta, a procedat la efectuarea probelor tehnologice privind calitatea produselor şi realizarea indicatorilor tehnico-economici şi a convocat comisia de recepţie pentru data de 6 septembrie 2005, invitând proiectantul constructorul, reprezentantul autorităţii locale şi specialişti care, constatând la faţa locului că lucrările neterminate şi cele necorespunzătoare sunt prea numeroase pentru a se accepta recepţia, s-a încheiat un proces verbal de remediere, urmând ca recepţia să fie efectuată după ce constructorul va comunica efectuarea remedierilor şi terminarea lucrărilor. În ciuda celor astfel stabilite, la data de 15 septembrie 2005, reclamanta a emis FF nr. 5241041 pentru suma de 306.504 euro, refuzată la plată iar la data de 19 septembrie 2005 cu adresa nr. 7894, reclamanta se angajează ferm şi pe categorii de lucrări să remedieze şi să termine lucrările, ceea ce nu s-a mai realizat.
Referitor la penalităţile de întârziere solicitate de reclamantă, pârâta invocă prevederile art. 26 din contract, potrivit cărora, acestea se plătesc de către beneficiar „în cazul plăţii întârziate din culpa sa a facturilor acceptate şi neachitate", în speţă facturile nefiind acceptate la plată de către pârâta beneficiară.
În completare la cererea reconvenţională, solicită şi constatarea nulităţii absolute a Contractului, Cadru de antrepriză nr. 7277 din 11 mai 2005 motivat de faptul că, respectivul contract a fost semnat de o persoană fără calitate de administrator al societăţii, invocând în acest sens dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 31/1990 republicată şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2661/2005 cât şi ale art. 948, 966 C. civ.
În urma probatoriului administrat, Tribunalul Timiş, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 204 din 3 martie 2009, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei de 15.312,18 Euro + TVA cu titlu de preţ, respingând celelalte capete de cerere.
De asemenea, s-a admis cererea reconvenţională şi reclamanta-pârâtă reconvenţională a fost obligată la plata 1.751.942,78 lei cu titlu de preţ (remedieri lucrări), respingând restul capetelor cererilor reconvenţionale compensând cheltuielile de judecată.
Ulterior, invocând dispoziţiile art. 281 C. proc. civ., reclamanta a solicitat completarea sentinţei mai sus arătată, iar prin încheierea din 15 iulie 2009, a admis cererea pârâtei-reclamante reconvenţională SC F.R. SRL şi a completat dispoziţiile sentinţei în sensul compensării datoriilor reciproce până la concurenţa celei mai mici dintre ele cu obligarea reclamantei-pârâte reconvenţionale faţă de pârâta-reclamantă reconvenţională la suma de 1.697.743, 67 lei cu titlu de preţ menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Împotriva sentinţei de declarat apel C.I.T. S.P.R.L. Cluj-Napoca, lichidator judiciar al reclamantei SC K. SRL, în faliment, prin care a arătat că motivele de apel vor fi depuse după comunicarea sentinţei atacate şi au fost depuse însă ulterior dezbaterii apelului şi pronunţării instanţei de control judiciar, dar aceeaşi apelantă a depus şi înscrisul de la dosar, prin care a solicitat a se avea în vedere la cererea de apel că se solicită casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal, precum şi respingerea apelului declarat de către SC F.R. SRL.
În motivele reiterate, apelanta arată că s-a invocat excepţia nulităţii absolute a sentinţei raportat la prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, care impunea suspendarea de drept a acţiunii formulate împotriva averii debitorului pe care-l reprezintă, completate cu prevederile art. 243 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform cu care pricinile se suspendă de drept prin deschiderea procedurii reorganizării şi a falimentului, aspecte pe care instanţa nu le-a avut în vedere la judecarea cauzei.
Pe de altă parte, se susţine că în cauză urma a fi citat administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar în calitate de reprezentant al reclamantei principale, având în vedere dispoziţiile din art. 87 pct. 5 C. proc. civ.
De asemenea, a declarat apel, împotriva aceleiaşi sentinţe, pârâta SC F.R. SRL prin care a solicitat modificarea în parte a hotărârii cu privire la capătul de cerere de compensare a sumelor reciproce datorate de către părţi, până la concurenţa celei mai mici sume, cu cheltuieli de judecată.
În motivele apelului se arată, în esenţă, că a solicitat prin cerere, această compensare judiciară, a sumelor care provin din acelaşi raport juridic şi care se impune în condiţiile în care, partea este în insolvenţă şi nu operează compensarea de drept, iar în caz contrar societatea nu ar putea recupera sumele ce îi sunt datorate decât prin înscrierea creanţei la masa creditorilor lui SC K. SRL.
Apelanta de mai sus, a depus şi întâmpinare, prin care a solicitat anularea apelului formulat de către SC K. SRL şi în subsidiar respingerea acestui apel ca nefondat şi menţinerea încheierii din 15 iulie 2009, după care prin cererea de la dosar a invocat excepţia netimbrării apelului reclamantei şi excepţia nemotivării apelului declarat de către C.I.T. S.P.R.L. Cluj – Napoca, lichidator judiciar al reclamantei SC K. SRL, în faliment, conform dispoziţiilor art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., cu sancţiunea legală a decăderii prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol.
SC K. SRL a declarat apel împotriva încheierii pronunţate în 15 iulie 2009 de Tribunalul Timiş în acelaşi dosar, solicitând modificarea în tot a acesteia în sensul respingerii cererii de compensare a datoriei, cu motivarea că nu sunt întrunite condiţiile de completare a unei hotărâri judecătoreşti prevăzute de art. 2812 C. proc. civ., atâta timp cât instanţa de judecată nu a omis să se pronunţe asupra acestui capăt de cerere, ci dimpotrivă s-a pronunţat prin respingerea acestuia.
În aceste condiţii era inadmisibilă instituţia completării care nu poate fi folosită pentru îndreptarea unor greşeli de judecată, pentru rectificarea soluţiilor, iar în fond soluţia este nelegală şi netemeinică, pentru că nu sunt îndeplinite cerinţele de operare a compensaţiei, respectiv existenţa unor obligaţii reciproce, câtă vreme nu există o datorie faţă de pârâtă.
De asemenea, nu este îndeplinită cerinţa că aceste creanţe să fie neîndoielnice, adică să fie certe, lichide şi exigibile, la care se adaugă şi faptul că existenţa stării de insolvenţă nu permite compensarea sumelor ci s-ar fi impus soluţia juridică de suspendare de drept a cererii reconvenţionale.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, prin Decizia nr. 187 din 26 noiembrie 2009, a admis apelul promovat de C.I.T. S.P.R.L. Cluj – Napoca lichidator reclamantei SC K. SRL în faliment, a desfiinţat sentinţa criticată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
S-a respins, totodată, apelul pârâtei SC F.R. SRL ca nefondat, şi s-a anulat, ca netimbrat, apelul SC K. SRL.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că instanţa de fond a soluţionat cauza şi s-a pronunţat prin hotărâre asupra pricinii, în condiţiile în care nu a citat legal părţile, respectiv reclamanta SC K. SRL nu a fost reprezentantă de lichidatorul judiciar desemnat de către judecătorul sindic în condiţiile în care, prin sentinţa civilă nr. 19/ F din 27 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Satu Mare s-a dispus începerea procedurii falimentului împotriva acestei societăţi în calitate de debitor.
Mai mult decât atât, prin aceeaşi sentinţă s-a dispus ridicarea dreptului de administrare a debitoarei, situaţie în care potrivit art. 87 pct. 5 C. proc. civ., cei supuşi procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului sunt citaţi prin administratorul judiciar ori după caz prin administrator judiciar.
Apelul pârâtei SC F.R. SRL se constată că este fără obiect în condiţiile în care petitul şi motivaţia acestuia se referă exclusiv la necesitatea compensării sumelor datorate, ori o astfel de cerere a părţii a fost admisă prin încheierea din 15 iulie 2009, şi pe de altă parte în raport de soluţia instanţei de control judiciar prin care se desfiinţează însăşi sentinţa atacată, aşa cum s-a arătat mai sus, argumentele pârâtei nu se mai impun a fi analizate.
Apelul formulat de către reclamanta SC K. SRL nu a fost timbrat legal, deşi s-a pus în vedere părţii de către instanţă îndeplinirea acestei obligaţii, astfel cum rezultă din dovezile de îndeplinire a procedurii de citare de la dosar, sens în care, având în vedere că potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 republicată, privind taxele judiciare de timbru, neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru se sancţionează cu anularea cererii, sancţiune prevăzută şi de art. 9 din Ordonanţa nr. 32/1995 privind timbrul judiciar şi întrucât apelanta nu a depus la termenul stabilit dovada plăţii taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, urmează a se dispune anularea apelului ca netimbrat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen şi legal timbrat SC F.R. SRL criticile vizând aspecte de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Se susţine că actul al cărei natură şi înţeles vădit neîndoielnic au fost schimbate în mod greşit sau nu a fost calificat corespunzător de către instanţa de apel este adresa nr. 6446 din 7 decembrie 2007, în care C.I.T. confirma mandatele de reprezentare ale celor două avocate R.C. şi R.C.
Numai neobservând sau neţinând cont de această adresă instanţa de apel ar fi putut considera că, C.I.T. nu a participat la acest proces.
Cu toată eroarea instanţei de apel această adresă există la dosar şi confirma instanţei şi părţilor că cele două avocate au dobândit şi mandatul C.I.T., iar C.I.T. a fost prezentă, reprezentată şi a participat la acest proces prin cele două avocate despre care afirmă în adresa sa că „au mandatul de reprezentare al C.I.T.".
Decizia instanţei de apel este greşită, întrucât nu există nici o dispoziţie legală care să permită desfiinţarea unei sentinţe pentru un motiv care în realitate nu există, în speţă nereprezentarea în proces a lichidatorului, deoarece C.I.T. a participat la proces prin cele două avocate cărora le-a acordat acest mandat.
Recursul este nefondat.
Acţiunea în pretenţii a SC K. SRL împotriva SC F.R. SRL a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 2 august 2006. În cadrul acestei acţiuni pârâta a formulat pretenţii proprii împotriva SC K. SRL prin cererea reconvenţională.
La data de 29 august 2007, Tribunalul Satu-Mare a dispus deschiderea procedurii insolvenţei faţă de SC K. SRL, prin sentinţa civilă nr. 183/F/2007, fiind desemnat administrator judiciar C.I.T. S.P.R.L. Cluj-Napoca.
La data de 27 februarie 2008 aceeaşi instanţă a dispus intrarea SC K. SRL în procedura de faliment, prin sentinţa civilă nr. 19/ F din 27 februarie 2008.
Aceste aspecte au fost aduse la cunoştinţa instanţei de fond, fiind depus la dosar un certificat constatator de la registrul comerţului în acest sens, aşa cum recurenta menţionează chiar în cuprinsul recursului.
Hotărârea Tribunalului Timiş s-a pronunţat în data de 3 martie 2009, dată la care SC K. SRL se află în procedura de faliment, şi a fost citată în nume propriu, prin organele sale statutare, procedura de citare fiind viciată din acest punct de vedere, astfel:
Fiind în procedura de faliment, şi fiind ridicat dreptul de administrare al organelor statutare ale SC K. SRL, aceasta trebuia citată prin lichidatorul judiciar, conform art. 87 pct. 5 C. proc. civ. [(„Vor fi citaţi: (..) 5, cei supuşi procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului prin administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar")].
De asemenea, la momentul deschiderii procedurii insolvenţei, instanţa de fond trebuia să dea curs prevederilor art. 243 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv să suspende judecarea pricinii până la introducerea în cauză a administratorului judiciar/lichidatorului, şi însuşirea de către acesta a acţiunii formulate, printr-o cerere de redeschidere, lucru pe care instanţa nu l-a făcut, K. fiind citată şi reprezentată în continuare în nume propriu.
SC K. SRL trebuia să fie citată şi reprezentată prin administratorul/lichidatorul judiciar C.I.T. S.P.R.L., în calitate de reprezentant legal, conform prevederilor Codului de procedură civilă mai sus amintite şi prevederilor Legii nr. 85/2006.
Astfel, art. 20 alin. (1) lit. 1 din Legea nr. 85/2006, printre atribuţiile administratorului judiciar se numără „formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului". Aceleaşi atribuţii sunt prevăzute în sarcina lichidatorului judiciar de art. 25 lit. g) din legea insolvenţei.
De asemenea, conform art. 107 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2006, intrarea în procedura de faliment atrage ridicarea dreptului de administrare al organelor statutare ale debitoarei, dreptul de administrare, şi implicit de reprezentare, fiind exercitat de lichidatorul judiciar.
Faptul că SC K. SRL a fost reprezentată în cadrul procesului nu acoperă viciul nelegalei citări, care trebuia să se facă prin reprezentantul legal, C.I.T. S.P.R.L.
În concluzie, instanţa de apel a apreciat în mod corect şi legal că sentinţa instanţei de fond s-a pronunţat cu nelegala citare a părţilor, SC K. SRL trebuind a fi citată şi reprezentată prin lichidatorul judiciar, fiind incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Un alt considerent pentru care sentinţa instanţei de fond este nulă şi se impune desfiinţarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe este faptul că Tribunalul Timiş nu a ţinut cont de prevederile imperative ale art. 36 din Legea nr. 85/2006, care statuează că „De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale (..)".
Prin urmare, instanţa de fond trebuia să facă aplicarea prevederilor textului de lege citat, şi să constate că acţiunea reconvenţională a SC F.R. SRL suspendată de drept de la data deschiderii procedurii de insolvenţă a SC K. SRL, respectiv de la data de 29 august 2007. Problema creanţei F.R. SRL trebuia tranşată de judecătorul sindic, în cadrul procedurii de insolvenţă a SC K. SRL, prin depunerea unei declaraţii de creanţă de creditoare, verificarea acesteia de către administratorul judiciar şi soluţionarea eventualelor contestaţii de către sindic, conform prevederilor art. 64, 66, şi 73 din Legea nr. 85/2006.
Prevederile art. 36 din legea insolvenţei, fiind de natură imperativă, conform art. 105 alin. (2) toate actele îndeplinite cu neobservarea acestora sunt nule, în speţă sentinţa Tribunalului Timiş; vătămarea produsă prin continuarea judecării unei acţiuni în pretenţii împotriva intimatei, care era suspendată de drept, şi pronunţarea unei sentinţe fiind evidentă.
Văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC F.R. SRL Satchinez împotriva deciziei nr. 187/ A/COM din 26 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 23 septembrie 2010.
← ICCJ. Decizia nr. 2898/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2900/2010. Comercial → |
---|