ICCJ. Decizia nr. 3266/2010. Comercial
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3266/2010
Dosar nr. 7100/3/2007
Şedinţa publică de la 13 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată că:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială la data de 24 octombrie 2006, reclamanţii A.R.I. şi A.F. în contradictoriu cu pârâtele SC G. SA, R.B. SA şi A.V.A.S. BUCUREŞTI au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligate pârâtele la plata sumei de 46.284 DOLARI S.U.A. şi 34.066 lei reprezentând prejudiciul cauzat prin încheierea contractului de ipotecă autentificat sub nr. 3581 din 18 august 1998 la B.N.P. A.A.J.
În motivare reclamanţii au arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 24696 din 12 iulie 1993 şi transcris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni nr. 14351 din 12 iulie 1993 au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Învingătorilor. Ulterior, pârâta SC G. SA a fost evacuată din imobil în baza sentinţei civile nr. 2015 din 29 mai 1992 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti.
În anul 2004 reclamanţii au încheiat cu M.M. antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1960 din 27 iulie 2004 la B.N.P. E.D.I., prin care se angajau în mod irevocabil să-i vândă acestuia imobilul până la data de 1 noiembrie 2004. Cu ocazia solicitării extrasului de carte funciară au aflat că imobilul face obiectul unui contract de ipotecă. Deşi au făcut demersuri la A.V.A.S. pentru radierea sarcinilor instituite nelegal, aceasta a refuzat radierea, motiv pentru care reclamanţii nu au putut onora obligaţia de vânzare instituită prin antecontractul menţionat mai sus, trebuind să restituie promitentului cumpărător avansul şi dublul arvunei primită la data semnării antecontractului; de asemenea, aceştia au fost păgubiţi şi cu suma achitată agenţiei imobiliare, precum şi cu cheltuielile de executare.
Pârâtele A.V.A.S. şi R.B. au formulat întâmpinări; aceasta din urmă a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. Pârâta A.V.A.S. a solicitat, de asemenea, respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa comercială nr. 7 din 12 ianuarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în dosarul nr. 9654/2/2006, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a fost declinată competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI a comercială, unde a fost înregistrată sub nr. 7100/3/2007.
În data de 7 mai 2007 pârâta SC G. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. În data de 12 iunie 2006 pârâta A.V.A.S. a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor.
Prin sentinţa comercială nr. 9097 din 12 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC R.B. SA, au fost respinse excepţiile invocate de A.V.A.S. ca neîntemeiate, acţiunea reclamanţilor a fost admisă doar în contradictoriu cu pârâtele SC G. SA şi A.V.A.S., acestea fiind obligate la plata sumelor solicitate.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut în esenţă că pârâta SC R.B. SA nu are calitate procesuală pasivă, întrucât prin contractul de cesiune de creanţă nr. 280990/1999 A.V.A.S. s-a subrogat în toate drepturile principale şi accesorii ale Băncii Agricole (în favoarea căreia SC G. SA ipotecase imobilul în litigiu) contractul de cesiune de creanţă s-a încheiat în anul 1999, iar antecontractul în anul 2004, moment la care A.V.A.S. devenise creditorul debitorului cedat şi avea obligaţia de a solicita radierea ipotecii.
Pentru aceleaşi considerente, au fost respinse şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.V.A.S., cât şi excepţia prescripţiei dreptului material al reclamanţilor, reţinându-se că în cauză nu operează dispoziţiile art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998.
Pe fond, s-a apreciat că pârâtele SC G. SA şi A.V.A.S. sunt în culpă, întrucât nu au solicitat radierea sarcinilor înscrise în cartea funciară a imobilului-proprietatea reclamanţilor, fapt ce a determinat imposibilitatea acestora de a înstrăina imobilul suferind astfel un prejudiciu a cărei reparare o solicită.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel (cale de atac ce a fost astfel calificată în şedinţa publică din 13 februarie 2009) pârâtele SC G. SA şi A.V.A.S., înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Analizând sentinţa atacată în raport de probele administrate, criticile formulate, susţinerile părţilor şi temeiul de drept invocat, Curtea a constatat că apelurile sunt nefondate. Susţinerile apelantei SC G. SA au fost considerate în mod vădit neîntemeiate reţinându-se că se afirmă cu rea credinţă că titlul de proprietate al acestei pârâte a fost desfiinţat definitiv şi irevocabil în anul 2006, astfel că a putut fi reţinută acţiunea sa culpabilă de a nu fi radiat ipoteca asupra unui al cărui proprietar era. S-a reţinut că adevărul este însă altul şi anume că prin sentinţa civilă nr. 2015 din 29 mai 1992 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. 3662/1991 (definitivă şi irevocabilă) s-a constatat că SC G. SA nu a fost niciodată proprietara terenului şi a construcţiilor aferente, situate în Bucureşti, str. Învingătorilor. Aşadar din anul 1992 SC G. SA cunoştea că nu deţine un drept de proprietatate asupra imobilului (aspect care rezultă şi din considerentele sentinţei civile nr. 1074 din 2 iunie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios, administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 4392/2004) şi nu din 2006, după cum susţine, contrar evidenţei-această apelantă pârâtă.
Nici motivele de apel invocate de către apelanta A.V.A.S. nu au fost primite de către instanţa de control judiciar. Astfel, din înscrisurile dosarului s-a putut constata că reclamanţii au parcurs procedura concilierii prealabile, impusă de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ.
Cererea de chemare în judecată nu este nulă, ea fiind semnată de avocat, conform împuternicirii aflată la dosar, valabilă atât pentru faza de judecată, cât şi pentru procedura prealabilă.
Nici susţinerea potrivit căreia în cauză erau incidente dispoziţiile art. 41 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998 şi, în consecinţă acţiunea reclamanţilor este prescrisă, nu a fost primită de Curte, câtă vreme respectivul act normativ reglementează valorificarea unor active ale statului, iar obiectul acţiunii de faţă nu derivă din acest gen de operaţiuni.
A.V.A.S. are calitate procesuală pasivă în cauză (ca şi creditor al debitorului cedat), iar instanţa de fond a analizat în mod judicios probatoriul administrat în cauză, reţinând în mod corect situaţia de fapt, în privinţa dreptului de proprietate al SC G. SA asupra imobilului identificat mai sus.
Faţă de cele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelurile ca nefondate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-parata A.V.A.S. care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., criticând: greşita soluţionare de către instanţa apel a excepţiilor invocate de A.V.A.S. şi nemotivarea hotărârii instanţei de apel.
Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, va respinge, ca neîntemeiat, recursul formulat de către recurenta-pârâtă A.V.A.S. împotriva deciziei comerciale nr. 399 din 14 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pentru următoarele considerente:
1. În ceea ce priveşte criticile din recurs referitoare la greşita soluţionare de către instanţa de apel a excepţiilor invocate de A.V.A.S. recursul este nefondat pentru următoarele argumente:
În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii, lipsa concilierii prealabile.
La dosarul cauzei există depusă convocarea la conciliere pe care reclamanţii au transmis-o pârâţilor, precum şi dovada comunicării acestei convocări, ca şi procesul verbal încheiat cu ocazia concilierii directe, precum şi punctul de vedere comunicat în scris de R.B. precum şi adresa prin care a comunicat încă odată A.V.A.S. atât procesul verbal de conciliere cât şi punctul de vedere al R., dar şi conţinutul viitoarei cereri de chemare în judecată.
Astfel, au fost îndeplinite toate obligaţiile procedurale impuse de lege astfel încât, în timp util şi procedural, toate părţile să aibă cunoştinţă de pretenţiile reclamanţilor şi de temeiul acestora astfel încât o soluţionare amiabilă a litigiului să fie realizabilă.
Faţă de aceste demersuri procedurale anterioare introducerii în instanţă a cererii de chemare în judecată, demersuri confirmate de înscrisurile din dosar, rezultă corecta respingere ca neîntemeiată a excepţiei prematurităţii.
b. În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Instanţa de apel a reţinut în mod corect că cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar nu se întemeiază pe dispoziţiile O.U.G. nr. 51/1998. Într-adevăr, dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 51/1998 dispun: „Art. 1. - Prezenta ordonanţă de urgenţă stabileşte cadrul juridic pentru valorificarea unor drepturi ale băncilor la care statul este acţionar majoritar, în vederea pregătirii acestora pentru trecerea la procedura de privatizare, în scopul creşterii gradului de solvabilitate şi credibilităţi interne şi externe sau reglementării problemelor de natură financiară ale acestora pentru menţinerea securităţii sistemului bancar, precum şi pentru accelerarea procedurilor de recuperare a creanţelor bancare neperformante.”
De altfel, aceasta chestiune, lipsa incidenţei O.U.G. nr. 51/1998, a fost stabilită deja în mod irevocabil în prezenta cauză.
Astfel, prin Sentinţa Comercială nr. 7 din 12 ianuarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, în dosarul nr. 9654/2/2006, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel ca primă instanţă în judecarea acestei cauze.
În motivarea acestei sentinţe, Curtea de Apel reţine că „prin prezenta cerere de chemare în judecată a nu se valorifica drepturi şi obligaţii în legătură cu activele bancare preluate de A.V.A.S., astfel că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998. Pentru acest motiv, Curtea Apel a considerat că litigiul este unul de drept comun şi şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti ca primă instanţă.
Recurenta pârâtă A.V.A.S. nu a formulat recurs împotriva acestei sentinţe, acceptând astfel raţionamentul instanţei în sensul inaplicării dispoziţiilor O.U.G. nr. 51/1998 la prezenta cauză.
Or, atâta timp cât s-a stabilit că, în ceea ce priveşte competenţa, dispoziţiile O.U.G. nr. 51/1998 nu sunt aplicabile, aceleaşi raţiuni subzistă şi în ceea ce priveşte prescripţia. Prin sentinţa comercială nr. 7/2007 s-a stabilit caracterul comercial comun al cauzei şi lipsa de incidenţă a dispoziţiilor O.U.G. nr. 51/1998 întrucât cererea nu vizează „valorificarea unor active ale băncilor la care statul este acţionar majoritar”, aşa cum dispune art. 1 din O.U.G. nr. 51/1998.
Întrucât, aşa cum s-a arătat, dreptul la acţiune al reclamanţilor nu se întemeiază pe dispoziţiile O.U.G. nr. 51/1998, nu pot fi invocate în cauză prevederi cu caracter de excepţie de la regulile prescripţiei extinctive, aceste prevederi de excepţie urmând a fi aplicate strict în situaţiile de excepţie reglementate de O.U.G. nr. 51/1998.
În concluzie, decizia recurată este corectă şi în ceea ce priveşte respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
c. În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, prin contractul de cesiune de creanţă nr. 80900 din 06 decembrie 1999, A.V.A.B. s-a subrogat în toate drepturile B.A. în ceea ce priveşte contractul de ipotecă asupra imobilului din Bucureşti, str. Învingătorilor, astfel încât în 2004 numai A.V.A.B. (A.V.A.S.) avea posibilitatea si obligaţia de radiere a ipotecii. Aceasta este şi motivul pentru care a fost admisă, în mod corect, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către R.B. SA (fosta B.A.), întrucât, după încheierea contractului de cesiune de creanţă R.B. SA (fosta B.A.) nu mai avea calitatea legală de a radia ipoteca. Aşa fiind, avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 7/1996, în mod corect instanţele au reţinut calitatea procesuală pasivă a pârâtei A.V.A.S.
2. În ceea ce priveşte criticile din recurs prin care se invocă greşita soluţionare a fondului litigiului, hotărârea instanţei este legală întrucât în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile a pârâtelor. În mod just instanţa de apel, ca şi instanţă de fond, a constatat, în primul rând calitatea reclamanţilor de proprietari ai imobilului situat în Bucureşti, str. Învingătorilor (calitate dobândită în baza Contractului de vânzare-cumpărare din 12 iulie 1993) precum şi împrejurarea că SC G. SA nu a fost niciodată proprietara terenului şi construcţiilor aferente, situate în Bucureşti, str. Învingătorilor (conform sentinţei civile nr. 2015 din 29 mai 1992 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti). Dreptul de proprietate a devenit opozabil terţilor fiind înscris în Registrul de transcripţiuni sub nr. 14351 din 12 iulie 1993.
De asemenea, instanţele au reţinut în mod corect că între autorul reclamanţilor, dl. P.N. şi SC G. SA a avut loc un litigiu având ca obiect tocmai dreptul de proprietate asupra imobilului situat Bucureşti, str. Învingătorilor. Acest litigiu a fost soluţionat irevocabil prin sentinţa civilă nr. 2015 din 29 mai 1992 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti care a stabilit că autorul reclamanţilor este proprietarul acestui imobil, că G. SA nu are titlu asupra acestui imobil, dispunându-se şi evacuarea acesteia din imobil. Evacuarea SC G. SA din imobilul situat în Bucureşti, str. Învingătorilor, a fost finalizată la data de 27 martie 1995, dată de la care SC G. SA nu a mai avut nicio legătură juridică cu acest imobil.
Faţă de aceste aspecte reţinute de instanţa de fond în baza probelor administrate rezultă că reclamanţii erau unicii proprietari ai imobilului situat în Bucureşti, str. Învingătorilor, că dreptul acestora de proprietate era opozabil terţilor şi că, după data de 27 martie 1995, data evacuării SC G. SA din imobil, aceştia aveau şi stăpânirea în fapt a acestui imobil.
În acelaşi timp, în mod corect instanţa de fond a reţinut că în baza Sentinţei Civile nr. 2015/1992 s-a stabilit că SC G. SA nu are titlu asupra imobilului în litigiu.
Faţă de aceste aspecte rezultă că în mod corect, legal, reclamanţii au uzat de prerogativele dreptului de proprietate şi au încheiat Antecontractul de vânzare cumpărare nr. 1963 din 27 iulie 2004.
În mod corect instanţa de fond a reţinut existenţa şi întinderea prejudiciului şi faptul cauzator al acestui prejudiciu. Pe de o parte, este evident că un contract de ipotecă nul nu poate produce efecte şi că, dacă efecte există, urmează a fi desfiinţate ca urmare a anulării actului care le-a generat.
Pe de altă parte, instanţa de fond a făcut corecta aplicare a dispoziţiilor art. 47 alin. (7) din Legea nr. 7/1996, dispoziţii legale care dădeau posibilitatea A.V.A.S. de a solicita şi de a obţine radierea sarcinilor înscrise în baza unui act nul, sarcini care i-au împiedicat pe reclamanţi să respecte Antecontractul încheiat.
În acest sens, nu pot fi primite susţinerile A.V.A.S. din prezentul recurs în sensul că „numai după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti putea radia ipoteca”. După cum nu pot fi primite susţinerile A.V.A.S. în sensul că a radiat ipoteca imediat după pronunţarea hotărârii instanţei de fond din litigiul având ca obiect anularea titlului SC G. SA asupra imobilului. În realitate, A.V.A.S. a radiat ipoteca întrucât SC G. SA şi-a achitat integral datoria care era garantată cu acest drept de ipotecă şi nu pentru că ar fi dat curs hotărârii instanţei de judecată. Astfel, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 7/1996, întrucât aceste dispoziţii permiteau A.V.A.S. să radieze sarcinile ilegal înscrise şi să înlăture astfel producerea prejudiciului.
3. În ceea ce priveşte criticile din recurs referitoare la nemotivarea hotărârii instanţei de apel, Înalta Curte apreciază hotărârea ca fiind motivată convingător, răspunzând tuturor criticilor formulate de către apelante.
Pentru aceste considerente conform art. 312 şi 274 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S. BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 399 din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat şi va fi obligată recurenta-pârâtă A.V.A.S. BUCUREŞTI la plata sumei de 3000 lei cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi A.F. şi A.R.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S. BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 399 din 14 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă A.V.A.S. BUCUREŞTI la plata sumei de 3000 lei cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi A.F. şi A.R.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 305/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3267/2010. Comercial → |
|---|
