ICCJ. Decizia nr. 2951/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2951/2010
Dosar nr. 20637/3/2008
Şedinţa publică din 28 septembrie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 30 mai 2008, reclamanta A.V.A.S. a chemat în judecată pârâta SC V. SA Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 585.205,01 lei, reprezentând 248.410 lei, rata nr. 3 restantă, conform contractului din 2004, 234.698,50 lei, dobândă calculată până la scadenţa ratei nr. 3-31 decembrie 2006 şi 102.094,51 lei, penalităţile calculate până la data de 15 februarie 2008 la nivelul dobânzilor percepute pentru neplata la termen a creanţelor bugetare, conform art. 4 din contract. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata în continuare a sumelor reprezentând dobânzi şi penalităţi, până la plata integrală a sumei totale cu titlu de rată.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională solicitând obligarea reclamantei la întreprinderea demersurilor necesare în vederea declanşării procedurii legale privind emiterea unui ordin comun care să conţină înlesnirile la plată, de care beneficiază pârâta conform art. 8.4. din contractul de vânzare – cumpărare acţiuni din 13 decembrie 2002.
Prin sentinţa comercială nr. 3049 din 23 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea restrânsă formulată de reclamanta – pârâtă, obligând pârâta la plata sumei de 176.371,10 lei, reprezentând penalităţi de întârziere. Instanţa de fond a respins cererea reconvenţională ca nefondată.
Prin încheierea de şedinţă din data de 30 iunie 2008, tribunalul a respins excepţia lipsei concilierii prealabile formulată de pârâta – reclamantă, iar prin încheierea din data de 20 octombrie 2009, instanţa de fond a respins şi excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de reclamanta – pârâtă cu privire la cererea reconvenţională.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că la data de 13 decembrie 2002, între părţi, s-a încheiat contractul de vânzare – cumpărare acţiuni, pârâta – reclamantă obligându-se să-i plătească reclamantei – pârâte sumele datorate cu titlu de dividende acesteia, pentru anul 2001. Ca urmare a neachitării acestor sume, părţile au încheiat contractul din 2004, prin care au stabilit eşalonarea în 3 rate a sumelor datorate de pârâta – reclamantă conform contractului din 2002, fiecare rată incluzând, conform art. 1 din contractul din 2004, şi dobânda datorată pentru dividende de la scadenţă şi până la scadenţa nou convenită în contractul din 2004.
La data de 15 ianuarie 2009, reclamanta – pârâtă şi-a restrâns acţiunea introductivă de instanţă, arătând că pârâta – reclamantă a achitat sumele datorate cu titlu de rata nr. 3 şi dobânda aferentă, conform O.P. din 19 decembrie 2008, astfel încât solicită obligarea pârâtei – reclamante la plata sumei de 176.371,10 lei reprezentând penalităţi de întârziere la plata ratei nr. 3, de la 31 decembrie 2006 şi până la 1 decembrie 2008.
Conform art. 4 din contractul din 2004, părţile au convenit ca întârzierea plăţii ratelor la scadenţa nou convenită să determine obligarea pârâtei – reclamante la plata penalităţilor de întârziere egale cu dobânda datorată pentru neplata creanţelor bugetare.
Tribunalul a respins apărările pârâtei – reclamante privind interdicţia cumulului dobânzilor cu penalităţile de întârziere, întrucât, în speţă, este vorba de daune pentru întârziere calculate pentru perioade diferite şi pornind de la baze de calcul diferite.
Cu privire la cererea reconvenţională, tribunalul a reţinut că reclamanta a demarat procedurile pentru iniţierea unui ajutor de la stat pentru pârâtă, demersuri concretizate în emiterea Deciziei 161/2006 de către Consiliul Concurenţei, act prealabil necesar pentru acordarea oricărui ajutor de la stat. Totodată, s-a reţinut că, prin încheierea contractului din 2004, A.V.A.S. a fost de acord cu eşalonarea unor plăţi restante ale pârâtei şi cu înlocuirea penalităţilor cu dobânda legală, mai mică decât penalităţile de întârziere, astfel încât au fost respectate şi dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, în vigoare la data încheierii actului adiţional.
Tribunalul a respins apărarea pârâtei privind aplicarea dispoziţiilor HG nr. 577/2002, având în vedere data scadenţei obligaţiei de plată aferentă anului 2001 – 31 decembrie 2001.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, pârâta – reclamantă, solicitând schimbarea sentinţei în sensul admiterii cererii reconvenţionale şi respingerea acţiuni principale.
Prin Decizia nr. 528 din 10 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul pârâtei – reclamante.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut că motivul de apel privind greşita admitere a acţiunii principale, faţă de dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, care prevăd ca totalul penalităţilor în decontare să nu depăşească cuantumul creanţei solicitate, este nefondat, întrucât stipularea contrariului în contractul părţilor - ca excepţie de la regula iniţiată, nu trebuie înţeleasă în sensul prevederii în mod expres în cuprinsul contractului că penalităţile pot depăşi cuantumul sumei, ci orice clauză din cuprinsul căreia rezultă efectiv acest fapt. Or, în speţă, părţile au convenit în art. 4 din contractul din 2004, ca penalităţile să se plătească pe perioada dintre data scadenţei ratei şi data plăţii efective.
Cu privire la neîndeplinirea de către A.V.A.S. a demersurilor necesare pentru ca apelanta – pârâtă să beneficieze de înlesniri la plată, curtea de apel a reţinut că strategia de privatizare a apelantei a fost cuprinsă în HG nr. 1112/2000, care prevedea acordarea înlesnirilor doar pentru creanţele bugetare, iar nu şi pentru creanţele proprii A.V.A.S., cazul dividendelor solicitate prin acţiunea introductivă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, apelanta – pârâtă, criticând Decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9, motive ce pot fi subsumate astfel:
- instanţele de fond nu au avut în vedere faptul că reclamanta – a precizat în mod constant că suma de 234.698,50 lei reprezintă dobânzi calculate asupra întregului debit eşalonat conform Convenţiei din 2004, iar nu doar cu privire la rata nr. 3 astfel cum au reţinut tribunalul şi Curtea de Apel;
- instanţele au interpretat greşit natura juridică a contractului din 2004, care este un veritabil contract de împrumut, iar nu un contract de înlesnire la plată;
- instanţele, prin acordarea penalităţilor de întârziere reclamantei, au încălcat principiul privind cumulul dobânzilor cu penalităţile de întârziere, principiu stabilit şi prin Decizia în interesul Legii nr. 11/2005, întrucât după scadenţă, recurenta a fost obligată şi la dobânzi şi la penalităţi de întârziere;
- acţiunea reclamantei de obligarea a pârâtei la penalităţile de întârziere, în cuantumul prevăzut, încalcă interdicţia prevăzută de art. 4 alin. (3) Legea nr. 469/2002, care prevede că totalul penalităţilor în decontare nu poate depăşi cumulul sumei asupra căreia sunt calculate, decât dacă prin convenţia părţilor nu s-a stabilit altfel. Cum părţile, nu au prevăzut expres o atare clauză – Decizia curţii de apel privind interpretarea clauzei contrară fiind criticabilă - cererea de penalităţi de întârziere a reclamantei este nefondată. Sub acest aspect, recurenta a arătat că întrucât în contract nu există o clauză nechivocă cu privire la cuantumul penalităţilor de întârziere prin raportare la cuantumul sumei totale, se aplică regula interpretării clauzei contractuale îndoielnice în favoarea celui ce se obligă;
- în soluţionarea acţiunii principale, instanţele de fond nu au reţinut principiul de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans, întrucât, deşi reclamanta a recunoscut în mod constant obligaţia ce-i revenea conform art. 8.1.4 din contractul din 2002, modificat prin actul adiţional din 25 iulie 2003, a refuzat îndeplinirea acestei obligaţii contractuale, nedepunând diligenţele necesare pentru ca recurenta să beneficieze de înlesnirile la plată prevăzute de normele legale în vigoare. O atare obligaţie a intimatei, a arătat recurenta, este o obligaţie legală, conform art. 32 alin. (1) lit. a) şi b) şi alin. (2) din OUG nr. 26/2004 aprobată şi completată prin Legea nr. 442/2004;
- tot prin raportare la neîndeplinirea prezentelor obligaţii de către intimată, a fost criticată şi soluţia dată cu privire la cererea reconvenţională, Decizia Consiliului Concurenţei nr. 161 din 13 iulie 2006 nefăcând o atare dovadă.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin raportare la criticile de nelegalitate formulate în prezenta cauză, Înalta Curte reţine că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte reţine că prima critică formulată vizează cuantumul sumei calculate cu titlu de dobânzi, în sensul că aceasta s-ar raporta la întregul debit, iar nu la rata nr. 3 care face obiectul prezentei cauze. Întrucât aspectul învederat vizează o problemă ce ţine de stabilirea situaţiei de fapt şi de administrarea probelor, aşadar o critică de netemeinicie a hotărârii atacate, se reţine că, faţă de cuprinsul art. 304 C. proc. civ., acestea nu pot fi analizate direct de instanţa de recurs, în condiţiile în care recurenta – pârâtă nu şi-a făcut apărări în legătură cu acest aspect, în faţa instanţelor de fond şi nu a solicitat probe în consecinţă.
Înalta Curte va respinge şi motivul invocat privind greşita încadrare juridică a clauzelor contractului din 2004, în sensul că, în realitate acesta ar fi un veritabil contract de împrumut, întrucât, pe de o parte, recurenta nu dezvoltă critica formulată, în sensul de a învedera aspectele pentru care calificarea instanţelor de fond este greşită, iar pe de altă parte, este vorba tot despre o critică ridicată direct în faţa instanţei de recurs, fără ca partea să-şi formuleze apărări în legătură cu aspectul învederat în faţa instanţelor de fond.
Cât priveşte critica privind încălcarea Deciziei în interesul Legii nr. 11/2005 relativă la interdicţia cumului dobânzilor cu penalităţile de întârziere, Înalta Curte reţine că hotărârile instanţelor de fond sunt temeinice şi legale, reţinându-se în mod corect că prin încheierea contractului din 2004 prin care datoria recurentei constând în dividende aferente anului 2001, a fost eşalonată la plată sub forma a trei rate consecutive, părţile înţelegând conform art. 1 din contract să includă în suma aferentă fiecărei rate şi dobânda legală calculată de la scadenţa iniţială, conform contractului din 2002, şi până la noua scadenţă stabilită conform contractului din 2004, urmând ca eventualele penalităţi de întârziere să fie calculate doar în ipoteza în care, suma astfel eşalonată, nu este achitată la noua scadenţă. Ca atare, se reţine că daunele interese reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nu se cumulează, conform clauzelor 1 şi 4 din contractul din 2004 astfel cum au reţinut şi instanţele de fond, având baze diferite de calcul şi fiind datorate datorate pe perioade diferite.
Recurenta a invocat incidenţa, în speţă, a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 în vigoare la data încheierii contractului din 2004, conform cărora penalităţile în decontare nu pot depăşi cumulul sumei datorate, cu excepţia cazului în care părţile au prevăzut contrariul în actul juridic încheiat.
Astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, noţiunea de clauză contrară, în sensul de excepţie de la regula instituită prin art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 nu trebuie interpretată în sensul prevederii unei clauze exprese în contractul părţilor care să excludă în mod explicit această regulă, ci în sensul existenţei oricărei alte clauze din a cărei interpretare rezultă intenţia părţilor de a deroga de la această dispoziţie legală. Sub acest aspect, întrucât în convenţia încheiată părţile au stipulat că plata penalităţilor de întârziere să se facă începând cu data scadenţei şi până la achitarea integrală a debitului, o atare clauză este o clauză care derogă de la regula prevăzută de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, orice altă interpretare lipsind de conţinut obligaţia asumată de pârâtă de a plăti daune interese de întârziere până la momentul plăţii debitului, obligaţie care, dată fiind şi natura juridică a penalităţilor de întârziere, este prevăzută ca o modalitate de constrângere a părţii contractante vizată, în executarea cu punctualitate a obligaţiilor de plată asumate şi, implicit, de protecţie a creditorului, în speţă, intimata. Prin urmare, Înalta Curte reţine că, în speţă clauza penală instituită prin art. 4 din contractul din 2004, nu este o clauză îndoielnică, astfel încât nu se pune problema aplicării regulii in dubio pro reo.
În ceea ce priveşte ultimul motiv de recurs legat de aplicarea greşită a regulii nemo auditur propriam turpitudinem allegans, de către instanţele de fond şi, legat de acest aspect greşita soluţionare a cererii reconvenţionale, Înalta Curte, ţinând cont şi de poziţia recurentei exprimată şi în şedinţă publică, în sensul de a nu mai susţine criticile relative la soluţionarea cererii reconvenţionale, faţă de obţinerea ordinului comun, reţine că şi această critică de nelegalitate este nefondată pentru următoarele considerente:
Conform art. 9.11 din contractul din 2002, recurenta s-a obligat la plata către A.V.A.S. a datoriilor existente, inclusiv a dividendelor şi a accesoriilor acestora, în situaţia în care acestea nu au fost incluse sau stinse prin ordin comun. Ca atare având în vedere dispoziţiile art. 969 C. civ., în absenţa unui atare ordin comun, aceste sume sunt datorate conform contractului din 2004. În plus, astfel cum în mod legal a reţinut şi instanţa de apel, recurenta nu se poate prevala de incidenţa OG 26/2004, modificată şi completată conform Legii nr. 442/2004, întrucât Decizia nr. 161/2006 emisă de Consiliul concurenţei, în urma procedurilor iniţiate de A.V.A.S. pentru obţinerea ajutorului de stat de către recurentă, nu face referire la acest act normativ, pe de o parte, iar pe de altă parte, OG nr. 26/2004 nu se aplică faţă de data încheierii contractului din 2004.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta – pârâtă SC V. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 528 din 10 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2950/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2952/2010. Comercial → |
|---|
