ICCJ. Decizia nr. 2959/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2959/2010
Dosar nr. 2666/1/2010
Şedinţa publică din 28 septembrie 2010
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 12 din 28 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins contestaţia la executare formulată de P.E., în contradictor cu intimata SC P.C. SRL.
În raport de considerentele deciziei de casare nr. 111 din 21 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de fond reţinut că adresa de comunicare a titlului executoriu nr. 2940 din 29 iunie 2001 nu reprezintă decât o comunicare cu înştiinţare de plată potrivit art. 58 din OUG nr. 51/1998, nu o somaţie şi nici act de executare. A reţinut instanţa de fond că, în cauză este aplicabilă dispoziţia prevăzută de art. 390 alin. (1) C. proc. civ., care stabileşte că dispoziţiile art. 387 şi 389 C. proc. civ., nu se aplică în cazurile când legea încuviinţează executarea fără somaţie.
Susţinerea contestatoarei cu privire la prescripţia dreptului de a cere executarea silită a fost înlăturată cu motivarea că prescripţia a început să curgă de la data preluării creanţei prin contractul de cesiune nr. 100194 din 7 iulie 1999, potrivit art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998 iar cursul prescripţiei a fost întrerupt printr-un act începător de executare, respectiv poprirea conturilor debitoarei SC M.P.C. SRL caz în care a început să curgă un nou termen de prescripţie de 7 ani.
Nici perimarea nu se poate reţine deoarece actele de executare silită au continuat şi nici stingerea obligaţiei principale, neputându-se ignora convenţia nr. 10688/1995 şi addendum-ul cât timp nu sunt desfiinţate, mai reţine instanţa de fond.
În contra acestei sentinţe a declarat recurs contestatoarea P.E. pentru motivul prevăzut de art. 304.9 C. proc. civ., în a cărui dezvoltare invocă:
- greşita aplicare a prevederilor art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998 cu privire la prescripţia extinctivă;
- greşita aplicare a prevederilor art. 389 C. proc. civ., cu privire la instituţia perimării.
Susţine recurenta că sancţiunea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită operează împotriva debitorului, respectiv A.V.A.S., iar în cazul unei cesiuni de creanţă această sancţiune operează pentru primul creditor.
Prima comunicare are s-a făcut către debitoarea persoană juridică la 7 iulie 1999 iar faţă de contestatoare la 28 noiembrie 2006 şi cum scadenţa obligaţiei de plată se situează la nivelul anului 1996 termenul de prescripţie de trei ani s-a împlinit la 7 aprilie 1999.
Faţă de dispoziţiile art. 389 C. proc. civ. şi perimarea a produs aceleaşi efecte.
Se critică, de asemenea, şi greşita reţinere de către instanţă a faptului că addendum-ul a fost semnat de contestatoare.
Intimata A.V.A.S. a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea recursului.
Arată intimata că dreptul de a cere executarea silită împotriva debitoarei SC M.P.C. SRL şi a garanţilor acestuia nu s-a prescris, termenul de prescripţie începând să curgă la data preluării creanţei prin contractul de cesiune din 7 iulie 1999 iar acest termen a fost întrerupt printr-un act începător de executare, respectiv poprirea conturilor societăţii debitoare, la data de 2 martie 2006, dată la care a început să curgă un nou termen de prescripţie de 7 ani aşa încât sechestrul din 28 noiembrie 2008 este îndeplinit în cadrul noului termen de prescripţie.
Cu privire la perimare intimata susţine de asemenea, considerentele sentinţei atacată.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 13 alin. (5) din OUG nr. 51/1998 modificată termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţelor preluate de A.V.A.S. este de 7 ani şi el nu se aplică creanţelor pentru care dreptul de a cere executarea silită s-a prescris. Acest termen curge de la data scadenţei obligaţiei de plată.
În cauza de faţă societatea debitoare a contractat un credit B. la data de 1 septembrie 1995 cu scadenţă la un an, deci la 1 septembrie 1996, scadenţă de la care se calculează termenul de prescripţie de 7 ani, întrucât la data cesiunii nu era împlinit termenul general de prescripţie de trei ani.
Prin urmare, la data primului act de executare constând în poprirea conturilor debitoarei: 2 martie 2006, termenul de prescripţie de 7 ani era deja împlinit din 1 septembrie 2003.
Cum instanţa de fond, în mod greşit a stabilit că termenul de prescripţie de şapte ani curge de la data la care s-a încheiat contractul de cesiune: 7 iulie 1999, în raport de care a constatat că dreptul de a cere executarea silită nu s-a prescris, iar nu de la data scadenţei, opozabilă cesionarului, Înalta Curte va admite recursul, va modifica sentinţa atacată, va admite contestaţia la executare şi va constata prescris dreptul de a cere executarea silită.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I DE
Admite recursul declarat de recurenta - contestatoare P.E. împotriva sentinţei nr. 12 din 28 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, modifică sentinţa atacată în sensul că admite contestaţia la executare şi constată prescris dreptul la executare silită.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2958/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2960/2010. Comercial → |
|---|
