ICCJ. Decizia nr. 2961/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2961/2010
Dosar nr. 16681/3/2007
Şedinţa publică din 28 septembrie 2010
Deliberând asupra recursurilor comerciale de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 11167 din 13 octombrie 2009, pronunţată în dosarul nr. 16681/3/2007, judecătorul fondului din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins petitul principal formulat de reclamanta SC T.P. SA în contradictoriu cu pârâta SC D.R. SRL, ca neîntemeiat; a admis acţiunea în ce priveşte petitul subsidiar şi a obligat pârâta la plata sumei de 381.445,5 lei, cu titlu de dobândă legală.
În considerentele sentinţei, judecătorul fondului a reţinut că prin cererea formulată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 841.242,7 lei cu titlu de penalităţi, iar în subsidiar a solicitat obligarea la plata sumei de 381.445,5 lei cu titlu de dobândă legală. S-a reţinut că potrivit contractului de vânzare cumpărare a energiei termice din sisteme de alimentare centralizată nr. 473 din 12 decembrie 2002, reclamanta, în calitate de vânzător, a furnizat pârâtei energie termică, pentru care a emis facturi de plată. Având în vedere executarea cu întârziere a obligaţiei de plată a facturilor, reclamanta a promovat acţiunea de faţă.
Judecătorul a mai reţinut că, prin sentinţa comercială nr. 3535 din 12 mai 2006, irevocabilă, pârâta a fost obligată la plata contravalorii facturilor emise. Din concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, judecătorul a reţinut cuantumul penalităţilor şi al dobânzilor legale, pentru achitarea cu întârziere a facturilor emise. De asemenea, a reţinut că nu s-a întrunit acordul de voinţă al părţilor cu privire la clauza penală, faţă de obiecţiunile formulate de pârâtă la încheierea contractului. În consecinţă, a apreciat că nu pot fi acordate penalităţile solicitate, fiind acordate dobânzile legale, în temeiul art. 43 C.com.
Sentinţa de fond a fost apelată de pârâta SC D.R. SA, care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul respingerii în totalitate a cererii reclamantei. Criticile pârâtei au vizat neluarea în considerare de către judecătorul fondului a inexistenţei obligaţiei sale de plată directă a contravalorii energiei termice, prin raportare la prevederile OUG nr. 115/2001, care au stabilit modalităţile de plata a facturilor emise de producătorii de energie termică prin contul de tip E., şi care, implicit au modificat prevederile contractuale cu privire la plată. Or, judecătorul fondului nu a analizat incidenţa prevederilor contractului de cont E. încheiat între părţi.
Prin Decizia comercială nr. 193 din 23 martie 2010, completul de judecată din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă, reţinând că toate apărările invocate în calea de atac referitoare la prevederile contractului de cont E, şi ale OUG nr. 115/2001 trebuiau invocate în cadrul litigiului ce a vizat plata debitului principal, neputând fi analizate în cadrul cererii reclamantei de obligarea la plata accesoriilor calculate la debitul principal. În acest context a fost apreciată ca fiind legală şi temeinică sentinţa pronunţată de judecătorul fondului în ce priveşte obligarea la plata dobânzii legale, faţă de faptul că în ce priveşte clauza penală nu a existat un acord de voinţă al părţilor.
Completul de apel a dispus, totodată prin Decizia pronunţată, diminuarea onorariului de avocat, solicitat cu titlu de cheltuieli de judecată de reclamantă, apreciind că suma (52.567,06 lei) este prea ridicată în raport de valoarea sumei contestată în apel, cât şi în raport de munca depusă de apărător (acesta fiind prezent doar la unul din cele două termene acordate în cauză, nedepunând întâmpinare sau concluzii scrise, limitându-se doar la concluzii orale).
Decizia de apel a fost recurată de ambele părţi.
Pârâta SC D.R. SA a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârilor pronunţate în cauză, în sensul respingerii cererii reclamantei în totalitate. Criticile pârâtei, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au vizat lipsa de temei legal a deciziei pronunţate în apel, această parte apreciind ca nelegală soluţia de neanalizare a apărărilor cu privire la modalitatea de plată, prin raportare la sentinţa prin care a fost obligată la plata debitului principal. Pârâta a susţinut că nici în primul litigiu nu au fost analizate apărările sale referitoare la modalitatea de plată, raportat la prevederile OUG nr. 115/2001 şi cele ale contractului de cont E.
Reclamanta SC T.P. SA a criticat Decizia de apel din perspectiva neacordării integrale a cheltuielilor de judecată, prin diminuarea onorariului de avocat, apreciind că procentul de 10 % din valoarea pretenţiei se încadrează în uzanţe. A mai susţinut că pe lângă volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului, onorariul de stabileşte şi în funcţie de alte criterii, prevăzute în art. 123 din Statutul profesiei de avocat, şi că nu era necesară formularea de probe sau de concluzii scrise în apel, faţă de soluţia pronunţată în fond. A mai invocat încălcarea prevederilor art. 969 C. civ.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, apreciind ca fiind legală Decizia de apel sub aspectul cheltuielilor de judecată. A mai susţinut că nu sunt aplicabile prevederile referitoare la criteriile ce stau la baza onorariului de avocat, prin reducerea onorariului nefiind încălcate dispoziţiile art. 969 C. civ., judecătorul necenzurând contractul de asistenţă juridică.
Şi reclamanta a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, apreciind legalitatea deciziei de apel în ce priveşte neanalizarea raportului juridic de plată în cadrul acestui proces, care a vizat doar accesoriile la debitul principal.
Nu au fost administrate probe în această fază procesuală.
Analizându-se actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi de apărările invocate, se reţin următoarele:
Recursul declarat de pârâta SC D.R. SA este apreciat, ca nefondat, în baza următoarelor considerente: în mod legal a apreciat completul de apel că nu poate proceda la analiza modalităţii de plată în prezentul litigiu, faţă de existenţa sentinţei comerciale irevocabile prin care s-a stabilit obligaţia de plată a pârâtei pentru debitul principal. Dacă pârâta considera că se impunea analiza modalităţii de plată avea posibilitatea recurării deciziei pronunţate în cadrul litigiului ce a vizat debitul principal, doar în cadrul acelui litigiu putând fi analizat acest aspect. Dar, în prezenţa unei hotărâri judecătoreşti, definitive şi irevocabile, intrate sub puterea lucrului judecat, care a stabilit obligaţia de plată principală, nu mai pot fi analizate aspectele legate de modalitatea de plată în litigiul vizând accesoriile calculate la obligaţia principală.
În consecinţă, va fi respinsă critica pârâtei de nelegalitate a deciziei de apel din perspectiva neanalizării modalităţii de plată, fiind reţinut că litigiul priveşte accesoriile, iar nu debitul principal.
Pentru considerentele reţinute, reţinându-se legalitatea deciziei de apel sub aspectul menţinerii obligaţiei de plată a dobânzii legale, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de pârâtă va fi respins ca nefondat.
Este apreciat, ca nefondat, şi recursul declarat de reclamanta SC T.P. SA pentru următoarele considerente: potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorul poate dispune micşorarea onorariului de avocat când apreciază că acesta este nepotrivit de mare faţă de munca depusă de avocat. În speţă, aşa cum a reţinut şi completul de apel, onorariul de avocat a fost nepotrivit de mare faţă de munca efectiv depusă, constând practic în prezentarea la un singur termen de judecată, la care a susţinut oral netemeinicia apelului pârâtei. Nu a fost justificată o muncă suplimentară depusă de avocat în faţa completului de apel, constând, eventual în studierea unei legislaţii complexe, a administrării unor probe ce implica un timp extins de cercetare. Dimpotrivă, chiar reclamanta a arătat în cererea de recurs că însăşi complexitatea redusă a cauzei nu impunea asemenea demersuri, susţinând chiar că nu era necesară nici măcar redactarea unei întâmpinări prin care să fie combătute apărările pârâtei.
Se reţine, totodată, că nu există o încălcare a prevederilor art. 969 C. civ., judecătorul necercetând contractul de asistenţă juridică şi necenzurându-l sub aspectul onorariului pe care avocatul l-a perceput de la clientul său. În acest contract pot fi valorificate criteriile stabilite în Statutul profesiei de avocat cu privire la modalitatea de calcul a onorariului. Însă, aceste criterii nu sunt opozabile instanţei de judecată, singurul text legal aflat la îndemâna judecătorului fiind cele prevăzut de codul de procedură civilă şi care acordă posibilitatea aprecierii onorariului doar în raport de munca depusă.
Pe de altă parte, prevederile art. 969 C. civ., sunt aplicabile doar relaţiei contractuale dintre avocat şi clientul său, neexistând un raport contractual cu partea împotriva căreia avocatul asigură apărarea. În acest context, se apreciază că pârâta este terţ faţă de contractul încheiat de reclamantă cu avocatul ales, prevederile din acel contract cu privire la onorariul stabilit nefiindu-i opozabile.
Nu poate fi reţinută nici critica referitoare la existenţa unei uzanţe de stabilire a onorariului într-un procent de 10 % din valoarea pretenţiilor. Se reţine că nu este clar dacă uzanţa este aceea de stabilire a unui procent de 10 % din valoarea pretenţiilor pentru fiecare fază procesuală. Chiar şi în ipoteza existenţei acestei uzanţe, ea nu poate fi valorificată în înlăturarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care, aşa cum s-a arătat deja, acordă doar judecătorului posibilitatea aprecierii sumei solicitată cu titlu de onorariu de avocat la care să fie obligată partea care a căzut în pretenţii.
Pentru considerentele reţinute, apreciindu-se legalitatea deciziei de apel şi sub aspectul cheltuielilor de judecată acordate reclamantei, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul acestei părţi va fi respins ca nefondat.
Având în vedere cele reţinute,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurentul – reclamant SC T.P. SA PLOIEŞTI împotriva deciziei nr. 193 din 23 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta – pârâtă SC D.R. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 193 din 23 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2960/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2963/2010. Comercial → |
|---|
