ICCJ. Decizia nr. 3002/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3002/2010
Dosar nr. 2746/118/2006
Şedinţa de la 29 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Reclamanţii Ş.A.I. şi SC O. SRL au chemat în judecată pe pârâţii M.A.R. şi SC E.C. SRL şi au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună excluderea pârâtului M.A.R. din SC O. SRL pentru fraudă în dauna societăţii şi folosirea semnăturii sociale, cu consecinţa pronunţării şi asupra structurii capitalului social al societăţii, constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere din 15 mai 2006 încheiat între SC O. SRL şi SC E.C. SRL, cu repunerea părţii situaţia anterioară încheierii contractului şi evacuarea pârâtei SC E.C. SRL din spaţiul comercial situat în intravilanul comunei Limanu, compus din teren în suprafaţă de 500 mp, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, în ce priveşte capătul de cerere prin care s-a solicitat excluderea pârâtului M.A.R., s-a arătat că acesta a deţinut cadrul SC O. SRL calitatea de asociat şi administrator, la data 5 iunie 2006, organismul societar a hotărât revocarea sa din funcţia de administrator, revocare publicată la O.R.C., însă, în calitate de administrator a folosit banii societăţii prin retrageri succesive din contul acesteia, în interes personal. De asemenea, a încălcat prevederile actului constitutiv şi a încheiat în fără acordul prealabil al A.G.A. contractul de închiriere din 15 mai 2006 cu pârâta SC E.C. SRL, singurul activ al SC O. SRL.
Respectiva convenţie este lovită de nulitate absolută, datorită lipsei totale a consimţământului locatorului, iar pe de altă parte, acordul de voinţă a încheiat cu fraudarea legii şi la un preţ neserios.
Convenţia depăşind durata de 5 ani, aceasta reprezenta un act de dispoziţie şi de aceea locatorul trebuia să aibă capacitatea de contracta, respectiv să îndeplinească cerinţele prevăzute de lege pentru a face acte de dispoziţie, în acest sens, pârâtul, pentru a putea perfecta contractul de închiriere, trebuia în prealabil sa aibă acordul A.G.A., astfel cum se prevede în art. 7 alin. (3) din actul constitutiv al societăţii, pârâtul putând înstrăina folosinţa activului numai acordul A.G.A. şi în condiţiile speciale de cvorum.
De asemenea, reclamanţii au considerat că şi preţul neserios, vădit inferior valorii reale a chiriilor practicate în zonă, determină nulitatea contractului şi în consecinţă se impune evacuarea SC E.C. SRL din spaţiul respectiv.
Pârâtul M.A.R. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de interes în promovarea capetelor de cerere 2, 3, 4, întrucât respectivul activ a fost înstrăinat către SC D.P. SRL, iar în ce priveşte excluderea sa din societate, a solicitat respingerea acestui capăt de cerere ca nefondat.
Pe cale separată a fost promovată acţiunea din dosarul nr. 7523/212/2006 având acelaşi obiect, cauză şi părţi şi urmare admiterii excepţiei de litispendenţă (prin încheierea interlocutorie din 8 martie 2007), au fost reunite cauzele prin încheierea din 16 mai 2007.
Reclamanţii în temeiul art. 57 C. proc. civ. au solicitat introducerea în cauză în calitate de intervenient forţat a SC D.P. SRL, avându-se în vedere calitatea sa de proprietar al spaţiului litigios, solicitare încuviinţată de instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 4716/COM din 10 decembrie 2008 a Tribunalului Constanţa, a fost respinsă ca nefondată excepţia lipsei de interes invocată de pârâtul M.A.R. şi a fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţii Ş.A.I., I.M.D. şi SC O. SRL în contradictoriu cu pârâţii M.A.R. şi SC E.C. SRL şi intervenientul în interes propriu SC D.P. SRL şi a fost respinsă ca nefondată şi cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 57 C. proc. civ.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că, în ce priveşte excepţia lipsei de interes în promovarea capetelor de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere, repunerea în situaţia anterioară şi evacuarea pârâtei SC E.C. SRL, având în vedere înstrăinarea imobilului litigios, aceasta este nefondată, deoarece reclamanţii îşi justifică pe deplin interesul promovării acţiunii, atâta timp cât în calitatea sa de fost proprietar vânzător al imobilului, funcţionează obligaţia de garanţie, ştiut fiind faptul că noul proprietar trebuie să respecte locaţiunea începută, interesul promovării acţiunii rezultând şi din faptul că se invocă o pretinsă lezare a interesului societar.
Pe fondul acţiunii, aceasta a fost respinsă ca nefondată, având în vedere că susţinerea conform căreia pârâtul M.A.R. a comis fraudă în dauna societăţii folosindu-se de semnătura socială în folosul său nu a fost susţinută de probe, iar în ce priveşte încălcarea interdicţiilor statutare de către administratorul statutar şi care ar echivala cu o fraudare a interesului societar, s-a reţinut că în cauză, nu este cazul.
Aceasta, deoarece încheierea respectivului contract de închiriere s-a făcut de către pârâtul administrator cu respectarea dispoziţiilor statutare, nefiind probat concertulfraudulos, iar interdicţia înstrăinăriimijloacelor fixe ale societăţii la care se referă art. 7 din actul constitutiv, se referă la înstrăinarea dreptului de proprietate asupra acestora.
Or, în cauză, contractul atacat este un contract de locaţiune şi încheierea acestuia reprezintă mai degrabă o chestiune de oportunitate avută în vedere de fostul manager al societăţii şi chiar dacă în doctrina în materie s-a statuat că locaţiunea care depăşeşte 5 ani ar reprezenta un act de dispoziţie, aceasta nu poate sancţiona cu nulitatea raportul juridic obligaţional.
Astfel, la data încheierii contractului de închiriere, pârâtul M.A.R. reprezenta legal societatea şi nu a încălcat clauza statutară deoarece interdicţia privea doar gajarea sau înstrăinarea mijloacelor fixe, pârâtul încheind doar un act de administrare a bunului litigios, având puteri depline să reprezinte societatea tocmai în calitate de administrator statutar.
Prin urmare nici excluderea şi nici sancţionarea convenţiei sinalagmatice, nu pot opera, închirierea reprezentând o decizie managerială luată tocmai în vederea exploatării spaţiului pentru obţinerea unui profit.
Aşadar, la data încheierii contractului de închiriere pârâtul reprezenta legal societatea comercială şi deci aceasta nu şi-a exprimat viciat consimţământul, ci dimpotrivă.
S-a mai reţinut şi că, nici invocarea unui preţ neserios al chiriei nu justifică sancţionarea actului, întrucât preţul chiriei este cuantificat la suma de 50.000 euro/lunar, este un preţ rezonabil în funcţie de durata de exploatare a imobilului şi caracteristicile acestuia, expertiza stabilind un preţ al chiriei per sezon şi nu cuantificat lunar, valoarea având un caracter orientativ.
Respingându-se acţiunea principală, s-a reţinut că este nefondată şi cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 57 C. proc. civ. şi de asemenea s-a respins şi cererea de evacuare a SC E.C. SRL, atâta timp cât locaţiunea nu a putut fi sancţionată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii Ş.A.I., I.M.D. şi SC O. SRL solicitându-se admiterea apelului şi schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată, hotărârea apelată fiind nelegală şi netemeinică.
Prin Decizia civilă nr. 127/COM din 29 octombrie 2009, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia tardivităţii apelului declarat de SC O. SRL şi a respins apelurile declarate de apelanţii reclamanţi Ş.A.I., I.M.D. şi SC O. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 4716/COM din 10 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. 2746/118/2006, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi - SC E.C. SRL Constanţa şi M.A.R. şi intimata intervenientă SC D.P. SRL Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că la termenul din 25 iunie 2009, din oficiu, a invocat excepţia tardivităţii formulării apelului de către SC O. SRL având în vedere că aceasta a declarat apel la data de 30 aprilie 2009.
Excepţia tardivităţii a fost respinsă ca nefondată cu motivarea că, în cauză, la prima instanţă au fost reclamantul Ş.A.I., I.M.D. şi SC O. SRL, apelul a fost formulat în termen legal de reclamantul Ş.A.I., la termenul din 30 aprilie 2009 reclamanţii I.M.D. şi SC O. SRL arătând că au calitate de apelanţi prin motivele de apel depuse, conform art. 287 indice 2 C. proc. civ. la prima zi de înfăţişare. Prin urmare în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 293 şi art. 293 indice 1 C. proc. civ. apelul s-a considerat că a fost formulat în termen.
Pe fond, apelul a fost respins, cu motivarea că, în ce priveşte excluderea asociatului administrator M.A.R. din SC O. SRL pentru frauda în dauna societăţii şi folosirea semnăturii sociale în folosul său, solicitarea e nefondată, cum legal a reţinut prima instanţă nefiind dovedite îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 70 din Legea nr. 31/1990, întrucât banii societăţii, urmare retragerilor succesive din contul societăţii nu au fost folosiţi în interesul personal al pârâtului administrator M.A.R., nefiind dovedită susţinerea în acest sens, iar actele la care se face referire în apel nu fac dovada creării unui prejudiciu de 27.500 lei, retragerile datorându-se tocmai bunului mers al societăţii şi exercitării legale a calităţii de administrator desemnat de asociaţi, al societăţii, fiind folosiţi în interesul acesteia şi nu în folos propriu.
Nici excluderea datorată încălcării actului constitutiv al societăţii nu a fost primită de către instanţa de apel, cum corect a stabilit şi prima instanţă, deoarece art. 7 din actul constitutiv al societăţii de referă la înstrăinarea sau gajarea activelor societăţii pentru care ar fi necesar acordul tuturor şi prealabil al asociaţilor, iar în cauză, contractul de închiriere al spaţiului deşi se referea la un termen mai mare de 5 ani, nu poate fi asimilat unei înstrăinării, pentru a reprezenta un act de dispoziţie, din cuprinsul contractului, cu clauzele sale, rezultând fară îndoială că societatea, prin administratorul său, a procedat la închirierea activului şi nu la înstrăinarea acestuia, părţile contractante vizând expres locaţiunea şi nu vânzarea - cumpărarea.
Actul respectiv fiind unul de administrare şi nu de dispoziţie, a fost legal semnat de administratorul societăţii, care a angajat legal societatea, fără a încălca actul constitutiv şi fără a determina nulitatea actului încheiat pentru lipsa totală a consimţământului.
Şi susţinerea că actul încheiat (contractul de închiriere) este lovit de nulitate, preţul fiind nereal şi neserios, nu a fost primită, instanţa de apel constatând, de asemenea, că nu sunt întrunite dispoziţiile legale pentru a interveni această sancţiune, întrucât suma convenită de părţi, în contract, de 5.000 euro pe sezon nu poate fi considerată derizorie, activitatea fiind sezonieră, în expertiză s-a calculat o chirie medie lunară de acelaşi ordin cu suma prevăzută în contract (ordinul miilor de euro), iar suma de 50.000 euro din hotărâre fiind o evidentă eroare materială care rezultă din înseşi considerentele respingerii acţiunii.
Instanţa de apel a mai reţinut că pârâtul în calitate de administrator al societăţii a acţionat ca un bun manager închiriind spaţiul pe o perioadă îndelungată şi pentru o sumă care depăşea valoarea construcţiei şi care asigura amortizarea acesteia într-un termen rezonabil, fără alte cheltuieli, fiind exclusă de aceea şi frauda la lege în încheierea actului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii Ş.A.I., I.M.D. şi SC O. SRL invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. pr. civ.
În motivarea recursului (în fapt, o copie fidelă a motivelor de apel) se arată că în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care se solicită excluderea pârâtului M.A.R. din SC O. SRL, pentru frauda în dauna societăţii şi folosirea semnăturii sociale în folosul său, instanţa a ignorat înscrisurile depuse la dosar prin care arătau că acesta a produs un prejudiciu de aproximativ 27.500 lei prin retragerea acestor sume din contul societăţii în folosul personal.
În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere, se arată că hotărârea este dată cu încălcarea legii şi a actului constitutiv. Astfel, deşi erau cunoscute dispoziţiile art. 7 din actul constitutiv, precum şi doctrina în materie, instanţa de apel apreciază că în speţă nu sunt aplicabile şi consideră, spre nemulţumirea recurenţilor, că încheierea contractului a fost o decizie managerială chiar bună, aducătoare de profit.
Recurenţi mai sunt nemulţumiţi şi faptul că instanţa nu a reţinut corect situaţia de fapt şi nici cea care rezultă din probele aflate la dosar, inclusiv expertiza, având în vedere că prin contractul de închiriere se prevede că preţul chiriei este de 5.000 euro pe an, plătită în 2 tranşe, iar în expertiză s-a prevăzut că preţul minim al chiriei este de 8.199 euro pe lună, fiind evident că preţul e nereal şi neserios, dimpotrivă, reţinând că preţul chiriei e de 50.000 euro pe lună, sumă vădit rezonabilă.
În concluzie, în dezvoltarea motivelor de recurs recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu a demonstrat de ce s-a oprit asupra soluţiei pronunţate, ce a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1303 şi art. 1304 C. civ. şi a art. 7 din actul constitutiv, dar şi cu ignorarea înscrisurilor de la dosar. Recurenţii au mai susţinut hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii pentru că instanţa de fond, ca şi cea de apel, nu au reţinut în mod corect situaţia de fapt care rezută din probele de la dosar.
Înalta Curte, analizând Decizia acată prin prisma criticilor formulate, va respinge recursul pentru următoarele considerente:
Cât priveşte prima critică, analizând Decizia atacată (şi ale cărei considerente au fost expuse pe larg în cele ce preced) în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se observă lesne ca el a fost invocat în mod nefondat. Hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi conţine suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac. De altfel, judecătorul nici nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care şi-au întemeiat cererile. Acest temei este invocat mai mult formal, pentru că Decizia este motivată în fapt şi în drept, fiind clară şi concisă, nicidecum sumară aşa cum susţin recurenţii.
Cât priveşte cea de-a doua critică, analizând Decizia atacată în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte îl găseşte nefondat în condiţiile în care în cauza de faţă nu rezultă că instanţa de apel ar recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile spetei sau că a aplicat greşit dispoziţii legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat. Recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii, nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor, condiţia legală a dezvoltării implicând determinarea greşelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se întemeiază.
Recurenţii circumscriu, practic, motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate, ceea ce nu este permis în prezenta cale de atac. Recurenţii urmăresc, prin criticile subsumate acestui motiv, o reapreciere a probelor administrate şi care să conducă la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută în dosar. Numai că în recurs este inadmisibilă o reapreciere a probelor, situaţia de fapt este un „dat" ce nu mai poate fi schimbat în recurs, în această cale de atac fiind supuse cenzurii numai aspectele de nelegalitate. Ori în Decizia atactă, faţă de situaţia de fapt reţinută (şi care nu mai poate fi schimbată în recurs) nu rezultă lipsa temeiului legal, sau o încălcare a legii, ori o aplicare greşită a acesteia.
De altfel, în speţă nici măcar nu sunt incidente dispoziţiile art. 1303 şi art. 1304 care sunt cuprinse în Codul Civil în :„Titlul V - Despre Vinderi - Capitolul I - Despre natura si forma vânzării", în prezenta cauză fiind dedus judecăţii un contract de închiriere. Cauzele de nulitate ale unui contract de vânzare - cumpărare nu sunt identice cu cele ale unui contract de locaţiune. Astfel, pretul locaţiunii se fixeaza, de regula, in bani. Dar - spre deosebire de vanzare - contractul ramane locatiune chiar daca chiria s-a fixat sub forma unei alte prestatii - de exemplu, cota-parte din fructe sau prestari de servicii.(art. 1414. „Se considera ca o locatiune orice concesiune temporară a unui imobil drept o prestatie anuală, ori sub ce titlu ar fi făcută").
Înalta Curte va mai reţine că art. 7 din actul constitutiv al societăţii de referă la înstrăinarea sau gajarea activelor societăţii pentru care ar fi necesar acordul tuturor şi prealabil al asociaţilor, iar în cauză, contractul de închiriere al spaţiului deşi se referea la un termen de 10 ani, nu poate fi asimilat unei înstrăinării, pentru a reprezenta un act de dispoziţie. Din cuprinsul contractului rezultă fară îndoială că societatea, prin administratorul său, a procedat la închirierea activului şi nu la înstrăinarea acestuia. În consecinţă, hotărărea recurată nu încalcă nici dispoziţiile art. 7 din actul constitutiv al societăţii.
În consecinţă, conform art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţii Ş.A.I., I.M.D. şi SC O. SRL Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 127/COM din 29 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Ş.A.I., I.M.D. şi SC O. SRL Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 127/COM din 29 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2828/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3003/2010. Comercial → |
|---|
