ICCJ. Decizia nr. 3007/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3007/2010
Dosar nr. 9780/30/2008
Şedinţa de la 29 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 341 din 31 martie 2009, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul s-a respins cererea formulată de reclamanta SC L. SRL în contradictoriu cu pârâta SC P. SA, având ca obiect obligaţia de a face, fiind obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 1.190 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să pună în executare hotărârea A.G.O.A. din 12 noiembrie 2007 privitor la permiterea şi sprijinirea reclamantei pentru realizarea, pe cheltuiala acesteia, a unui audit economic-financiar şi juridic pe ultimii 5 ani, respectiv: obligarea pârâtei să-i furnizeze reclamantei toate informaţiile şi documentele necesare realizării auditului economico-financiar şi juridic aferent perioadei 2003-2008 şi obligarea pârâtei să permită accesul în incinta sediului social precum şi la documentele tuturor persoanelor desemnate de către reclamantă pentru realizarea activităţii de audit, sub sancţiunea plăţii unor daune cominatorii de 1.000 lei/zi întârziere.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 160 alin. (1) din Legea nr. 31/1990: „situaţiile financiare ale societăţilor comerciale supuse obligaţiei legale de auditare vor fi auditate de către auditoi financiari – persoane fizice sau juridice -, în condiţiile prevăzute de lege".
Din examinarea motivelor de fapt ce susţin demersul procedural al reclamantei se conchide că operaţiunea de auditare pentru a cărei derulare solicită intervenţia instanţei de judecată pentru a o obliga pe pârâtă să asigure cadrul corespunzător (aşa cum potrivit susţinerilor reclamantei aceasta din urmă şi-a asumat prin organul său deliberativ - adunarea generală), vizează auditul financiar, reglementarea acestuia fiind dată de OUG nr. 75/1999.
Conform actului normativ sus citat auditul financiar se exercită de către profesionişti independenţi de societatea comercială auditată, care analizează situaţiile financiare ale societăţii, prin raportare la standardele de audit.
În fundamentarea cererii sale reclamanta s-a prevalat de menţiunea cuprinsă într-un proces-verbal încheiat – aşa cum se indică în corpul acestuia în data de 12 noiembrie 2007, cu ocazia şedinţei A.G.O.A., potrivit cu care acţionarii au apreciat solicitările reclamantei în sensul realizării „unui audit financiar contabil şi periodic de către auditori desemnaţi şi plătiţi de către acţionarul SC L. SRL şi care să verifice perioada ultimilor 5 ani".
Reclamanta nu a depus la dosarul cauzei hotărârea adoptată în cadrul adunării generale din data de 12 noiembrie 2007.
Legea nr. 31/1990 prin două articole diferite – art. 131 şi art. 132 – configurează juridic procesul verbal al adunării generale şi hotărârea adunării generale. Deşi procesul verbal este un element esenţial pentru valabilitatea deciziei adunării generale, se limitează a fi un înscris constatator al tuturor actelor, faptelor şi operaţiunilor petrecute la o anumită adunare generală.
Potrivit art. 132 din Legea nr. 31/1990 – sunt obligatorii pentru acţionari „hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii sau actului constitutiv".
Reiese că hotărârile adunării generale sunt cele care exprimă voinţa juridică a societăţii şi se bucură de forţă obligatorie atât faţă de societate cât şi faţă de acţionari.
S-a observat astfel pe de o parte că reclamanta nu a probat că cererea sa beneficiază de susţinerea unei hotărâri a adunării generale şi pe de altă parte că printr-o hotărâre a adunării generale a societăţii pârâte desfăşurată în data de 22 decembrie 2008 s-a decis ca auditarea economico-financiară pentru perioada în discuţie (2003 - 2008) să fie efectuată, fiind indicată şi societatea desemnată în acest sens.
Interesul societăţii comerciale este ca normele legale care îi reglementează activitatea să fie în mod corect aplicate, iar prin adoptarea prin Hotărârea din data de 22 decembrie 2008 a măsurilor privind efectuarea activităţii de audit dispoziţiile art. 160 din Legea nr. 31/1991 şi OUG nr. 75/1999 au fost respectate şi sunt de natură să asigure atingerea scopului pentru care au fost edictate – exprimarea opiniei auditorilor asupra situaţiilor financiare.
Pentru aceste considerente s-a apreciat că cererea formulată de către reclamantă este nefondată şi a fost respinsă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta. Apelul a fost respins prin Decizia civilă nr. 177 din 9 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut în considerentele hotărârii că prima instanţă a apreciat în mod corect că procesul-verbal de şedinţă a adunării generale a acţionarilor unei societăţi comerciale pe acţiuni nu se identifică cu hotărârea adunării generale, acest proces verbal fiind doar un înscris sub semnătura privată a preşedintelui A.G.A. şi a secretarului în care se regăsesc cele dezbătute cu prilejul şedinţei respective.
Din acest proces-verbal societatea, prin reprezentanţii săi legali, va extrage hotărârea A.G.A. luată, hotărâre care va fi redactată în mod distinct, purtând denumirea ca atare, sub semnătura preşedintelui A.G.A. şi a secretarului.
În aceste condiţii, având în vedere că reclamanta invocă în acţiunea sa numai procesul-verbal al şedinţei din 12 noiembrie 2007, lipsa unei hotărâri A.G.A. din acea dată lipseşte de fundament juridic acţiunea reclamantei.
Pe de altă parte, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, la data de 22 decembrie 2008 s-a adoptat hotărârea A.G.A. prin care s-a dispus auditarea financiar contabilă a acestei societăţi pe perioada 2003 - 2008, realizată de un auditor independent, astfel că sunt îndeplinite cerinţele legale prevăzute de art. 160 din Legea nr. 31/1991 şi OUG nr. 75/1999, acţiunea reclamantei fiind astfel neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, copie fidelă a apelului, reclamanta arată că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 31/1990 în ceea ce priveşte valoarea şi semnificaţia juridică a proceselor verbale ale şedinţelor A.G.A. unei societăţi comerciale.
Se mai arată că în mod greşit instanţa de apel a apreciat faptul că au valoare de hotărâre a A.G.A. numai acele înscrisuri care poartă această denumire, iar nu hotărârile care au fost adoptate şi care au fost înregistrate ca atare în procesul verbal de şedinţă A.G.A.
Reclamanta susţine că, în esenţă, hotărârea A.G.A., în sensul Legii nr. 31/1990, reprezintă un act juridic în sens de negotium juris, prin care se manifestă voinţa societară, iar înscrisul care ar purta denumirea de hotărâre A.G.A. are doar valoare ad probationem. Instanţa de fond a apreciat în mod greşit faptul că procesul verbal de şedinţă este doar un înscris constatator, iar numai manifestarea formală a emiterii unui înscris cu denumirea de hotărâre A.G.A. defineşte şi confirmă existenţa unei hotărâri A.G.A., în sensul Legii nr. 31/1990.
Pe de altă parte, reclamanta apelantă arată că instanţa de apel a reţinut de asemenea în mod greşit atât situaţia de fapt cât şi petitul cererii de chemare în judecată, în speţă nu s-a pus niciodată în discuţie nicio temă legată de auditarea situaţiilor financiare ale societăţii pârâte ci, în mod particulat, A.G.A. a hotărât efectuarea unei verificări a întregii activităţi de gestiune efectuate în ultimii 5 ani. Instanţa de fond a apreciat că în cauză este vorba de auditul financiar obligatoriu.
În final, reclamanta recurentă arată că împrejurarea că, ulterior, o altă hotărâre A.G.A. a dispus efectuarea unui audit cu privire la activitatea societăţii este nerelevantă în cauză câtă vreme Hotărârea A.G.A. din 22 decembrie 2008 nu a hotărât revocarea hotărârii din 12 noiembrie 2007 şi nu a dispus o hotărâre identică ci numai una contabilă.
Intimata pârâtă SC P. SA Timişoara a formulat întampinare prin care a solicitat, în esenţa, respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, analizând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a probatoriilor administrate, va respinge recursul pentru următoarele considerente:
Recurenta-reclamanta a solicitat modificarea deciziei recurate, prin expunerea cronologica a faptelor, dar fără indicarea criticilor concrete pe care se sprijină motivele de nelegalitate, încadrabile în prev art. 304 pct. 7, 8 si 9 C. proc. civ., la care se face doar o simpla trimitere. Cu toate acestea, Înalta Curte le va cerceta şi va răspunde recurentei prin prezentele considerente.
Din expunerea de motive la cererea de recurs, rezulta ca reclamanta recurenta a criticat hotărârea atacata nu pe temeiurile de drept la care a făcut referire, ci pentru motive ce ţin de netemeinicia acesteia, ceea ce nu poate conduce la modificarea hotărârii.
Or, potrivit art. 304 alin. (1) C. proc. civ., casarea sau modificarea unei hotărâri poate fi ceruta pentru motive de nelegalitate in situaţiile concrete menţionate la pct. 1 - 9 din acest articol.
În atare situaţie, daca criticile aduse hotărârii recurate reprezintă doar o succesiune de fapte şi afirmaţii, nestructurate din punct de vedere juridic, controlul judiciar urmând a se efectua în consecinţă.
De altfel, reclamanta recurenta a precizat in mod expres in cuprinsul cererii de recurs ca „instanţa de fond a reţinut in mod greşit situaţia de fapt, cat si petitul cererii de chemare in judecată".
Cât priveşte prima critică, analizând Decizia atacată (şi ale cărei considerente au fost expuse pe larg în cele ce preced) în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se observă lesne ca el a fost invocat în mod nefondat. Hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi conţine suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac. De altfel, judecătorul nici nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care şi-au întemeiat cererile. Acest temei este invocat mai mult formal, pentru că Decizia este motivată în fapt şi în drept, fiind clară şi concisă, recurenta nereuşind să demonstreze în ce anume constă motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii.
În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, Înalta Curte apreciază ca acesta este nefondat deoarece se încearcă sa se lărgească cadrul stabilit în mod foarte clar de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. care prevede ca se poate invoca acest motiv de recurs numai daca a avut loc schimbarea naturii ori înţelesului lămurit si vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecaţii prin interpretarea greşita a acestuia. Instanţa de apel s-a pronuntat în raport de probele administrate, iar judecătorul care a cercetat fondul cauzei nu a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi nici nu a schimbat natura ori întelesul lămurit şi vadit neîndoielnic al acestuia. În plus, critica nu se poate circumscrie motivului prev. de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. pentru că nu rezultă din actele dosarului că instanţa si-ar fi depăşit atribuţiile, dimpotrivă a soluţionat atât fondul cât şi apelul în limitele învestirii, anume cu o acţiune în obligaţie de a face, fără a se supune judecăţii vreun act juridic.
Modul în care instanţele au interpretat înscrisurile depuse la dosar în dovedirea afirmaţiilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată ori al întâmpinării, nu echivalează cu schimbarea naturii sau înţelesului actului juridic dedus judecăţii.
Cât priveşte cea de-a treia critică, analizând Decizia atacată în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte îl găseşte nefondat în condiţiile în care în cauza de faţă nu rezultă că instanţa de apel ar recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile spetei sau că a aplicat greşit dispoziţii legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat. Recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii, nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor, condiţia legală a dezvoltării implicând determinarea greşelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se întemeiază.
Recurenta circumscrie, practic, motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate, ceea ce nu este permis în prezenta cale de atac. Recurenta urmăreşte, prin criticile subsumate acestui motiv, o reapreciere a probelor administrate şi care să conducă la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută în dosar. Numai că în recurs este inadmisibilă o reapreciere a probelor şi faţă de situaţia de fapt reţinută (şi care nu mai poate fi schimbată în recurs) nu rezultă nici lipsa temeiului legal, nici vreo încălcare a legii, sau o aplicare greşită a acesteia.
Situaţia de fapt a fost corect reţinută de către instanţele de fond şi de apel, din probatorii rezultând că procesul-verbal de şedinţă a adunării generale nu se identifică cu hotărârea adoptată în urma desfăşurării acestuia, iar absenţa hotărârii lipseşte de fundament juridic cererea reclamantei recurente.
Potrivit art. 131 din Legea nr. 31/1990, procesul-verbal al şedinţei adunării generale asociaţilor este doar un înscris olograf sau tehnoredactat, sub semnătura privată preşedintelui A.G.A. şi a secretarului. Prin prevederile art. 131 si art. 132 din Legea nr. 30/1990, republicată, se configurează juridic procesul verbal al adunării generale si hotărârea adunării generale. Deşi, procesul verbal este un element esenţial pentru valabilitatea deciziei adunării generale, el se limitează rolul de inscris constatator al îndeplinirii „(...) formalităţilor de convocare, data si locul adunării generale, acţionarii prezenţi, numărul acţiunilor, dezbaterile in rezumat hotărârile luate, iar la cererea acţionarilor, declaraţiile făcute de ei in şedinţa" [art. 131 alin. (1) din lege], in timp ce hotărârile adunării generale exprima voinţa juridica a asociaţilor si „(...) sunt obligatorii chiar pentru acţionarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra" [art. 132 alin. (1) din lege].
Prin urmare, hotărârea Adunării Generale este actul juridic producător de efecte juridice, care se înscrie în registrul comerţului si se publică în Monitorul Oficial, care fundamentează juridic cele decise cu prilejul şedinţei A.G.A.
Aceasta concluzie se desprinde din conţinutul textelor enunţate care atribuie hotărârilor luate de adunarea generală în limitele legii sau actului constitutiv caracter obligatoriu pentru acţionari.
În consonanţă cu aceste texte, instanţa de apel a apreciat in mod judicios că numai hotărârile adunării generale sunt cele care exprimă voinţa juridică a societăţii şi se bucură de forţă obligatorie atât faţă de societate, cât şi faţă de acţionari, iar nu procesul verbal al adunării generale care se limitează la a fi un inscris constatator.
Din aceasta perspectiva, este evident ca reclamanta recurenta nu a probat ca cererea sa beneficieaza de susţinerea unei hotărâri a A.G.A., pe de o parte, iar pe de alta parte, ca adunarea generala a societăţii, desfăşurate in data de 22 decembrie 2008 a decis prin hotărârea adoptata la acea data ca auditarea economico - financiara pentru perioada 2003 - 2008 sa fie efectuata de către un auditori externi, independent, respectiv SC N. SRL, potrivit art. 160 din Legea nr. 31/1990, republicata care stabileşte ca „Situaţiile financiare ale societăţilor comerciale supuse obligaţiei legale de auditare vor fi auditate de către auditori financiari - persoane fizice sau persoane juridice -, in condiţiile prevăzute de lege" si OUG nr. 75/1999.
Hotărârea A.G.A. din data de 22 decembrie 2008 a fost adoptata de acţionarii societăţii cu o majoritate de 99,76% din capitalul social, in vederea realizării auditului de către SC N. SRL, care are forţa obligatorie fata de toti acţionarii, inclusiv reclamanta recurenta si, ca atare, producătoare de efecte juridice.
Sub acest aspect, prima instanţă, ca si instanţa de apel au reţinut că interesul societăţii comerciale a fost ca normele legale care îi reglementează activitatea să fie corect aplicate, iar prin adoptarea măsurilor individualizate în hotărârea A.G.A. a SC P. SA din 22 decembrie 2008, privind efectuarea activităţii de audit, dispoziţiile art. 160 din Legea nr. 31/1990 ca şi cele ale OUG nr. 75/1999 au fost respectate şi sunt de natură să asigure atingerea finalităţii pentru care au fost edictate, respectiv exprimarea opiniei auditorilor asupra situaţiilor financiare.
În considerarea faptului că reclamanta recurenta nu a putut opune o hotărâre a A.G.A. SC P. SA, ci doar un proces-verbal de şedinţă, care nu produce, prin el însuşi, efecte juridice, acţiunea introductivă este neîntemeiată, fiind lipsită de fundament juridic, astfel ca în mod corect a fost respinsă.
Din această perspectivă, sunt vădit neîntemeiate susţinerile reclamantei recurente făcute in expunerera de motive la cererea de recurs, în sensul că ar fi solicitat verificări sub aspecte multiple - contabil, economic şi juridic, deoarece verificarea situaţiilor financiare, de către un auditor independent, reprezintă tocmai cenzura la care aceasta face referire, astfel ca nu se poate identifica nici o interpretare eronată a situaţiei de fapt ori a petitului cererii de chemare în judecată.
Practic, motivele de recurs invocate sunt o expunere a situaţiei de fapt care se desprinde din înscrisurile dosarului şi reprezintă o reiterare a motivelor acţiunii introductive si a celor pe care se sprijină cererea de apel.
In raport cu voinţa expresă a acţionarilor reprezentând 99,76% din capitalul social al SC P. SA, constatată prin hotărârea A.G.A. SC P. SA din data de 22 decembrie 2008, solicitarea reclamantei recurente se priveşte nu doar ca neîntemeiată, dar şi ci lipsita de interes, din moment ce auditul financiar-contabil aferent perioadei 2003 - 2008 va fi realizat de către un auditor extern, independent.
Distincţia pe care reclamanta recurenta tinde să o acrediteze între „verificarea economică, contabilă şi juridică" pe care o solicită, şi auditarea economico-financiară decisă prin pct. III al hotărârii A.G.A. SC P. SA din data de 22 decembrie 2008, este „artificială" şi neîntemeiată, deoarece între cele două noţiuni există identitate, ele având acelaşi obiect şi aceeaşi finalitate.
În consecinţă, conform art. 312 şi art. 274 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta SC L. SRL Timişoara împotriva deciziei civile nr. 177 din 9 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, şi va obliga recurenta reclamantă SC L. SRL Timişoara la plata sumei de 13.897 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC P. SA Timişoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC L. SRL Timişoara împotriva deciziei civile nr. 177 din 9 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială.
Obligă recurenta reclamantă SC L. SRL Timişoara la plata sumei de 13.897 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC P. SA Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3005/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3009/2010. Comercial → |
|---|
