ICCJ. Decizia nr. 3012/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3012/2010
Dosar nr. 48456/3/2008
Şedinţa de la 29 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 2484 din 13 februarie 2009, pronunţată de Secţia a VI-a comercială a Tribunalului Bucureşti a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca nefondată. A fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC E.T. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC T. SA. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 232.437,11 lei cu titlu de preţ al serviciilor prestate, suma de 140.266,23 lei cu titlu de dobândă legală, calculată până la data de 15 decembrie 2008, precum şi la plata dobânzii legale aplicabilă în raporturile juridice comerciale, aferentă debitului principal de 232.437,11 lei, calculată începând cu data de 16 decembrie 2008 până la data plăţii integrale a debitului. A fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca nefondată.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata restului de preţ pentru lucrările organizate în folosul acesteia în executarea contractului din 8 august 2003 şi a dobânzii legale cuvenită pentru nerespectarea de către pârâtă a termenului de plată.
Asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă Tribunalul a reţinut că actul sub semnătură privată emis de SC A.O. SRL şi semnat de directorul acesteia, ce poartă însă antetul societăţii comerciale pârâte, are efect întreruptiv asupra cursului prescripţiei extinctive având în vedere că în cuprinsul său se afirmă existenţa, în actele contabile ale pârâtei, a unei datorii faţă de reclamantă în cuantum de 232.437,11 ron.
Constatând că recunoaşterea datoriei a fost făcută la data de 8 februarie 2006, instanţa de fond a reţinut că acţiunea a fost formulată în cadrul noului termen de prescripţie care, la data sesizării instanţei, nu era împlinit.
În ceea ce priveşte fondul pretenţiilor s-a reţinut că pârâta şi-a înscris în contabilitate facturile fiscale a căror plată o pretinde reclamanta, acestea fiind acceptate tacit la plată de către pârâtă şi având forţă probantă împotriva acesteia.
Împrejurarea că reclamanta nu a probat încheierea proceselor-verbale de recepţie a lucrărilor la care se face referire în contract nu poate conduce la concluzia inexistenţei lucrărilor sau a calităţii necorespunzătoare a acestora, mai ales că pârâta nici nu a formulat astfel de apărări.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta. Prin Decizia comercială nr. 444 din 3 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, apelul a fost admis, a fost schimbată în tot sentinţa apelată în sensul că a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi respinsă acţiunea ca prescrisă.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut că relaţiile comerciale dintre părţi s-au desfăşurat în baza contractului comercial din 8 august 2003, iar facturile fiscale a căror contravaloare se solicită în prezenta cauză au fost emise la datele de 22 septembrie 2003, 16 octombrie 2003, 17 octombrie 2003 şi 17 decembrie 2003.
Întrucât în cuprinsul facturilor fiscale enumerate mai sus nu se face nicio referire la termenul de plată, curtea a apreciat că acestea au devenit scadente la data emiterii, dată de la care urmează a se calcula termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune.
Înscrisul invocat de intimată ca fiind întrerupător de prescripţie este adresa pârâtei de la dosar fond, transmisă prin fax reclamantei la data de 8 februarie 2006. Din conţinutul acestei adrese rezultă că pârâta a solicitat societăţii de audit verificarea şi confirmarea soldului care, conform documentelor pârâtei, era, la 30 noiembrie 2005, în valoare de 232.437,11 lei.
Raportat la conţinutul acestei adrese, curtea a constatat că recunoaşterea de datorie priveşte debitul înregistrat în contabilitatea pârâtei la data de 30 noiembrie 2005, indiferent de data la care a fost comunicată această adresă reclamantei.
Introducerea cererii de chemare în judecată la data de 15 decembrie 2008 (data poştei) a avut loc, raportat la considerentele expuse mai sus, cu depăşirea termenului general de prescripţie de 3 ani la care se referă Decretul nr. 167/1958, termen care s-a împlinit la data de 30 noiembrie 2008.
În consecinţă, Curtea a admis apelul şi a apreciat că nu mai este utilă şi cercetarea celorlalte motive de apel întrucât acestea se referă la fondul cauzei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC E.T. SRL, prin lichidator A.M., care a solicitat, in temeiul art. 312 alin. (5), art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. Civ., casarea in parte a deciziei comerciale nr. 444 din 3 noiembrie 2009, respingerea apelului formulat de către intimata SC T. SA, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre judecare pe fond.
Recurenta a susţinut în dezvoltarea motivelor de recurs că instanţa de apel a soluţionat prezenta cauza cu nesocotirea prevederilor Decretului nr. 167/1958, respectiv a noţiunii de recunoaştere in înţelesul art. 16 alin. (1) lit. a) din textul de lege invocat.
Intimata a depus la dosar întâmpinare solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, analizând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, va admite recursul pentru următoarele considerente:
Atât instanţa de fond cat si cea de apel au pornit de la o situaţie de fapt corecta: relaţiile dintre parti s-au desfăşurat conform contractului comercial din 8 august 2003, in baza căruia s-au emis facturile fiscale a căror contravaloare se solicita prin acţiunea ce face obiectul prezentului dosar (factura din 22 septembrie 2003 neachitata parţial, respectiv pentru suma de 32.000,00 lei, factura din 16 octombrie 2003 neachitata, pentru suma de 72.841,60 lei, factura din 17 octombrie 2003 neachitata, pentru suma de 43.141,40 lei si factura din 17 decembrie 2003 neachitata, pentru suma de 84.454,11 lei).
Instanţele de fond si de apel au dat înscrisului de la dosarul de fond valoarea unei recunoaşteri în înţelesul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cu diferenţa ca cele doua instanţe au dat alte interpretări diferite textului de lege cu privire la momentul de la care acest înscris produce efectul imediat al recunoaşterii, respectiv cel al întreruperii cursului prescripţiei. In timp ce instanţa de fond în mod corect a reţinut că acest înscris produce efectul întreruperii cursului prescripţiei de la data comunicării sale către creditor, instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut ca acest înscris produce efectul întreruperii cursului prescripţiei de la data verificărilor contabile efectuate de către intimata (30 noiembrie 2005) si nu de la data comunicării înscrisului ce recunoaşte creanţa (8 februarie 2006).
Instanţa de apel a soluţionat prezenta cauza cu nesocotirea prevederilor Decretului nr. 167/1958, respectiv a noţiunii de recunoaştere in înţelesul art. 16 alin. (1) lit. a) din textul de lege invocat.
Potrivit art. 16 lit. a), cursul prescripţiei se întrerupe prin recunoaşterea datoriei. Din interpretarea acestui text de lege, rezulta ca efectul întreruperii are loc la data la care recunoaşterea are loc. Chiar daca prin înscrisul menţionat data de referinţa a soldului este 30 noiembrie 2005, trebuie avut in vedere că, în realitate, datoria este scadenta din anul 2003, potrivit facturilor fiscale emise, astfel ca data de 30 noiembrie 2005 este doar o dată de referinţă contabilă, fară relevanţă juridică asupra datei scadentei datoriei, sau a datei recunoaşterii.
Recunoaşterea produce efectul de întrerupere a prescripţiei de la data la care este comunicata creditorului, în speţa 8 februarie 2006, conform confirmării de fax înscrise pe document.
Pornind de la definiţia prescripţiei extinctive (sancţiunea contra creditorului nediligent în recuperararea creanţei sale), trebuie stabilite caracterele actului de recunoaştere menit a întrerupe curgerea termenului.
Recunoaşterea dreptului este o manifestare unilaterala de voinţa a celui în folosul căruia curge prescripţia (in speţa intimata debitoare SC T. SA) prin care atestă dreptul creditorului. Astfel ca titularul dreptului la acţiune nu poate fi considerat pasiv, neglijent, întrucat are motive întemeiate sa nu acţioneze debitorul in instanţa. Recunoaşterea făcuta de către debitor îl îndreptăţeşte pe creditor sa creadă ca executarea creanţei sale se va face de bunăvoie, neavind practic motive pentru care să îl cheme in judecata pe debitorul sau.
Si întrucât vorbim despre o acceptare expresa, potrivit doctrinei in materie, aceasta trebuie să îmbrace forma unui act scris, comunicat creditorului (scrisoare adresata creditorului). Înscrisul, pentru a capata caracterul unei recunoaşteri, cu efectul întreruperii cursului prescripţiei, trebuie sa fie cunoscut de creditorul - cel impotriva căruia curge prescripţia, acest lucru nu se poate înfaptui decât prin comunicarea sa. Asa cum s-a reţinut si de către instanţa de apel, înscrisul a fost comunicat către reclamantă la data de 8 februarie 2006, astfel ca abia de la aceasta data a căpătat caracterului unei recunoaşteri în înţelesul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul 167/1958, termenul de 3 ani urmind a fi calculat de la aceasta data (ceea ce face ca introducerea cererii de chemare in judecata la data de 15 decembrie 2008 să se fi făcut înlăuntrul termenului de prescripţie).
Data de 30 noiembrie 2005 nu are nicio relevanta din punct de vedere juridic, întrucât, pe de-o parte obligaţia de plata nu s-a născut la acea data, ci in anul 2003, si iar pe de-alta parte, nici nu reprezintă data întocmirii scrisorii de recunoaştere. Data de 30 noiembrie 2005 este relevanta doar din punct de vedere contabil întrucat reprezintă data la care s-a încheiat exerciţiul financiar contabil pentru anul 2005 al debitoarei, asa cum rezulta din chiar preambulul documentului. Or, încetarea exerciţiul financiar-contabil si soldul înregistrat la acea data nu pot reprezenta motive de întrerupere a cursului prescripţiei prin sine însele, cu atât mai mult cu cât conţinutul documentelor financiar-contabile nu este public, ci a fost adus la cunoştinţa reclamantei printr-o adresa transmisa la data de 8 februarie 2006. Intreruperea cursului prescripţiei operează ca efect al recunoaşterii la data de 8 februarie 2006, astfel cum rezulta din cele de mai sus, acţiunea de recunoaştere implica o manifestare exterioara, opozabila terţilor. În lipsa manifestării exterioare, a acţiunii externe, nu mai putem vorbi despre o recunoaştere.
Prin urmare, daca înscrisul în discuţie nu ar fi fost nicicând comunicat, acesta nu ar fi produs niciodată consecinţele juridice negative pentru debitoare ale întreruperii cursului prescripţiei. Reducând la absurd cele susţinute de către instanţa de fond, ar însemna că, în ipoteza în care înscrisul ar fi fost comunicat abia la data de 30 octombrie 2008 (la 2 ani si 11 luni de la data incheierii exerciţiului financiar-contabil de la 30 noiembrie 2005), reclamanta ar mai fi avut la dispoziţie doar 1 luna pentru a formula cererea de chemare in judecata, ajungându-se practic la o prescurtare a termenului legal de prescripţiei de la 3 ani la 1 lună.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 304 pct. 8 si 9, art. 312 alin. (5) C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul, va casa Decizia comercială nr. 444 din 3 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucuresti, sectia a V-a comercială, şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea în fond a apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC E.T. SRL, prin lichidator A.M., împotriva deciziei comerciale nr. 444 din 3 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3009/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3013/2010. Comercial → |
|---|
