ICCJ. Decizia nr. 3010/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3010/2010
Dosar nr. 36009/3/2008
Şedinţa de la 29 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, revizuenta I.C. în contradictoriu cu intimaţii L.L. şi M.C.B. a solicitat revizuirea sentinţei comerciale nr. 13599 din 30 octombrie 2003, pronunţată în dosarul nr. 4780/2002 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, rămasă irevocabilă prin Decizia comercială nr. 102 din 23 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. 238/2004.
Prin sentinţa comercială nr. 6898 din 5 mai 2009, pronunţată în dosarul nr. 36009/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins ca neîntemeiată cererea de revizuire formulată de revizuenta I.C.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă că înscrisul invocat de revizuentă, apărut după pronunţarea sentinţei comerciale nr. 13599 din 30 octombrie 2003 nu se încadrează în cauzele de revizuire arătate de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Pe de altă parte, un asemenea înscris cum este comunicarea invocată de la Poliţia Sector 1 Bucureşti, confirmată prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală dată la data de 9 martie 2009 nu constituie un act nou şi nu îndeplineşte cerinţele cumulative impuse de textul invocat ca temei de revizuire,respectiv art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia nr. 442 din 11 noiembrie 2009 a respins ca nefondat apelul declarat de I.C.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că înscrisul nou de care a înţeles să se folosească revizuenta, astfel cum a precizat la dosarul de fond, este înscrisul emis de Ministerului Internelor şi Reformei Administrative – D.G.P.M.B. Secţia 1 Poliţie, din care rezultă că s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de L.L şi M.C.B. pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, faptă prevăzută de art. 291 C. pen., constând în folosirea unui act mincinos, nota comandă fără număr, data 6 iunie 1997, emisă de SC M. SRL.
S-a avut în vedere că această adresă nu poate constitui motiv de revizuire pentru motivul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. întrucât nu a existat la data judecăţii, context în care, în baza textului de lege menţionat nu se poate cere revizuirea pe baza unui înscris apărut după darea hotărârii, aspect reţinut corect de instanţa de fond.
Instanţa de apel a mai reţinut că nu se poate susţine că instanţa de fond a interpretat restrictiv noţiunea de act doveditor întrucât revizuirea este o cale extraordinară de atac şi se exercită numai în anumite cazuri restrictiv determinate de lege pentru a asigura principiul securităţii raporturilor juridice ca element fundamental al dreptului la un proces echitabil. Nu se poate invoca încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 129 pct. 4 şi 5 C. proc. civ. întrucât judecătorii nu se substituie părţilor din proces, iar într-un stat de drept unde supremaţia dreptului este respectată, principiul disponibilităţii constituie o garanţie specifică procesului civil, instanţa limitându-se a analiza condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire în raport de dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
S-a mai apreciat de către instanţa de apel că, instanţa de fond a analizat cererea de revizuire formulată în raport de dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. invocate de revizuentă, fără a-i încălca drepturile. De altfel, dreptul de acces la justiţie nu are un caracter nou absolut iar limitările accesului la justiţie se conciliază cu prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în măsura în care ele vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijlocul utilizat de stat şi scopul vizat de către acesta. Nu trebuie făcută o confuzie între stabilirea unor condiţii privind exercitarea unor drepturi şi îngrădirea accesului la justiţie.
Împotriva acestei decizii, pârâta I.C. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal modificarea deciziei recurate, iar în subsidiar casarea acesteia.
În dezvoltarea recursului său, recurenta susţine că instanţa a omis să aibă în vedere şi înscrisul doveditor aflat la dosar, respectiv Ordonanţa din 9 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, dată în dosarul nr. 14973/P/2007, deşi potrivit dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., instanţa de apel avea obligaţia să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către instanţa de fond, în raport de toate probele administrate în dosarul de fond. În opinia recurentei, acest înscris îndeplineşte toate condiţiile cerute de lege în conformitate cu art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Cea de a doua critică a recurentei se referă la faptul că instanţa de apel a interpretat noţiunea de înscris doveditor în sens restrictiv, fără să ţină cont de conţinutul acestuia şi fără să aibă în vedere toate ipotezele prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Recurenta, mai arată că, în considerentele deciziei recurate este greşită reţinerea că prin cererea de apel ar fi invocat nesocotirea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 104 C. proc. civ., având în vedere că în realitate a invocat nesocotirea dispoziţiilor art. 184 C. proc. civ., obligaţia instanţei de fond fiind aceea de a le aplica în cauză.
Ultima critică a recurentei se referă la faptul că ambele instanţe au nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând în cadrul controlului de legalitate, Decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiul de drept invocat, constată că recursul este nefondat.
În ceea ce priveşte critica recurentei adusă deciziei recurate sub aspectul interpretării noţiunii de înscris doveditor în sens restrictiv şi fără a se a avea în vedere toate ipotezele prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. se apreciază că este nefondată, întrucât instanţa de apel în mod corect a reţinut că înscrisul nou de care a înţeles să se folosească revizuenta nu poate constitui motiv de revizuire în sensul prevăzut de textul de lege indicat mai sus.
Un înscris nou, indiferent de natura lui, apărut după data pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită nu poate constitui temei pentru exercitarea unei cereri de revizuire, deoarece nu este îndeplinită condiţia preexistenţei lui la data judecării procesului.
Prin urmare, revizuirea fiind o cale extraordinară de atac, de retractare, poate fi exercitată numai în anumite cazuri expres şi limitativ prevăzute lege în vederea asigurării principiului securităţii raporturilor juridice ca element fundamental al dreptului la un proces echitabil, în speţă nefiind interpretată în mod restrictiv noţiunea de act doveditor, cum greşit susţine recurenta.
Critica recurentei vizând nesocotirea dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. se constată că este nefondată, având în vedere că aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, judecătorii nu se pot substitui părţilor din proces, iar într-un stat de drept unde supremaţia dreptului este respectată, principiul disponibilităţii constituie o garanţie specifică procesului, instanţa limitându-se a analiza condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire în raport de dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Totodată, se constată că instanţa de apel a răspuns tuturor criticilor formulate în cauză, punând în discuţia părţilor toate aspectele de fapt şi de drept pe baza căruia a soluţionat prezenta cauză.
Concluzionând, se apreciază că hotărârea instanţei de apel este dată cu respectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ., instanţa analizând cauza sub aspectul verificării modului în care prima instanţă a stabilit situaţia de fapt şi a aplicat legea, respectând dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., reţinându-se în mod corect că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Celelalte critici care antamează fondul cauzei, respectiv cele referitoare la reaprecierea înscrisurilor pe care pârâta şi-a întemeiat cererea de revizuire, precum şi cele referitoare la sentinţa instanţei de fond nu pot fi primite întrucât nu se încadrează în prevederile şi exigenţele acestei căi de atac, prin care se analizează doar nelegalitatea deciziei recurate pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul pârâtei I.C. împotriva deciziei comerciale nr. 442 din 11 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
În baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta la cheltuieli de judecată în suma de 1.500 lei reprezentând onorariu apărător, conform chitanţei de la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta I.C. împotriva deciziei comerciale nr. 442 din 11 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Obligă recurenta pârâtă I.C. la plata sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata reclamanta L.L.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2992/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3015/2010. Comercial → |
|---|
