ICCJ. Decizia nr. 3019/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3019/2010
Dosar nr. 4511/105/2009
Şedinţa de la 29 septembrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constata următoarele:
Reclamantul A.G., prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, şi precizată la termenul din 9 decembrie 2009, a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA Măneciu, solicitând ca în temeiul dispoziţiilor art. 136 din Legea nr. 31/1990 să se dispună desemnarea unuia sau a mai multor experţi însărcinaţi să analizeze anumite operaţiuni din gestiunea societăţii SC A. SA Măneciu şi să întocmească un raport care să le fie înmânat şi, totodată, predat oficial Consiliului de Administraţie, precum şi auditorilor interni ai societăţii, după caz, spre a fi analizat şi a se propune măsuri corespunzătoare.
S-a mai solicitat ca în conformitate cu prevederile legii, Consiliul de Administraţie, respectiv directoratul, să includă raportul întocmit pe ordinea de zi a următoarei adunări generale a acţionarilor, iar plata onorariilor să fie suportată de societate.
Reclamantul a precizat în continuare operaţiunile ce urmează a fi analizate, precizând că aceste operaţiuni sunt cele îndeplinite, după retragerea sa din consiliul de administraţie, septembrie 2008, până la zi şi a susţinut că este asociat la SC A. SA deţinând un procent de peste 10% din capitalul social.
Intimata SC A. SA Măneciu a formulat întâmpinare prin care a solicitat în principal respingerea cererii de desemnare a experţilor formulată de reclamant, ca fiind introdusă cu rea-credinţă şi în baza unor obiective care depăşesc limitele legale. În subsidiar, s-a solicitat respingerea acelor obiective de expertiză pe care instanţa le va considera ca depăşind limitele legale şi încuviinţarea pentru pârâta SC A. SA a unui expert consilier.
S-a mai solicitat obligarea reclamantului la acoperirea costurilor expertizei faţă de reaua credinţă a acestuia şi în drept, s-au invocat prevederile art. 134, art. 136, art. 1641 şi celelalte prevederi din Legea nr. 31/1990.
Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin încheierea pronunţată la data de 14 decembrie 2009, a admis în parte cererea precizată a reclamantului A.G.; a desemnat expertul contabil K.E. şi experţii parte B.C. la solicitarea reclamantului, respectiv G.G. la solicitarea pârâtei, pentru analizarea acelor operaţiuni din gestiunea societăţii efectuate după septembrie 2008, respectiv:
1. corectitudinea întocmirii situaţiilor financiare anuale la 31 decembrie 2008;
2. operaţiunile bancare în conturile societăţii care ar încălca prevederile legale având ca rezultat prejudicierea partenerilor societăţii, incluzând modul de folosire a sumelor constituite ca garanţie de bună execuţie pentru lucrările executate;
3. transferurile cu caracter patrimonial şi alte acte de natură a prejudicia drepturile acţionarilor creditorilor;
4. transferurile cu titlu gratuit;
5. alte acte de natură a putea sustrage bunuri de la urmărire de către creditori;
6. operaţiuni efectuate de societate cu un acţionar deţinând cel puţin 20% din capitalul societăţii sau cu un membru al consiliului de administraţie;
7. operaţiuni în care administratorul societăţii a avut direct sau indirect interese contrare intereselor societăţii sau în care au fost interesaţi, soţia sau rudele ori afinii până la gradul IV inclusiv;
8. contracte încheiate de societate cu terţe persoane având ca obiect acţionari/asociaţi persoane fizice acţionari şi/sau administratori ai SC A. SA.
Prin aceeaşi încheiere instanţa de fond a dispus ca experţii să întocmească un raport care să fie înmânat reclamantului şi predat oficial Consiliului de Administraţie al societăţii pârâte, precum şi cenzorilor sau auditorului intern al societăţii spre a fi analizat şi a se propune măsuri corespunzătoare. Consiliul de Administraţie să includă raportul pe ordinea de zi a următoarei adunări generale a acţionarilor, a stabilit pentru experţi onorarii de câte 1.000 lei fiecare, care vor fi suportate de societatea pârâtă şi a obligat reclamantul să plătească societăţii pârâte suma de 150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa de fond a reţinut în esenţă că reclamantul îndeplineşte condiţia instituită de prevederile art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, respectiv că deţine cota de peste 10% din capitalul social, iar împrejurarea că între părţi există mai multe litigii de natură a stabili drepturile presupus încălcate ale reclamantului, nu presupune reaua sa credinţă în solicitarea ce are drept scop valorificarea dreptului său de informare cu privire la activitatea societăţii la care este acţionar cu cota apreciată de legiuitor ca fiind importantă.
Instanţa de fond a mai apreciat că cererea reclamantului este admisibilă în temeiul 136 alin. l din Legea nr. 31/1990 care impune şi cerinţa determinării prin cererea acţionarilor şi apoi prin hotărâre a acelor "operaţiuni" care ar trebui analizate de către expertul sau experţii desemnaţi.
Referitor la primul obiectiv solicitat s-a apreciat că acesta nu se circumscrie naturii operaţiunilor supuse controlului în baza art. 136 alin. (1) din lege, ci mai degrabă dispoziţiilor art. 134 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 invocate de altfel în cerere, valoarea acţiunilor putând fi stabilită într-un alt cadru procesual la cererea consiliului de administraţie, respectiv a directoratului prin numirea unui expert de către judecătorul delegat şi nu de către instanţa comercială de drept comun.
Celelalte obiective, astfel cum au fost determinate prin raportare la operaţiuni ale societăţii efectuate după septembrie 2008 se înscriu în obiectivele permise de dispoziţiile art. 136 din lege, întrucât rolul expertizei este să constate eventualele greşeli de gestiune, chiar fraude, încălcări ale dispoziţiilor legale, presupuse a fi săvârşite de administratori.
Reţinând că procedura prevăzută de acest text este destinată să analizeze informarea acţionarilor şi să asigure un control eficient al gestiunii fără să destabilizeze activitatea organelor sociale în funcţie, instanţa de fond a admis în parte cererea precizată a reclamantului în sensul că a numit expertul contabil şi experţii parte solicitaţi de părţi pentru analizarea operaţiunilor efectuate de societatea pârâtă după septembrie 2008 enumerate în obiectivele 2-8 din cerere, cu corecţia făcută de instanţă în sensul eliminării formulărilor tendenţioase privind presupusele ilegalităţi.
S-a stabilit ca experţii desemnaţi să întocmească un raport care va fi înmânat reclamantului şi predat oficial consiliului de administraţie al societăţii pârâte, precum şi cenzorilor şi auditorilor interni ai societăţii, spre a fi analizat şi a se presupune măsura corespunzătoare.
Apelurile declarate de reclamantul A.G. şi pârâta SC A. SA Măneciu împotriva încheierii din 14 decembrie 2009 a Tribunalului Prahova, au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 26 din 16 martie 2010 de către Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că solicitarea reclamantului nu poate fi calificată ca fiind de rea-credinţă, întrucât buna-credinţă se prezumă, iar probatoriile administrate de societate nu conduc la această concluzie, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
De altfel, nu s-a făcut dovada că prin efectuarea expertizei respective s-ar încălca drepturile şi interesele legitime ale celorlalţi acţionari şi a interesului prioritar al societăţii comerciale, iar instanţa de fond prin obiectivele încuviinţate a limitat corect solicitarea reclamantului la analiza anumitor operaţii din gestiunea societăţii în conformitate cu prevederile art. 136 din Legea nr. 31/1990.
S-a mai reţinut că încuviinţarea expertizei cu obiectivelerespective nu presupune verificarea întregii gestiuni a societăţii, ci numai a operaţiunilor menţionate în dispozitivul sentinţei şi permite reclamantului să vegheze la buna gestiune a societăţii.
Instanţa de apel a apreciat că, în mod corect instanţa de fond a procedat la numirea experţilor, stabilind obiectivele expertizei şi paşii următori efectuării expertizei respectând procedura impusă de textul de lege.
Faţă de dispoziţiile art. 136 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, s-a apreciat că instanţa de fond a procedat corect obligând pârâta să plătească onorariile experţilor, desigur în măsura în care rezultatul expertizei va dovedi că reclamantul a formulat cererea cu rea-credinţă şi a produs un prejudiciu societăţii, acesta putând fi tras la răspundere.
Dreptul prevăzut de art. 136 din lege nu poate fi înlăturat fără o dovadă certă a relei-credinţe a solicitantului şi încălcarea drepturilor şi intereselor legitime ale societăţii şi celorlalţi acţionari.
În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că instanţa de fond a reţinut corect atât situaţia de fapt cât şi dispoziţiile legale incidente în cauză, făcând o corectă interpretare şi aplicare a acestora.
Totodată, s-a reţinut că rolul instanţei este limitat la numirea experţilor şi stabilirea obiectivelor expertizei, solicitările reclamantului fiind în afara dispoziţiilor legale, instanţa procedând corect şi din acest punct de vedere.
S-a mai avut în vedere că cenzurarea obiectivelor expertizei şi înlăturarea anumitor solicitări s-a făcut motivat de faptul că aceasta nu se circumscrie naturii operaţiunilor supuse controlului în baza art. 136 alin. (1) din lege, ci mai degrabă dispoziţiilor art. 134 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, valoarea acţiunilor putând fi stabilită într-un alt cadru procesual la cererea consiliului de administraţie, respectiv a directoratului prin numirea unui expert de către judecătorul delegat şi nu de către instanţa comercială de drept comun. Celelalte aspecte invocate de reclamant ţin de executarea hotărârii, încheierea fiind executorie.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamantul A.G. cât şi pârâta SC A. SA Măneciu.
Reclamantul A.G., prin recursul său întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului reclamantului şi schimbarea în parte a încheierii instanţei de fond în sensul încuviinţării şi primului obiectiv al expertizei referitor la evaluarea acţiunilor şi păstrării dosarului pe rol.
În motivarea recursului, se susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, întrucât în opinia sa prevederile textului de lege nu distinge în privinţa operaţiunilor de gestiune care pot fi analizate de experţi, fapt pentru care apreciază că Decizia recurată este nemotivată, sub acest aspect fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., având în vedere că în speţă nu rezultă modul în care instanţa a ajuns la concluzia că primul obiectiv al expertizei nu s-ar circumscrie naturii operaţiunilor supuse controlului în baza articolului mai sus menţionat.
Mai susţine recurentul, faptul că valoarea acţiunilor poate fi stabilită şi în cazul în care un acţionar înţelege să-şi exercite dreptul de retragere conform art. 134 din Legea nr. 31/1990 nu are nicio relevanţă şi nu poate înlătura aplicarea art. 136 alin. (1), deoarece este posibil ca acţionarul să nu dorească sau să nu aibă interesul să se retragă din societate, ori să nu fie îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 134 din Legea nr. 31/1990, ceea ce nu exclude dreptul acţionarului de a controla operaţiunile din gestiunea societăţii (inclusiv cele legate de valoarea acţiunilor) pe calea expertizei prevăzute de art. 136 alin. (1) din lege.
Recurentul, a mai susţinut că, instanţa nu a analizat motivele de apel referitoare la menţinerea dosarului pe rolul, aceasta rezumându-se să reţină că rolul instanţei este limitat la numirea experţilor şi stabilirea obiectivelor expertizei, hotărârea fiind şi sub acest aspect nelegală şi nemotivată.
Totodată, consideră că în mod greşit instanţa a pronunţat o încheiere atacabilă cu apel şi a scos dosarul de pe rol, întrucât dezînvestindu-se, instanţa de judecată nu poate controla dacă expertiza va fi realizată efectiv, deoarece se poate ca expertul desemnat să nu poată din motive obiective să efectueze expertiza.
În consecinţă, recurentul apreciază că instanţa de fond, ar fi trebuit sa păstreze dosarul pe rol după admiterea cererii şi să vegheze la executarea în bune condiţii a expertizei şi predarea acesteia către persoanele îndreptăţite conform dispoziţiilor art. 136 din Legea nr. 31/1990.
Pârâta SC A. SA Măneciu, prin recursul declarat în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate cu consecinţa, în principal, respingerii cererii reclamantului, iar în subsidiar respingerea acelor obiective de expertiză considerate că au depăşit limitele legale.
Recurenta pârâtă subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. critici cu privire la faptul că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra unor motive de apel, respectiv cele referitoare la: confuzia gravă asupra probelor săvârşită de către instanţa de fond; încălcarea de către instanţa de fond a principiului disponibilităţii, pronunţându-se asupra a ceea ce nu s-a cerut; obligarea subscrisei la plata onorariului expertului consilier al reclamantului, deşi acesta a solicitat să se aprobe pe cheltuiala sa; admiterea obiectivului 2 s-a făcut cu încălcarea prevederilor Legii nr. 31/1990, acesta fiind în contradicţie cu limitarea în timp pe care a solicitat-o reclamantul. Astfel că, prin nepronunţarea asupra motivelor de apel, recurenta consideră că i-a fost vătămat într-un mod grav dreptul la un proces echitabil, precum şi dreptul de a avea acces la judecată cu privire la fiecare dintre motivele de apel.
Se mai susţine de către recurenta pârâtă că, instanţa a încălcat obligaţia de a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, prevăzută de art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta pârâtă consideră că deşi din probatoriul administrat în cauză rezultă cu evidenţă existenţa abuzului de drept şi a relei credinţe, sancţionate de art. 723 C. proc. civ., art. 3 din Decretul 31/1954, art. 57 din Constituţie, instanţa de apel nu a aplicat aceste dispoziţii legale.
Înalta Curte, conform dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. a luat în examinare excepţia inadmisibilităţii recursului pârâtei SC A. SA Măneciu invocată de reclamantul A.G., urmând sa o respingă pentru următoarele motive:
Se constată că pârâta SC A. SA Măneciu, prin recursul declarat a formulat critici cu privire la Decizia nr. 26 din 16 martie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, ci nicidecum la încheierea din 9 martie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, fiind evidentă eroarea materială strecurată în cererea de recurs.
De altfel, în raport de dispoziţiile art. 287 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. raportat la art. 316 din acelaşi cod, pârâta a complinit neregularitatea procedurală formulând în acest sens o cerere de rectificare a erorii materiale strecurată în redactarea cererii de recurs.
Elementul esenţial îl reprezintă numărul unic al dosarului, declaraţia de recurs fiind înregistrată în acest dosar - 4511/105/2009 -, care conţine hotărârea prin care instanţa s-a dezînvestit şi care face obiectul căii de atac.
Faţă de cele ce preced, instanţa va respinge excepţia inadmisibilităţii recursului pârâtei SC A. SA Măneciu invocată de reclamantul A.G.
Recursul declarat de reclamant A.G. este nefondat şi urmează a fi respins ca nefondat pentru considerentele ce urmează.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează nemotivarea hotărârii judecătoreşti atunci când nu se arată motivele pe care acesta se sprijină, dar şi atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, se observă că Decizia recurată cuprinde motivele de fapt şi drept pe care se sprijină, conform cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., context în care nu pot fi primite criticile recurentului referitoare la nemotivarea deciziei atacate.
Argumentele aduse în sprijinul acestui motiv de recurs de către recurent în sensul că Decizia instanţei de apel este nemotivată, vizează nemulţumirea recurentului cu privire la reţinerea de către instanţa de apel, a faptului că primul obiectiv al expertizei nu se circumscrie naturii operaţiunilor supuse controlului în baza art. 136 alin. (1) din Legea societăţilor comerciale, precum şi la faptul că dosarul nu a fost menţinut pe rolul instanţei de judecată până la efectuarea expertizei şi înmânarea acesteia persoanelor îndreptăţite, ceea ce nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe nemotivarea hotărârii.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ce poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, se constată de asemenea că este nefondat.
Astfel, critica recurentului subsumată textului de lege mai sus invocat ce vizează aplicarea greşita a dispoziţiilor art. 136 din Legea nr. 31/1990 va fi înlăturată, întrucât instanţa de apel în mod corect a reţinut că cenzurarea obiectivelor expertizei şi înlăturarea anumitor solicitări s-a făcut motivat de faptul că acestea nu se circumscriu naturii operaţiunilor supuse controlului în baza art. 136 alin. 1 din lege, ci mai degrabă dispoziţiilor art. 134 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.
Potrivit art. 136 alin. (1), din Legea societăţilor comerciale unul sau mai mulţi acţionari reprezentând, individual sau împreună, cel puţin 10% din capitalul social vor putea cere instanţei să desemneze unul sau mai mulţi experţi, însărcinaţi să analizeze anumite operaţiuni din gestiunea societăţii şi să întocmească, un raport care să le fie înmânat, totodată, predat oficial consiliului de administraţie, respectiv directoratului şi consiliului de supraveghere, precum şi cenzorilor şi auditorilor interni ai societăţii, după caz, spre a fi analizat şi a se propune măsuri corespunzătoare.
Se observă că, dispoziţiile art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 instituie un control de gestiune prin intermediul unor experţi independenţi, desemnaţi de instanţa de judecată, control care se limitează la anumite operaţiuni de gestiune determinate, aceasta fiind şi raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut ca acţionarii care deţin minim 10% din capitalul social să se adreseze instanţei de judecată pentru desemnarea experţilor care vor fi însărcinaţi să întocmească un raport asupra operaţiunilor sesizate.
În ceea ce priveşte evaluarea acţiunilor solicitată de reclamant cu respectarea prevederilor art. 134 alin. (4), art. 103 şi art. 104 din Legea nr. 31/1990 ce reprezintă primul obiectiv al cererii reclamantului, se observă că legiuitorul a instituit o altă procedură, diferită de cea instituită de dispoziţiile art. 136 din Legea societăţilor comerciale - prin care se poate solicita instanţei efectuarea unei expertize judiciare asupra anumitor operaţiuni determinate din gestiunea societăţii - întrucât preţul acţiunilor poate fi stabilit într-un alt cadru procesual, de către un expert autorizat independent numit de judecătorul delegat de pe lângă oficiul registrului comerţului, în conformitate cu dispoziţiile art. 38 şi art. 39 din Legea societăţilor comerciale, la cererea consiliului de administraţie respectiv a directoratului şi nu de către instanţa comercială de drept comun sau la cererea unui acţionar care deţine cel puţin 10% din capitalul social, cum este cazul în prezenta speţă.
Cu privire la cel de al doilea motiv de recurs, în sensul că instanţa nu a analizat motivul de apel referitor la menţinerea dosarului pe rolul instanţei după numirea experţilor şi implicit nu ar fi motivat respingerea acestuia, se constată că şi acesta este nefondat. Se apreciază că instanţa de apel a reţinut în mod corect că rolul instanţei este limitat doar la numirea experţilor şi stabilirea obiectivelor expertizei.
Astfel, se observă că prin soluţionarea cererii de numirea a experţilor în raport de dispoziţiile art. 136 din Legea nr. 31/1990, fie că se admite fie că se respinge, instanţa se dezînvesteşte, lăsând posibilitatea părţilor de a ataca încheierea conform dispoziţiilor legale, rolul instanţei fiind acela de încuviinţare a efectuării expertizei şi nu de a menţine dosarul pe rol până la efectuarea acesteia cu scopul de a controla şi a veghea la executarea în bune condiţii a expertizei, precum şi la predarea către persoanele îndreptăţite, cum greşit susţine recurentul reclamant.
Concluzionând, încuviinţarea expertizei în temeiul textului de lege mai sus indicat nu se efectuează sub supravegherea instanţei, deoarece aceasta nu reprezintă un mijloc de probă utilizat în rezolvarea vreunui litigiu, ci reprezintă doar un mijloc de informare a acţionarilor.
În consecinţă, recursul reclamantului, conform dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., va fi respins.
Recursul declarat de pârâta SC A. SA este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce urmează:
Motivul prevăzut de art. 304 alin. (5) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când prin hotărârea dată instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Criticile recurentei sunt nefondate, întrucât se constată că, prin invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta sub pretextul încălcării dreptului la un proces echitabil şi de a avea acces la judecată a supus spre analiză aspecte de netemeinicie, chestiuni ce scapă controlului de legalitate aşa cum este reglementat de art. 304 C. proc. civ. prin care se specifică expres faptul că se poate cere modificarea sau casarea unei hotărâri numai pentru motive de nelegalitate.
De altfel, omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unor motive de apel nu se încadrează în motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. care se referă la situaţia când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Astfel că, recurenta nu se poate prevala de o analiză a susţinerilor referitoare la netemeinicia deciziei recurate, întrucât a beneficiat deja de căi devolutive pentru cercetarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt în concordanţă cu acestea.
Totodată, instanţa de apel trebuie să răspundă motivelor de apel formulate, fără a avea însă obligaţia de a răspunde separat la fiecare motiv, atât timp cât poate răspunde la motivele de apel printr-un considerent comun.
Concluzionând, se constată că hotărârea instanţei de apel este dată cu respectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ., instanţa analizând motivele de apel formulate în cauză, procedând la verificarea modului în care prima instanţă a stabilit situaţia de fapt şi a aplicat legea, respectând dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte critica finală, subsumată motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 723 C. proc. civ., art. 3 din Decretul 31/1954, art. 57 din Constituţie, deşi în opinia recurentei din probatoriul administrat în cauză rezultă cu evidenţă existenţa abuzului de drept şi a relei credinţe a reclamantului, se constată de asemenea că este nefondată. Se apreciază că instanţa de apel a reţinut în mod corect că solicitarea reclamantului nu poate fi calificată ca fiind formulată cu rea credinţă, având în vedere că buna credinţă se prezumă, iar probatoriile administrate de pârâtă nu au condus la această concluzie.
Criticile recurentei referitoare la inaplicabilitatea art. 723 C. proc. civ., art. 3 din Decretul nr. 31/1954 si art. 57 din Constituţie, vizează exclusiv o problemă de apreciere a situaţiei de fapt, ce constituie, astfel după cum s-a argumentat mai sus, apanajul instanţelor de fond şi de apel.
Prin urmare, se constată că există fundament juridic pentru soluţia instanţei de apel, întrucât normele la care s-a făcut trimitere sunt aplicabile speţei iar instanţa le-a dat interpretarea cuvenită fără să le extindă sau să le restrângă aplicarea.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursurile declarate de reclamantul A.G. şi de pârâta SC A. SA Măneciu, împotriva deciziei nr. 26 din 16 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de pârâta SC A. SA Măneciu invocată de reclamantul A.G.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A.G. şi de pârâta SC A. SA Măneciu împotriva deciziei nr. 26 din 16 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3015/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3026/2010. Comercial → |
|---|
