ICCJ. Decizia nr. 3049/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3049/2010
Dosar nr. 26552/3/2004
Şedinţa publică din 30 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 15 mai 2003 reclamanta A.A.A. SRL cheamă în judecată pe pârâtul M.A.A.P. – A.D.S. Bucureşti solicitând instanţei să se constate că obligaţia de plată a preţului stabilit în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000 a fost stinsă prin achitarea sumei datorate conform art. 1091 C. civ. şi să fie obligată pârâta să-i restituie sumele ce au fost încasate necuvenit de vânzător, de 43.331.081.221 lei, care se afla în situaţia prevăzută de art. 992 – art. 993 C. civ., cu cheltuieli de judecată.
La data de 24 noiembrie 2003 reclamanta îşi micşorează cuantumul pretenţiilor la 37.234.699.879 lei (rol).
Prin sentinţa comercială nr. 99 din 10 mai 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, respinge, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a consilierului juridic al pârâtei, invocată de reclamantă, respinge, ca nefondată, excepţia lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă, şi respinge, ca nefondată, cererea de chemare în judecată precizată, reţinând că reclamanta şi-a asumat un risc contractual prin neexercitarea unui control propriu cu privire la veridicitatea informaţiilor oferite de vânzător, că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a opera compensaţia, precum şi că reclamanta nu a probat grevarea acţiunilor de nicio sarcină reală, gaj sau ipotecă spre a putea invoca prevederile art. 1337 – art. 1339 C. civ., referitoare la evicţiune.
Prin Decizia nr. 3230 din 1 octombrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, admite recursul declarat de reclamantă împotriva sentinţei de mai sus pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti ca instanţă competentă, reţinând că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 14 alin. (9) din Legea nr. 99/1999, că nu s-a pronunţat asupra înscrisurilor aflate la dosar privind plata preţului, altele decât ordine de plată consemnate la dispoziţia Curţii de Apel Bucureşti, că nu a luat în considerare faptul că pârâta intimată a confirmat datorii reale ale societăţii privatizate de 154.122.190.721 lei (rol), reprezentând o diferenţă de valoare necuprinsă în dosarul de privatizare şi documentele de privatizare, şi că aceasta este cea care a propus compensarea sumei restante, ce reprezintă valoarea contractului de vânzare nr. 9/2000, cu diferenţa reprezentând datoriile reale, neevidenţiate în caietul de sarcini, de 81.697.692 lei (rol), precum şi că nu rezultă cu certitudine asupra căror sume urmează a opera compensarea, având în vedere plăţile efectuate de reclamantă şi suma neevidenţiată în caietul de sarcini de către pârâtă, cuantumul urmând a fi stabilit de o eventuală expertiză.
În rejudecare, reclamanta depune o cerere modificatoare la 22 martie 2005 solicitând să se constate culpa pârâtei în întocmirea documentelor de privatizare prin neevidenţierea cuantumului real al datoriilor societăţii privatizate, să se constate inexistenţa în contractul nr. 39/2000 a oricăror clauze exoneratoare de garanţia de evicţiune, să se constate nulitatea clauzei 8.9.1 din contractul în litigiu, să se constate existenţa obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, să fie obligată pârâta la plata sumei de 56.205.637.563 rol cu titlu de daune pentru neevidenţierea în documentele de privatizare a datoriilor reale ale societăţii privatizate, să se constate existenţa unei datorii a reclamantei în sumă de 29.580.886.800 Rol reprezentând rest preţ neplătit din preţul contractului nr. 39/2000, să se constate suspendarea plăţii restului de preţ de la data acţiunii, să se constate compensate de drept datoriile reciproce ale părţilor până la concurenţa sumei de 29.580.886.800 Rol, să fie obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 26.624.750.763 Rol, datorii rezultate în urma compensării.
La data de 14 februarie 2006 reclamanta majorează pretenţiile privind daunele pentru neevidenţierea în documentele de privatizare a datoriilor reale ale societăţii privatizate la suma de 8.030.719,07 Ron.
La data de 18 septembrie 2007 pârâta formulează cerere reconvenţională prin care solicită instanţei obligarea reclamantei la plata ratelor restante, evaluate provizoriu la 4.885.843,32 lei (ron).
La data de 13 noiembrie 2007 pârâta precizează cuantumul pretenţiilor la suma de 11.211.781,5 Ron, sumă alcătuită din debit în cuantum de 6.667.069,95 lei şi debit consolidat în euro de 1.332.760 euro, adică 4.544.711,6 ron.
Prin sentinţa comercială nr. 13361 din 5 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, respinge cererea reclamantei pârâte privind solicitarea de modificare a acţiunii în sensul majorării pretenţiilor privind daunele la suma de 8.030.719,07 lei ca tardiv formulată, respinge ca inadmisibile cererile prin care reclamanta pârâtă solicită să se constate culpa pârâtei reclamante în întocmirea documentelor de privatizare prin neevidenţierea cuantumului real al datoriilor societăţii privatizate, să se constate inexistenţa în contractul nr. 39/2000 a oricăror clauze exoneratoare de garanţia pentru evicţiune, să se constate existenţa obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, să se constate suspendată plata restului de preţ de la data introducerii acţiunii; să se constate compensate de drept datoriile reciproce ale părţilor până la concurenţa sumei de 29.580.886.800 ron, să se constate existenţei unei datorii a reclamantei pârâte în sumă de 29.580.886.800 Rol, reprezentând rest neplătit din preţul contractului nr. 39/2000, respinge excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâta reclamantă, respinge cererea de constatare a nulităţii clauzei nr. 8.9.1 din contractul nr. 39/2000 încheiat între părţi, respinge cererile reclamantei pârâte privind plata daunelor de 56.205.637.563 lei (Rol) şi a sumei de 26.624.750.763 Rol, rezultată în urma compensării, respinge cererea reconvenţională şi respinge cererea reclamantei pârâte de obligare a pârâtei reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa reţine că, atâta vreme cât cererile reclamantei vizează constatarea existenţei sau inexistenţei unui fapt, acestea sunt inadmisibile în lumina art. 111 C. proc. civ., dispoziţie de lege care implică un interes legitim al solicitantului, aspect raportat la care şi cererea vizând constatarea existenţei unei datorii este inadmisibilă, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru cereri constatate inadmisibile fiind, astfel, lipsită de obiect; mai reţine instanţa că prin actul adiţional nr. 3 din 20 martie 2003 la contractul nr. 39/2000 părţile au convenit reeşalonarea ratelor, că reclamanta pârâtă nu a făcut dovezi din care să rezulte că a plătit datoriile neevidenţiate şi dividendele pe care le-ar fi încasat dacă societatea privatizată nu ar fi avut datoriile respective, compensaţia de drept neputând astfel opera, cererea formulată în acest sens fiind neîntemeiată; reţine, de asemenea, instanţa că manifestarea de voinţă a pârâtei reclamante în sensul aplicării pactului comisoriu, transmisă reclamantei pârâte, care nu şi-a îndeplinit culpabil obligaţia de plată a două rate scadente, după introducerea cererii reconvenţionale şi anterior precizării acesteia, face ca pârâta reclamantă să nu mai aibă temei pentru a cere admiterea cererii sale reconvenţionale, analiza celorlalte chestiuni invocate de părţi fiind inutilă.
Prin Decizia comercială nr. 371 din 19 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, admite apelurile declarate de apelanta reclamantă şi de apelanta pârâtă împotriva sentinţei primei instanţe pe care o desfiinţează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând că în mod eronat instanţa de fond a admis excepţia tardivităţii cererii de majorare a câtimii pretenţiilor reclamantei la suma de 8.030.719,07 lei reprezentând daune pentru neevidenţierea în documentele de privatizare a datoriilor reale ale societăţii privatizate, faţă de dispoziţiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ., instanţa criticată neintrând astfel în cercetarea fondului cererii de majorare în cauză, fiind întrunite condiţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Reţine instanţa de apel şi că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., nesocotind problemele de drept dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi care au caracter obligatoriu pentru instanţa judecării fondului, şi ignorând incidenţa art. 14 alin. (9) din Legea nr. 99/1999, precum şi că în mod eronat a reţinut că reclamanta a solicitat constatarea existenţei sau inexistenţei unor stări de fapt, deşi esenţa acţiunii o reprezintă cererea în realizarea dreptului reclamantei prin care se solicită obligarea pârâtei la daune interese constând în prejudiciul cauzat prin neevidenţierea în documentele de privatizare a datoriilor reale ale societăţii în cauză, argumentată de reclamantă atât pe considerente ale răspunderii civile delictuale cât şi pe cele ale răspunderii civile contractuale, instanţa neclarificând corecta întemeiere în drept a acestei cereri, reclamanta justificând, contrar celor reţinute de instanţa fondului, interes în constatarea existenţei datoriei pârâtei, temei pentru cererea de constatare a compensării de drept a datoriilor reciproce ale părţilor. Analizând fiecare dintre capetele de cerere formulate de reclamantă instanţa de apel constată că în mod eronat instanţa de fond a apreciat că acestea ar fi inadmisibile prin raportare la art. 111 C. proc. civ. Mai reţine instanţa de apel şi că în mod greşit a apreciat prima instanţă că nu ar fi incidente dispoziţiile OG nr. 25/2002 faţă de pactul comisoriu de gradul IV convenit prin clauza contractuală 5.7, ignorând dispoziţiile art. 21 din ordonanţa menţionată, iar, în concluzie, reţine că instanţa fondului, prin greşita respingere a cererii de majorare a pretenţiilor reclamantei şi soluţionarea eronată a excepţiei de inadmisibilitate a unora dintre capetele de cerere ale acesteia, precum şi prin neclarificarea temeiului juridic al acţiunii în pretenţii a reclamantei şi prin modul de soluţionare a cererii reconvenţionale, a rezolvat litigiul fără a cerceta fondul raporturilor juridice deduse judecăţii.
Împotriva deciziei de mai sus pârâta declară recurs solicitând, cu invocarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea acestuia şi modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul respingerii apelului reclamantei împotriva sentinţei primei instanţe.
În fundamentarea recursului său pârâta recurentă critică instanţa de apel pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., faţă de faptul că modificarea de acţiune formulată de reclamanta intimată la 14 februarie 2006, în rejudecare, a fost introdusă mult după „prima zi de înfăţişare", aceasta neputând fi calificată ca o cerere de majorare a câtimii obiectului spre a fi aplicabile prevederile art. 132 alin. (2) C. proc. civ., cum eronat a reţinut instanţa criticată.
În opinia recurentei instanţa de apel a aplicat greşit şi prevederile art. 315 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a analizat întregul material probator, iar dispoziţiile Legii nr. 99/1999 nu sunt incidente, faţă de faptul că reclamanta intimată nu a achitat nicio rată din diferenţa de 80 % din totalul preţului prevăzut de art. 5.3 din contractul nr. 39 din 21 septembrie 2000.
Recurenta reproşează instanţei de apel şi greşita apreciere că instanţa de fond ar fi soluţionat eronat excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere formulate de reclamantă privind culpa pârâtei recurente în întocmirea actelor de privatizare, privind constatarea inexistenţei unor cauze exoneratoare de răspundere pentru evicţiune, privind existenţa obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, privind constatarea suspendării obligaţiei de plată a restului de preţ şi constatarea intervenirii compensaţiei de drept a datoriilor reciproce, faţă de faptul că respectivele capete de cerere urmăresc nu constatarea unui drept ci vizează constatarea existenţei sau inexistenţei unui fapt, cum corect a stabilit prima instanţă, dând eficienţă dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ.
În recursul său, recurenta evidenţiază şi elemente ce se referă la situaţia de fapt şi la relaţiile litigioase dintre părţi, de natură, apreciază aceasta, a susţine temeinicia recursului său.
Examinând recursul pârâtei prin prisma motivului de nelegalitate invocat se constată că acesta nu este fondat, instanţa criticată făcând o corectă aplicare a legii şi pronunţând o hotărâre legală şi temeinică.
Se reţine, în acest sens, că, aşa cum a stabilit prima instanţă prin încheierea din 19 aprilie 2005, pârâta nu s-a opus cererii modificatoare, formulată de reclamantă la 22 martie 2005 şi nu la 14 februarie 2006, cum eronat arată recurenta în recursul său, avansând apărări în legătură cu aceasta, astfel că instanţa de fond s-a considerat legal investită cu examinarea cererii modificatoare. Ceea ce reproşează, de fapt, recurenta, este calificarea dată cererii de majorare a pretenţiilor, formulată la 14 februarie 2006 de reclamanta intimată, cerere greşit considerată ca tardiv formulată de către instanţa de fond, aşa cum judicios a constatat şi instanţa de apel făcând o corectă aplicare a prevederilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ. şi constatând întemeiat că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra fondului cererii, astfel că urmează a fi respinse, ca nefondate, criticile recurentei cu privire la acest aspect.
Nu sunt întemeiate nici criticile recurentei cu privire la constatarea instanţei de apel a faptului că instanţa de fond nu a respectat dezlegările de drept şi indicaţiile instanţei de casare, încălcând dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., întrucât instanţa fondului, în rejudecare, nu a stabilit sumele asupra cărora urma să opereze compensarea şi cuantumul acestora, pentru determinarea căruia instanţa de casare a apreciat utilă administrarea unei expertize contabile, şi nu a examinat cauza din perspectiva şi a dispoziţiilor art. 14 alin. (9) din Legea nr. 99/1999, aşa cum a indicat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a reţinut existenţa datoriei pârâtei recurente faţă de recurenta intimată şi faptul că nu au fost corect indicate în documentele de privatizare datoriile reale ale societăţii privatizate, soluţia instanţei de apel fiind, astfel, judicioasă şi sub acest aspect.
Nici criticile avansate de recurentă cu privire la greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 111 C. proc. civ., prin neconfirmarea respingerii de către instanţa de fond a unora dintre capetele cererii introductive de instanţă ca inadmisibile întrucât ar viza situaţii de fapt sau întrucât sunt lipsite de interes nu sunt fondate faţă de faptul, corect apreciat de către instanţa criticată, că acele capete de cerere sunt subsumate cererii de obligare a pârâtei recurente la daune interese pentru prejudiciul cauzat prin neevidenţierea, în documentele de privatizare, a datoriilor reale ale societăţii privatizate, cerere în realizarea dreptului, şi că o cerere de constatare a inexistenţei dreptului pârâtei de a fi exonerată de obligaţia de garanţie pentru evicţiune este o cerere în constatarea inexistenţei unui drept, şi nu a unui fapt, cum eronat a stabilit prima instanţă, precum şi faţă de existenţa interesului reclamantei intimate în formularea cererii de constatare a existenţei unei datorii a pârâtei recurente din perspectiva operării unei compensări de drept a datoriilor reciproce, deasemenea solicitată de reclamantă.
Cât privesc elementele de fapt invocate de recurentă în recursul său, acestea, faţă de dispoziţiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ., urmează a nu fi analizate, reprezentând aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate, singurele cenzurabile în recurs.
Faţă de cele de mai sus, constatându-se că, prin admiterea excepţiei inamisibilităţii unor capete de cerere şi a tardivităţii formulării altora, prima instanţă nu a cercetat fondul cauzei, se reţine ca temeinică şi legală Decizia instanţei de apel de desfiinţare a sentinţei instanţei de fond şi de trimitere spre rejudecare, prilej cu care se va face şi o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., prin raportare la Decizia nr. 3230 din 1 octombrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, urmează ca, dându-se eficienţă dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâta recurentă să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta A.D.S. BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 371 din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3044/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3050/2010. Comercial → |
|---|
