ICCJ. Decizia nr. 3024/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3024/2010
Dosar nr. 10048/1/2009
Şedinţa de la 29 septembrie 2010
Asupra contestaţiei în anulare
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti sub nr. 6114/2004, reclamanta Primăria Municipiului Bucureşti a chemat în judecată pe pârâtele SC A.E.B. SRL Bucureşti şi SC C. SA, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în sector 2 Bucureşti. De asemenea s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare pentru lipsa obiectul şi clauză ilicită.
Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa nr. 3017/2005 a admis excepţia de necompetenţă materială şi a dispus declinarea de competenţă a soluţionării cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială.
Prin sentinţa 6518/2006, pronunţată în dosar nr. 202555/3/2005 al Tribunalului Bucureşti, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta Primăria Municipiului Bucureşti în contradictoriu cu pârâtele SC A.E.B. SRL Bucureşti şi SC C. SA.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 24/2007 a admis apelul formulat de reclamanta Primăria Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei nr. 69/2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În rejudecare, prin sentinţa nr. 9953/2008, pronunţată în dosar nr. 10831/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta Primăria Municipiului Bucureşti în contradictoriu cu pârâtele SC A.E.B. SRL Bucureşti şi SC C. SA.
Apelul formulat de reclamanta Primăria Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 5953/2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, reţinându-se că pârâta SC C. SA este proprietara imobilului în litigiu iar pârâta SC A.E.B. SRL Bucureşti a devenit proprietara bunului revendicat în temeiul sentinţei comerciale nr. 1422 din 4 februarie 2003.
Împotriva deciziei menţionate a formulat recurs reclamantul Municipiul Bucureşti, iar în dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat în esenţă că în mod greşit au fost analizate probele şi situaţia de fapt reţinându-se că intimata pârâtă are un drept de proprietate asupra imobilului în condiţiile în care imobilul în litigiu nu a fost dobândit niciodată în proprietate de SC C. SA, ci în folosinţă.
Prin Decizia comercială nr. 2781 din 6 octombrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a constatat nulitatea cererii de recurs, conform art. 3021 lit. c) C. proc. civ. În motivarea deciziei, s-a reţinut că recurenta a invocat nelegalitatea deciziei atacate în raport de prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., însă argumentele folosite în susţinerea motivelor de recurs, nu pot fi încadrate în niciunul din cazurile reglementate la art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., vizând aspecte ce ţin de situaţia de fapt ce nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.
Împotriva deciziei comerciale nr. 2781 din 6 octombrie 2009 pronunţată ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 10839/3/2007, a formulat contestaţie în anulare, Municipiul Bucureşti.
În dezvoltarea motivelor întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 317 C. proc. civ., contestatoarea arată că instanţa de recurs în mod eronat a anulat cererea de recurs, soluţionând cauza fără a judeca recursul cu toate că recursul a fost motivat atât prin cererea de recurs cât şi prin susţinerile orale.
Astfel, instanţa de apel în mod greşit a aplicat dispoziţiile art. 16 şi art. 20 din Legea nr. 15/1998 precum şi OG nr. 51/1997.
Intimata SC A.E.B. SRL Bucureşti a formulat întâmpinare, solicitând în esenţă, respingerea contestaţiei în anulare, întrucât aceasta nu întruneşte condiţiile de admisibilitate.
Analizând contestaţia în anulare în raport de dispoziţiile legale arătate şi motivele invocate se constată că aceasta nu este întemeiată.
Codul de procedură civilă în actuala sa regelemntare, prevede două categorii de contestaţii în anulare, contestaţia în anulare de drept comun, reglementată de art. 317 C. proc. civ. şi contestaţia în anulare specială reglementată de art. 318 C. proc. civ.
Astfel, pentru contestaţia în anulare de drept comun, art. 317 C. proc. civ. reglementează două motive, unul când procedura de citare a pârâtei, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cerinţelor legale şi al doilea, - când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitor la competenţă. Admisibilitatea acestei contestaţii în anulare de drept comun, consemnată la art. 317 alin. (2) C. proc. civ. este condiţionată de cerinţa ca acest motiv să fi fost invocat prin cererea de recurs, însă instanţa de recurs a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau recursul a fost respins fără să fi fost soluţionat pe fond.
Şi contestaţia în anulare, prevăzută de art. 318 C. proc. civ., poate fi promovată, de asemenea, pentru două motive şi anume: când dezlegarea dată de instanţa de recurs este rezultatul unei greşeli materiale şi când instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.
În speţă, contestatorul Municipiul Bucureşti a indicat formal dispoziţiile art. 317 şi urm. C. proc. civ., texte de lege ce nu sunt incidente cauzei.
Astfel, contestatorul, în dezvoltarea motivelor pe care se întemeiază contestaţia în anulare, nu a invocat faptul că procedura de citare cu el, ar fi fost viciată pentru termenul de judecată la care s-a judecat recursul şi nici încălcarea normelor de ordine publică vizând copmpetenţa.
Simpla invocare a dispoziţiilor art. 317 C. proc. civ. nu este suficientă, să conducă la admisibilitatea contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile legale arătate, câtă vreme nu s-au arătat expres motivele prevăzute de art. 317 pct. 1 şi 2 C. proc. civ., iar din actele de la dosar rezultă că în cauză nu este incident niciunul din cele două motive prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 317 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât la data soluţionării recursului, contestatorul a fost reprezentat de consilierul juridic.
În ceea ce priveşte contestaţia în anulare prevăzută de art. 318 C. proc. civ., se are în vedere acele erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului şi care au avut drept drept consecinţă darea unei soluţii greşite, fiind vorba despre greşeli materiale decurgând din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluţia pronunţată. Apoi, pentru admisibilitatea acestei contestaţii prevăzute de art. 318 C. proc. civ., se cere o omisiune evidentă a cercetării unui motiv de casare de către instanţa de recurs.
În speţă, nu este întrunită niciuna din condiţiile prevăzute de art. 317 – art. 318 C. proc. civ., care să fundamenteze admisibilitatea contestaţiei în anulare, contestatorul, indicând formal dispoziţiile art. 317 şi urm. C. proc. civ., în care a reluat de fapt motivele de recurs, indicate anterior în calea de atac, motive apreciate ca vizând netemenicia deciziei recurate şi nu nelegalitatea în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. de către instanţa de recurs cu consecinţa constatării nulităţii cererii de recurs, întrucât motivele de recurs evocate de recurentă, vizează, netemenicia şi nu nelegalitatea hotărârii recurate, nu poate fi asimilată cazurilor expres şi limitativ prevăzut de art. 317 şi art. 318 C. proc. civ., care să fundamenteze admisibilitatea contestaţie în anulare, motiv pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte, respinge contestaţia în anulare, formulată de Municipiul Bucureşti, prin Primar, împotriva deciziei nr. 2281 din 6 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în dosarul nr. 10831/3/2007.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de Municipiul Bucureşti, prin Primar, împotriva deciziei nr. 2281 din 6 octombrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în dosarul nr. 10831/3/2007.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3023/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3027/2010. Comercial → |
|---|
