ICCJ. Decizia nr. 3098/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3098/2010
Dosar nr. 9966/118/2007
Şedinţa publică din 5 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
I. - Obiectul cauzei şi hotărârea pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia comercială, la primă instanţă.
Prin acţiunea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia comercială, la data de 8 octombrie 2007, formulată de reclamanta SC A.G.C. SRL în contradictoriu cu pârâta C.N.A.P.M. SA Constanţa, s-a solicitat: obligarea pârâtei la încheierea unui contract de închiriere şi furnizare utilităţi pentru suprafaţa de teren de 3000 m.p. aferentă imobilului proprietatea reclamantei, denumit „Sediu administrativ" situat în incinta Port Constanţa; predarea folosinţei suprafeţei de teren de 3000 m.p. şi asigurarea respectării căilor de acces în imobil.
În motivare reclamanta a arătat că a dobândit proprietatea imobilului, clădire sediu administrativ, prin procesul verbal de adjudecare nr. 27895 din 16 februarie 2006, urmare vânzării la licitaţie a bunurilor debitoarei SC AG.C. SRL de către D.R.V. Constanţa. Cu privire la terenul aferent construcţiei reclamanta a susţinut că prin Încheierea de Intabulare nr. 71670 din 14 decembrie 2006 a fost notat în cartea funciară şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferentă de 3000 mp, context legal în care a solicitat pârâtei încheierea unui contract de închiriere şi furnizare utilităţi în baza dispoziţiilor cuprinse în HG nr. 517/1998 şi HG nr. 463/2003 care instituie obligaţia C.N. de a asigura utilizatorilor, în mod nedistriminatoriu infrastructura portuară concesionată companiei.
Potrivit reclamantei, răspunsul pârâtei la această solicitare, din data de 1 octombrie 2007, în sensul încheierii contractului de închiriere numai pentru suprafaţa de teren ocupată la sol de clădire, constituie un refuz nejustificat lipsit, de temei de fapt şi de drept.
În cauză, pârâta C.N.A.P.M. SA Constanţa a formulat o cerere de chemare în judecată, în temeiul art. 57 C. proc. civ., a unei terţe persoane juridice, care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamanta, respectiv SC N.P. SRL, societate care a achiziţionat de la acelaşi proprietar SC A. SA prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4622/2006 un bun imobil, respectiv o platformă de beton situată alăturat sediului administrativ proprietatea reclamantei, cele două bunuri imobile ocupând împreună suprafaţa de 3000 mp ce face obiectul cererii reclamantei.
Astfel introdusă în cauză, în calitate de intervenient, SC N.P. SRL a arătat că pentru terenul aferent bunului imobil cumpărat de la SC A. SA respectiv 1123,17 m.p. a încheiat cu C.N.A.P.M. SA Constanţa contractul de încheiere nr. 4750 din 29 iunie 2006.
Prin sentinţa civilă nr. 1413 din 25 februarie 2009, Tribunalul Constanţa, secţia comercială, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut din materialul probator administrat în cauză, respectiv înscrisuri, expertiză tehnică având ca, obiectiv identificarea suprafeţei de 3000 mp ce face obiectul solicitării reclamantei, sub aspectul situaţiei de fapt şi de drept următoarele:
Cele două proprietăţi dobândite de reclamantă şi intervenientă de la acelaşi proprietar figurează sub nr. cadastral 798/51 şi ocupă împreună o suprafaţă de 3000 m.p., fără a se efectua acte de dezmembrare.
Având în vedere suprafaţa ocupată la sol de construcţiile proprietatea intervenientei, respectiv 1123,17 m.p., pârâta, la solicitarea reclamantei, în vederea încheierii contractului de închiriere a întocmit procesul verbal de constatare şi stabilire suprafeţe nr. 2004/2007 prin care a fost identificată suprafaţa de teren ce poate fi închiriată reclamantei, mai mare decât suprafaţa ocupată la sol de construcţie, conduită care se încadrează în limitele legale sub aspectul obligaţiilor ce-i incumbă de a pune la dispoziţia utilizatorilor infrastructura portuară, şi, prin urmare nu constituie un refuz nejustificat astfel cum a fost calificat de reclamantă.
În acelaşi sens, reţine prima instanţă că, reclamanta a dobândit prin procesul verbal de adjudecare nr. 37895/2006 numai construcţia reprezentând sediu administrativ, iar dreptul de folosinţă asupra suprafeţei de 3000 m.p. notat în cartea funciară, şi de care se prevalează reclamanta, nu poate conduce la admiterea acţiunii deoarece contravine dispoziţiilor legale privind exploatarea proprietăţii publice.
II - Apelul promovat de reclamantă împotriva sentinţei fondului, soluţia adoptată de instanţa de control judiciar.
Prin Decizia civilă nr. 4/ COM din 13 ianuarie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantă, apreciind că refuzul Companiei de a închiria reclamantei întreaga suprafaţă de teren de 3000 m.p. este pe deplin justificat.
Răspunzând motivelor de apel prin care reclamanta reiterează apărările formulate în faţa primei instanţe, Curtea constată că titlurile de proprietate exhibate de reclamantă şi intervenientă se referă exclusiv la dreptul de proprietate asupra construcţiilor, având relevanţă în cauză, doar din perspectiva vocaţiei pe care o conferă titularului dreptului de proprietate asupra construcţiei la închirierea unui contract de închiriere pentru terenul aferent, în funcţie de realitatea juridică existentă.
Apărarea reclamantei în sensul că transmiterea dreptului de folosinţă aferent construcţiei a operat de drept, odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra construcţiei, a fost înlăturată cu motivarea că, terenul în discuţie, face parte din domeniul public al statului, fiind în administrarea C.N.A.P.M. SA Constanţa, administratorul bunului fiind cel care acordă, în condiţiile prevăzute de lege, dreptul de a utiliza infrastructura portuară şi de a folosi terenul aferent.
Cu privire la notarea în C.F. a dreptului de folosinţă al reclamantei asupra terenului în suprafaţă totală de 3000 m.p. Curtea consideră că o astfel de menţiune nu este de natură să constituie un drept în favoarea reclamantei, scopul notarilor în Cartea funciară fiind limitat la asigurarea opozabilităţii faţă de terţi a acestor înregistrări.
III – Recursul. Motivele de recurs.
Împotriva acestei decizii, reclamanta SC A.G.C. SRL a declarat recurs la data de 5 martie 2010, în termen legal, solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului promovat împotriva sentinţei primei instanţe cu consecinţa admiterii acţiunii introductive de instanţă.
Recurenta şi-a întemeiat criticile formulate pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., în argumentarea cărora a susţinut următoarele:
Sub un prim aspect, recurenta a apreciat că soluţionarea litigiului impunea analiza clară a titlurilor de proprietate exhibate de părţi pentru stabilirea întinderii drepturilor acestora, analiză care ar fi impus constatarea că în ceea ce o priveşte odată cu dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiei, a dobândit şi dreptul de proprietate asupra terenului aferent, înţelegând prin aceasta nu numai terenul de sub construcţie, ci şi terenul care permite utilizarea construcţiei potrivit destinaţiei sale, drept care a fost intabulat.
În ce priveşte pe intimata intervenientă recurenta arată că cele două platforme betonate dobândite de acesta în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 4622/2006 fac parte integrantă din construcţia achiziţionată de societate sediu administrativ, prin procesul verbal de licitaţie, fiind accesorii ale acesteia.
Concluzionând pe acest aspect, recurenta susţine că o comparaţie a celei două titluri prezentate de părţi, impuneau aprecierea prevalenţei titlului său mai bine caracterizat din punct de vedere juridic.
Sub un al doilea aspect recurenta arată că imposibilitatea de a avea acces la bunul proprietatea sa justifică interesul promovării prezentei acţiuni, fiind o chestiune relevantă în cauză, contrar aprecierii instanţei de fond şi apel.
Cu privire la propunerea pârâtei C.N.A.P.M. SA de a încheia un contract de închiriere pentru trotuarele aferente construcţiei şi o parte din platformă betonată, recurenta arată că această poziţie este abuzivă şi nu este de natură să îi asigure accesul la toate spaţiile clădirii.
Sub un al treilea aspect, recurenta arată că ambele instanţe nu au avut în vedere temeiul juridic invocat cu privire la obligaţia C.N.A.P.M. SA de a pune la dispoziţia utilizatorilor infrastructura portuară în mod nediscriminatoriu conform art. 11 din HG nr. 464/2003.
Referitor la probele administrate în cauză, recurenta susţine că toate probele care îi erau favorabile, respectiv expertiza tehnică, documentaţia aferentă licitaţiei finalizată cu adjudecarea imobilului şi încheierea de intabulare, au fost înlăturate cu o motivare care echivalează cu nepronunţarea.
Prin Întâmpinarea depusă la data de 21 iunie 2010, intimata C.N.A.P.M. SA a solicitat respingerea recursului promovat de recurenta reclamantă ca nefondat.
În esenţă, intimata a arătat că a pus la dispoziţia recurentei o suprafaţă mai mare decât cea ocupată de proprietatea acesteia (2321,64 m.p.), tocmai pentru a-i asigura posibilitatea folosirii bunului propriu, respectiv toată suprafaţa liberă de care dispunea, inclusiv platforma învecinată din partea de sud a construcţiei, iar refuzul companiei de a închiria suprafaţa de teren ce se află sub proprietatea intervenientei nu poate fi considerat nelegal şi abuziv.
Asupra recursului.
Consideraţii juridice relevante în soluţionarea cauzei cu privire la regimul juridic al proprietăţii publice.
Terenul de 3000 m.p. situat în incinta Port Constanţa pe teritoriu portuar, în legătură cu care reclamanta din prezenta cauză solicită obligarea pârâtei C.N.A.P.M. SA la încheierea unui contract de închiriere şi furnizare utilităţi, aparţine domeniului public al statului potrivit art. 22 din anexa la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Or, dreptul de proprietate publică este un drept real principal inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil, care conferă titularului său, statul sau o unitate administrativ teritorială, atribuitele de posesie; folosinţă şi dispoziţie (art. 11 din lege).
Atributele dreptului de proprietate pot fi exercitate direct de titularul dreptului, prin autorităţile competente, sau prin modalităţi indirecte respectiv prin constituirea unor drepturi reale constând în dreptul de administrare sau de concesiune în condiţiile art. 12 şi 15 din Legea nr. 213/1998.
În cauză bunurile proprietate publică a statului aferente porturilor maritime au fost concesionate C.N.A.P.M. SA Constanţa conform contractului de concesiune nr. MM/2714/2001.
În ce priveşte închirierea bunurilor proprietate publică, aceasta nu dă naştere unui drept real, condiţiile închirierii fiind cele reglementate de art. 14 – art. 16 din aceeaşi lege.
Potrivit HG nr. 464/2003 de modificare şi completare a HG nr. 517/1998, C.N.A.P.M. SA este autoritatea portuară în porturile maritime având, printre altele, ca atribuţii, menţinerea, întreţinerea şi repararea infrastructurii portuare care i-a fost concesionată şi punerea la dispoziţia utilizatorilor, în mod nediscriminatoriu, a infrastructurii portuare care i s-a concesionat, în conformitate cu reglementările în vigoare.
2. Revenind la motivele de recurs, în raport de acest context juridic legal incident în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
2.1. Recursul, în actuala reglementare, cuprinsă în Titlul V căile extraordinare de atac Capitolul I C. proc. civ., vizează un control de legalitate a hotărârilor atacate, pentru motivele expres şi limitativ prevăzute în art. 304 C. proc. civ.
Totodată, Curtea aminteşte că dispoziţiile art. 3021 din acelaşi capitol impun respectarea unor condiţii de formă şi fond cu privire la cererea de recurs, respectiv indicarea motivelor de nelegalitate şi dezvoltarea lor.
Recursul declarat în cauză de societatea recurentă nu îndeplineşte întrutotul aceste exigenţe, în condiţiile în care motivele de nelegalitate pe care se întemeiază art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., sunt indicate generic, fără a fi dezvoltate separat, în raport de ipoteza din art. 304 pe care o invocă.
Argumentele recurentei, sintetizate la pct. III din aceste considerente, nu relevă nicio critică care poate fi încadrată în motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care priveşte nemotivarea hotărârii după cum şi ipoteza art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (când instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul vădit neîndoielnic), nu îşi găseşte suport în susţinerile recurentei.
În alte cuvinte, dreptul de proprietate asupra construcţiilor dobândite de recurentă şi intervenientă prin actul de adjudecare şi respectiv contractele de vânzare-cumpărare a fost examinat în raport de natura actului translativ de proprietate, fără nicio intervenţie în ceea ce priveşte natura lor şi efectul translativ de proprietate asupra bunului dobândit astfel cum a fost individualizat.
Aşa fiind, invocarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., apare ca având un caracter pur formal.
În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând lipsa de temei legal a hotărârii atacate, criticile recurentei sunt vădit nefondate.
2.2. Susţinerea recurentei în sensul că odată cu dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiei a dobândit şi dreptul de proprietate asupra terenului aferent şi că din această perspectivă se impunea şi o comparare a titlului său de proprietate, respectiv procesul verbal de adjudecare, cu titlul intervenientei pentru a se stabili care este mai bine caracterizat, este lipsită de semnificaţie juridică, deoarece domeniul portuar, proprietate publică este inalienabil, înţelegând prin aceasta nu numai interdicţia înstrăinării şi dobândirii lui prin mijloace de drept privat, ci şi interdicţia dezmembrării acestui drept.
Posibilitatea constituirii asupra bunurilor proprietate publică a unor drepturi reale specifice, de administrare, concesiune sau de folosinţă, în regim de drept public, nu are în vedere închirierea către utilizatorii din porturile maritime a infrastructurii portuare, deoarece prin închiriere nu se transmite un drept real de folosinţă asupra bunurilor aparţinând domeniului public, dat fiind modalităţile specifice de exercitare a dreptului de proprietate publică.
Pentru aceleaşi raţiuni notarea în cartea funciară nr. 30052 Constanţa, partea a III-a referitoare la dezmembrămintele dreptului de proprietate şi sarcini, a unui drept de folosinţă asupra terenului, nu reprezintă constituirea unui drept real în regim de proprietate publică, distinct de faptul că potrivit art. 22 din Legea nr. 7/1996, Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare, drepturile de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil, se înscrie în cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit sau transmis în mod valabil.
Or, prin actul de adjudecare nr. 27859 din 16 noiembrie 2006 recurenta a dobândit numai construcţia reprezentând sediu administrativ situată în Incinta Port Constanţa.
În raporturile cu intimata intervenientă, compararea titlurilor, pentru bunurile imobile dobândite, situate pe domeniul portuar, operaţiune specifică acţiunii în revendicare, nu a făcut obiectul litigiului dedus judecăţii, astfel încât o examinare a hotărârii atacate, din această perspectivă este lipsită de relevanţă juridică.
3. Probele administrate în cauză confirmă în mod incontestabil că intimata C.N.A.P.M. SA, în calitate de autoritate portuară nu s-a derobat de obligaţia de a pune la dispoziţia recurentei infrastructura portuară pentru desfăşurarea activităţii societăţii, întocmind în acest sens procesul verbal de stabilire suprafeţe nr. 4004 din 19 ianuarie 2007 în vederea încheierii contractului de închiriere, în care a fost menţionată suprafaţa aferentă imobilului recurentei 1.879,94 m.p. şi o suprafaţă suplimentară de care dispunea, în total o suprafaţă de 2.321,64 m.p., conduita sa fiind în afara oricărei suspiciuni de refuz nejustificat.
4. Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A.G.C. SRL CONSTANŢA împotriva deciziei nr. 4/ COM din 13 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3018/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3099/2010. Comercial → |
|---|
